V. şi CUVINTELE A DOUĂ LUMI (Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente)

LIMBA ROMÂNĂ: PRIMA ŞI ULTIMA ORĂ

          Florica Dimitrescu este un om al extremelor. Lingvistă de vocaţie şi osîrdie, activitatea ei a pendulat între antipozi: cele mai vechi forme de limbă românească - şi cele mai recente. A scris cărţi de erudită investigare a "vechilor cazanii" (Tetraevanghelul..., 1963; Introducere în fonetica istorică a limbii române, 1967; Contribuţii la istoria limbii române vechi, 1973; Palia de la Orăştie, 1984 ş.a.); a conceput şi, împreună cu un grup de colaboratori, a elaborat Dicţionarul limbii române din secolul al XVI-lea (adică din primul ei veac de existenţă atestată scriptic) care, aflat în faza de circa un milion de fişe-manuscris ordonate alfabetic, a fost distrus într-­un bizar incendiu în 1975, izbucnit exact în camera care adăpostea acest enorm material, şi numai acolo. Ulterior, "forurile" (să fi spus: forurili?) nu au îngăduit reluarea lucrării...
          În acelaşi timp, Florica Dimitrescu a fost şi este o pasionată observatoare a situaţiei-la-zi a limbii. Este autoarea unui op deschizător de drum: Dicţionar de cuvinte recente (Albatros, 1982), care-şi propunea şi izbutea să contracareze lentoarea, prudenţa, întîrzierea marilor şi "clasicelor” întreprinderi lexicografice (aflate întotdeauna, la noi, ca realitate lingvistică cuprinsă, cu cel puţin un deceniu în urma datei de apariţie), incluzînd cu clarviziune şi fără prejudecăţi cuvinte ca: simeză, sex­club (1982!), musical, standing, spray, impact, doping, time-out, timing, bantustanizare, charter, condens, dilematic, duplex, expandat, guru, haios, implementare (da, da!), ketchup, laser, a lectura (cu menţiunea: semi­doct), mag (dar "cas" nu e!), de milioane, papetar, prenadez, pubelă, sejur etc. Dicţionarul de cuvinte recente (DCR) al Floricăi Dimitrescu este o oglindă a eforturilor de sincronizare a limbii române la structurile lumii moderne, precum şi un instantaneu al ezitărilor şi al improvizaţiilor uneori groteşti, izvorîte din servituţile unei culturi ţinute forţat sub obrocul ideologicului dogmatic; totodată, DCR este un "furnizor" de încredere (nici "creditabil" nu figurează) pentru viitoarele dicţionare-standard, cărora le serveşte (ca să mă exprim în graiul colorat al harnicului şi talentatului nostru popor) măslina gata înţepată.
          Interesul pentru “ultima oră” a limbii i-a rămas neobosit cercetătoarei care navetează (altul care nu e-n DCR! ) cu egală eleganţă în spaţiu ca şi în timp, între Bucureşti şi Paris ca şi între veacurile 16 şi 21 (a nu se citi aluziv). Mărturie stă secţiunea a doua, perfectă jumătate, a actualului volum, Dinamica lexicului românesc¹, care mi-a prilejuit aceste marginale notaţii. Studii scrise între 1970 şi 1993 dau seamă despre "trăsături specifice ale compunerii în limba română actuală" (clasă-laborator, staţie-pilot, cuvînt-cheie; aş adăuga: idee-forţă), despre "pseudoprefixare, cu referire îndeosebi la limbajul presei" (auto-, crono-, filo-, fono-, macro-, mono-, pluri-, pseudo-, psiho-, semi-, video-), despre  “prefixoidele «mini-» şi «tele-»”, despre “pseudosufixare” (-fon, -fil, -graf, -cultură, -drom, -gen, -gonic, ­man, -plast, -scop, -tecă etc.), despre terminologia astronautică sau cea meteorologică, despre verbele derivate din locuţiuni (a-şi aduce aminte - a-şi aminti, a-şi bate joc - a batjocori), despre dinamica verbelor neologice (de ex.: a smecia, a panorama, a igieniza, a problematiza, a se pisici, a se