O CARTE PALIMPSEST DESPRE ORAŞUL PALIMPSEST 

            Mi-e cam ruşine. Păi ce titlu a fost ăla de data trecută?! "Revizuiri necesare"... E de un academism crispant, morgat, scrobit. Cititorul care m-a urmărit, cît de cît, de-a lungul lucrării mele cronicăreşti, şi care l-a citit şi pe Pleşu de unde a aflat că la noi nimic nu e luat de inocent, că se caută mintenaş "dedesubtul”, "ţinta", "scopul", îşi va fi pus întrebarea-cascadă: ce aşteaptă? ce vînează?, de ce a trîntit un titlu ale cărui litere sunt, parcă, din gheaţă de lemn? la ce presiuni a cedat? cui vrea să placă? cui prodest°? al cui joc îl face?
            În bună şi rotundă retorică, ar fi normal să iau acum o poză degajat-senină pînă-n vîrful unghiilor şi să emit cu un zîmbet superior, îngăduitor şi blajin: - Fals! Nimic din toate astea! Pur şi simplu... etc. etc.
            Dar - uite, vezi, ăsta e defectul meu! - eu sunt franc. Nu poci pentru ca să-mi trag cititorul pe sfoară. Aşa că iau altă poză. Mă încrunt (adică e ceva grav la mijloc, nu e de rîs) şi admit cu voce joasă: - Da, domnule. Am fost convenţional, concesiv la titlu, am fost prudent. Mi-am zis că şi aşa articolul era contondent şi m-am sfiit, homo sum°, să-l mai ghintuiesc şi cu un titlu înţepător. "Lasă (mi-a şoptit conştiinţa mea panicată) unul belferesc şi moale". Am lăsat. Dixi° u. s. w.°
            Dar azi? Ieri întuneric, azi lumină, ieri tiranie, azi libertate. Azi pot fi cu fruncea sus. Azi laud o carte frumoasă, cinste cui a făcut-o. Frumoasă şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Doar Humanitas mai scoate aşa cărţi arătoase. Cea de care mă ocup a apărut la Ed. Fundaţiei Culturale Române. Este o înţeleaptă punere laolaltă a studiilor şi evocărilor lui Emanoil Hagi-Mosco, sub titlul Bucureşti. Amintirile unui oraş - Ziduri vechi. Fiinţe dispărute. Ediţia e îngrijită (bine: acribios, îmbogăţitor) de Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu, cu un cuvînt înainte de un emul al autorului, Paul Cernovodeanu. Fiindcă ziceam că şi cartea­ obiect e chipeşă, se cuvine să precizez cui se datorează asta: redactorului Aristiţa Avramescu, tehnoredactorului Gh. Chivu şi realizatorului copertei, al supracopertei şi al forzaţului, Floarea Ţuţuianu. Gentileţuri, veţi ricana. Ricanaţi, ricanaţi, ceva tot rămîne. Iar eu am să v-o-ntorc ritos: Pardon! Unu, că nu suntem chiar aşa de excedaţi de gentileţuri în lumea sîlhuie prin care tranzităm; doi, că nici nu apar chiar aşa des rezonurile pentru gentileţuri; şi trei, cartea arată realmente delicios (minus capitolul ilustraţii, pe care le­aş fi vrut o idee mai contrastante şi, mai ales, mai multe); dar dacă v-aş spune şi preţul, n-aş mai fi aşa drăgălaş.
            Fapt e că merită. Cine are-n casă Istoria Bucureştilor a lui Gion, pe a lui Iorga şi pe a lui Giurescu, cine are volumele despre acest pîrdalnic oraş ale lui Bacalbaşa (Bucureştii de altădată), Crutzescu (Podul Mogoşoaiei), Potra (Din Bucureştii de ieri sau Istoricul hanurilor bucureştene), Predescu, Şt. Ionescu, M. Constantinescu, G. Barbu, I. Paraschiv, A. Ştefănescu, Gh. Leahu - nu se poate lipsi de acest op cu aer de album "His master's voice" şi conţinut mustos, din care cel epic e parcă un amestec din N. Filimon, Gion şi G. Călinescu.
