FEMEI, BĂRBAŢI ŞI SARCINILE CE LE REVIN

Voiam să dau īn acest număr o cronică la Ion Ianoşi, Idei inoportune dar, la o a doua lectură a cărţii şi a celor care au precedat-o pe linia confesivă (Secolul nostru cel de toate zilele şi Opţiuni), dialecticianul din mine mi-a şoptit că discuţia se complică, ambele feţe avīnd la rīndul lor două feţe, aşa că o amīn cu măcar o săptămīnă.
            Īntre timp, īn numărul de faţă, un intermezzo. Fireşte că ceea ce voi lua eu, mai jos, īn tărbacă pentru cititorii Dilemei nu e de-a binelea o carte: e o īncropeală un "material" o "sarcină" bifată. Rigizii īnălţimilor sihastre vor spune că nici n-ar fi trebuit să bag īn seamă aşa ceva. Dar "obiectul" a apărut, e pe piaţă, se cumpără, se citeşte, deci īndeplineşte toate funcţiile unei cărţi, inclusiv pe aceea de a īnrīuri minţile care o parcurg. Nu e oare datoria mea de cronicar al gīndirii īn hăţişul de buruieni şi orhidee, otrăvuri şi esenţe, al tranziţiei, ca, abia īn asemenea cazuri, la asemenea hahalere de texte-de-larg-consum, să sar mai abitir īn sus şi să vociferez către popor: uitaţi-vă ce produce noua epocă a NEP٭-ului! Uitaţi-vă la ce monstruozităţi duce corceala dintre liberalismul īngălat şi dogmatismul din sīnge! Uitaţi-vă la această nemuritoare prostie care acum zburdă slobodă de chingile ideologice, şi-n vīnzoleala ei nezăgăzuită dă, fireşte, īn gropi şi mai mari!
            Paralelipipedul de hīrtie care mi-a picat īn mīnă se intitulează Maniere şi educaţie civică¹, fiind semnat de un anume dr. Mircea Preda. Nu ştiu şi nici că-mi pasă īn ce e doctor dumnealui, cīnd eu văd limpede că nu-i nici măcar felcer. Are o mentalitate de fost activist de judeţeană de partid (de mīna a treia) şi un "stil" pe măsură.
            Improvizatul dascăl de bune maniere īşi īncepe dirigenţia cu consideraţiuni generale (daţi-mi voie să zic chiar generalissime) despre Om şi Ce Vrea El ("Pretutindeni, pe toate meridianele şi paralelele globului pămīntesc au trăit şi trăiesc oameni... Nici o societate nu poate exista fără oameni", p. 10; o societate fără oameni care va să zică că nu īi are). Urmează un capitol ciupit scurt din Engels, cu tituluş "Rolul muncii īn formarea şi dezvoltarea personalităţii omului". Reminiscenţe nedigerate de la orele de "īnvăţămīnt politic" vom mai īntīlni pe tot parcursul nostimei arătări, unele la fel de grosolan calchiate: la p. 14 aflăm că "familia este un instrument (?!) hotărītor īn formarea tinerei generaţii", iar la p. 91 că, se putea altfel?, "familia constituie celula de bază a societăţii” etc.). Cum e cu munca? "Īn procesul muncii... omul īşi probează dīrzenia, optimismul” (p.12). Dar tot omul e dīrz şi optimist ? Nu. „Alţii muncesc superficial, nu se preocupă de ridicarea continuă a nivelului lor de cunoştinţe profesionale“ (p.13). Trebuie īnfieraţi la Colţul Agitatoric, pe frontispiciul căruia putem trece o frază de la p.16 : „Creşterea şi educarea copiilor, a tinerei generaţii, este (sic! corect : sunt) o datorie şi o obligaţie de seamă a familiei şi a şcolii, care trebuie să-şi īndeplinească rolul, atribuţiile şi sarcinile care īi (sic ! corect : le) revin īn educarea şi instruirea profesională a copiilor, a generaţiei care va prelua ştafeta dezvoltării viitoare a societăţii". Concret, părinţii – ce fac ei, ziua şi noaptea? Părinţii de astăzi participă, la actul de naştere (!) al generaţiei viitoare" (p. 14).
            Bine prelucraţi īn stil aparatcik٭, ajungem la sfaturile de bună purtare propriu-zise. Aici, comicul involuntar atinge cele mai īnalte culmi : "o atenţie specială trebuie să se acorde purtatului mănuşilor cu prilejul salutului”(p. 29). Sărutul pe obraz şi/sau īmbrăţişarea trebuie "făcute cu condescendenţă şi măsură" (p. 30). Doctorului Preda īi scapă flagrant sensul cuvīntului "condescendenţă٭".