autodefini etc.); un articol din 1980 surprinde ţîşnirea viguroasă a substantivului “impact”, a cărui vogă încă n-a apus; un altul, de mai amplă respiraţie, scrutează "elementele lexicale romanice recent introduse în limba română" (din franceză: dactilogramă, copilot, autostop, eurocomu­nism, minijupă, aven ş.a.; din italiană: zebră, geacă, borsetă, regal ş.a.; din spaniolă: poncho, marijuana); un studiu proaspăt despre "dezvoltări semantice recente" pune în pagină sensuri, vorba lui Eminescu, copile (eveniment=accident, relaţie =traseu, film =desfăşurare, replică =reproducere, pastilă =microcircuit, linie =ansamblu, treaptă =examen ş.a.). Citind Suplimentul la DEX din 1988, autoarea constată că sunt date ca "noutăţi" cuvinte precum: agăţat, aprozar, cotrobăit, chiloţel (!), amăgit, budă şi chiar... arhaisme de tipul “cişmegiu” , în schimb lipsesc termeni cu adevărat noi, cum ar fi (doar la litera A): aerotren, alcoolscopic, ambuteiaj, anticărie, apoteotic, aracet, augura, alaindelon (haină de blană din anii ’70-’80), aslavital ş.a.
         Din articolul final şi conclusiv, "Notă asupra poziţiei românei printre limbile romanice", e obligatoriu să remarc pasajul despre "abundenţa sinonimică" a graiului nostru, care a dus, observă autoarea, la “posibilitatea exprimării în limba română în mai multe limbi". Propoziţia sună niţel straniu. E vorba de “originea etimologică”, ce poate fi exclusiv latină, ori slavă, ori maghiară, ori greacă - în fraze întregi (după cum, desigur, poate fi şi mixtă). Un exemplu probează foarte plastic aserţiunea. Iată fraza, cu elemente numai moştenite din latină: "Fiul meu zice să nu mă cert repede cu lumea pentru vitele noastre". Acelaşi înţeles, în termeni veniţi din slavă: “Odrasla mea îmi grăieşte să nu mă sfădesc iute cu rudele pentru dobitoacele noastre”. Iat-o, în varianta de sorginte maghiară: ”(Pruncul meu) beseduieşte să nu-mi muştruluiesc mintenaş neamul pentru marha noastră”. În perioada vîrfului influenţei greceşti şi turceşti fraza ar fi putut suna astfel: "Copilul meu pretenderiseşte să nu-mi dăscălesc peşin seminţia din pricina lighioanelor noastre". În epoca noastră, un "preţios" ar putea exprima ideea exclusiv în neologisme de sursă romanică: "Progenitura mea pledează să nu agasez instantaneu societatea din cauza animalelor noastre". În fine, o formă firească de exprimare include etimologii amestecate: "Fiul meu îmi spune să nu mă iau la ceartă imediat cu tot neamul din pricina animalelor noastre" (v.p. 292).
          Mici obiecţii: mă îndoiesc că sensul cuvîntului “cireşar" este acela de "copil care cîntă din coajă de cireşe" (p.261); unu, că nu văd limpede ce-i aceea coajă de cireşe, şi doi, că nu-i putem răpi scriitorului Const. Chiriţă parte din paternitate. Presupun că mingiei de la p. 262 (în loc de mingii - dar pronunţia "mingie" face încă ravagii) e o simplă boacănă de tipar. 
          În marea echipă feminină a lingvisticii româneşti (Fulvia Ciobanu, Finuţa Hasan, Tatiana Slama-Cazacu, Matilda Caragiu Marioţeanu, Valeria Guţu Romalo, Luiza Seche, Flora Şuteu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Maria Manoliu, Sanda Golopenţia Eretescu, Elena Slave, Lucia Wald - ordinea e întîmplătoare), Florica Dimitrescu e o titulară de bază. Această frază grandilocventă, dar absolut sinceră, mă scuteşte de o alta, convenţională, despre valoarea (şi chiar şarmul) incontestabile ale cărţii pe care am recenzat-o.
_______________________________

            1) Ed. Clusium-Logas, Cluj-Bucureşti, 1995, 336 p.