            Emanoil Hagi-Mosco (1882-1976) este în primul rînd un eminent genealogist, cap de şcoală în acest domeniu. În al doilea rînd, e un pasionat de arhitectură, cu studii serioase la Roma. A studiat, în fine, şi dreptul. Era firesc ca interferenţa acestor trei linii spirituale: contemplarea şi cercetarea clădirilor, investigarea catenelor familiale în adîncimea timpului şi observaţia din unghiul jurisprudenţei, la care se adaugă şi harul de a povesti pe-ndelete, dens şi colorat, să genereze o natură quasi-balzaciană. Em. Hagi-Mosco pleacă de la faţade şi avatarurile lor pentru a ajunge intra muros°, la trecutele vieţi de domni, doamne şi domniţe pe care le reconstituie expert şi deloc convenţional: citiţi amplele crochiuri biografice în aqua-forte făcute Annei de Noailles sau Marthei Bibescu şi veţi vedea că nu istoriseşte un moşneag dulcic şi pan-tolerant, ci un observator rece, “anatomist şi fiziologist” de suflete, cu spirit critic şi verb acid.
            Memoria balzacianului Hagi-Mosco parcurge foste străzi în întregime (Colţei, Clemenţei), casă cu casă (dar fiecare, sau aproape, dintre ele e doar vîrful aisbergului, pentru că autorul vede enorm şi simte sinuos spaţiul edilitar ca pe un palimpsest, straturi peste straturi de timp: unde e blocul a fost un palat, înaintea acestuia un han, construit pe locul unei grădini, care şi mai demult fusese etc.) şi, după ce dă liniştit laoparte, foarte Aymé şi foarte Sage, acoperişurile, ne relatează succesiunea în veac a locatarilor sau a proprietarilor, oprindu-se acolo unde povestea are miez şi aşternîndu-ne mici nuvele din care înveţi, vorba filosofului în dizgraţie, mai mult decît din manualele de economie politică sau de istoria moravurilor.
            Mici nuvele am zis? Dar studiul "Ceva despre asasinarea lui Barbu Catargiu (1862)" e un mic... roman poliţist cu prezentarea faptelor, din mai multe unghiuri, apoi a suspecţilor şi a falselor piste şi, în fine, a explicaţiilor clarificatoare ale autorului-detectiv, la fel de priceput în latura senzaţionalistă cît şi-n labirintul (internaţional) al motivaţiilor crimei. Evident că e implicat şi Cuza, şi viziunea cîtuşi de puţin protocolar-didactică a lui Em. Hagi-Mosco, de care pomeneam mai sus, e şi aici vituperant prezentă: "Făcînd abstracţie de înfăptuirile social-politice de nepreţuit ale lui Cuza, pe temeiul cărora trebuie să i se ierte restul, în viaţa privată era cinic, ateu, despot, afemeiat fără ruşine, jucător de cărţi, înconjurat de lichele ş.a." (p. 196). V-am convins că E.H-M. descrie oameni vii, şi nu statui?
             Cît despre statui... Încă în 1956, autorul deplîngea faptul că "oraşul este sărac în clădiri vechi. Datorită urgiei vremurilor, nepriceperii sau nepăsării unora şi mai cu seamă lipsei de cinstire a trecutului din partea altora, aproape toate rămăşiţele acelui trecut au pierit" (p. 149). Em. Hagi-Mosco n-a mai apucat apocalipticii ani ai oraşului de după '77!

        Şi mai e o observaţie a sa pe care vreau s-o evidenţiez, o explicaţie a deficitului nostru de spirit civic: "Bucureştii, oraş domnesc, cît priveşte cîrmuirea obştească, n-a avut niciodată ceva asemănător cu oraşele din Occident, cu viaţă proprie orăşenească (....) Viaţa de oraş-burg n-a existat la noi” (p.111). Solidul aparat de note adaugă încă un strat de informaţie fie din trecut, în completarea autorului, fie de după decesul său, cînd multe din cele descrise de el au fost ceaushizate confirmînd destinul de palimpsest al urbei şi al cronicii ei.