            Un sfat f.f. important pentru doamne: "Femeia nu va răspunde la salutul bărbatului exprimat prin sărutarea mīinii, sărutīnd şi ea mīna bărbatului" (p. 32; trebuia curmată odată şi odată această libidinoasă simetrie). Tovarăşele noastre de viaţă beneficiază şi de anumite libertăţi ("statul picior peste picior nu se interzice”, p. 37) dar cu condiţii severe: „rochia să acopere perfect genunchii” (id.). "Rochia de seară", spune dr. Preda, trebuie să fie "ceva mai lungă" (p. 40), dar nu se precizează mai lungă decīt ce. Nici prea lungă, īnsă nu e bine: "Femeile vor evita mersul  pe stradă cu rochii  lungi pīnă la pămīnt (p, 41). Īn privinţa cravatei la femei, dr. Preda are o premoniţie: "Noi nu credem că aceasta (cravata) se va extinde prea mult īn timp şi spaţiu" (p. 42). Are şi elasticitatea o limită.
            Tocurile īnalte īi sunt antipatice d-rului P. care, cu viziunea d-sale de secretar cu propaganda la ţară, le dă o joasă apreciere: „ele crează (sic! corect: creează) impresia că femeia nu este dispusă să alerge prea mult pentru īndeplinirea sarcinilor ce-i revin" (p. 42). Şi unghiile lungi īmpiedică femeia să-şi īndeplinească sarcinile ce-i revin: "unghiile exagerat de lungi şi ascuţite denotă mai degrabă că persoanei īn cauză nu-i prea stă gīndul la treabă, asemenea unghii ar incomoda-o" (p. 43).  Īn mod tare drastic şi misterios,  dr. P. consideră perucile un subiect tabu: "discuţiile pe această temă, ca şi cea (sic! corect: pe cea) a vopsitului părului natural, trebuie evitate (p. 43). Īn legătură cu mersul pe stradă, concepţiile d-lui dr. Preda  nu īngăduie nici o abatere: "deplasarea se face numai (!) īn direcţia fluxului general al mulţimii" (p. 43). Vai de disidenţii care au treabă īn direcţia cealaltă.
            Ajungem acum (mergīnd cuminţi numai īn direcţia fluxului general) la mīncare. "Se poate alege un local popular pentru a servi personal o masă (p. 48). Dr. P., care nu s-a prea omorīt cu cititul, crede că "a servi”  īnseamnă a mīnca şi că "personal"= singur. Să zicem că am mīncat (pardon! "am servit"!) şi vrem tabacioc٭. Dr. P. e ultra-culant cu ţigările altora: "Din ţigările gazdei sau ale altei persoane putem să ne folosim de cel mult două-trei ori” (p. 55);  din 6 comeseni ne-am scos un pachet. Despre telefon, dr. P. se exprimă cu mare avīnt: "Prin intermediul telefonului, oamenii se simt... mai uniţi, mai puternici" (p. 62). Vorba e: grăim cīt grăim, dar cum mīntuim taclaua? Dr. P. ne dă o indicaţie preţioasă: "Se recomandă ca orice convorbire telefonică să se īncheie īntr-o notă de optimism şi īncredere reciprocă" (p. 68). Eventual şi cu urale, mă gīndesc. Oricum,  nu trebuie precupeţit nici un efort īn acest sens.
            Cum ne comportăm la serviciu? "Femeile trebuie să evite a-şi schimba ciorapii... īn faţa colegilor'' (p. 98; dr. P., din decenţă, nu menţionează, dar cred că directiva e valabilă şi pentru furou, sutien, corset, burtieră ş.c.l.).  Īn rest, īnsă, ce ai voie la slujbă? "Să militezi şi să faci tot ce depinde de tine pentru a menţine un climat sănătos" (p. 100).

            Concluziile, măi cititorule, trage-ţi-le singur, dar nu īn faţa colegilor şi īntr-o notă de optimism.
____________________ 

            1) Ed. Odeon, Buc. 1995, 176 p., 1950 de lei. Inutil să adaug că autorul mīnuieşte o limbă romānă ca vai de capul ei, presărată din belşug, cum s-a şi văzut, cu elementare erori de gramatică.