SUBCONŞTIENTUL, PRIETEN DRAG ÎN LUPTA VIEŢII

         Fan al Dilemei, bun găsit! Ce crezi dumneata că am ţinut eu în mînă, eu, buchisitor profesionist şi dătător de seamă la gazete, în aerul tare şi elitist al Păltinişului? Ei bine, între două ploi şi-un zmeuriş, am fost cuprins de remuşcări la gîndul că nu i-am informat nicicînd pe cititori ce e cu acest „Sandra Brown“ al României numit Pavel Coruţ. Omul, fost ofiţer de marină şi de, zice el, contrainformaţii, a scos, în ultimii ani, carte peste carte, cu fantasmagorii bubulice, care au prins la o anume categorie de public, a cîştigat şi niscaiva bănet, aşa că s-a simţit dator să scrie şi un op cu consideraţiuni despre viaţă şi societate. „Dator“ e puţin spus. Mai potrivit ar fi fost: „ales“ – în paginile scrierii de care voi vorbi¹ se întrevede frecvent o postură mesianică, P.C. nutrind, nu chiar în secret, convingerea că Providenţa l-a selectat ca să-i îndrepte pe băştinaşii plaiurilor carpato-danubiano-pontice pe drumul cel bun.

În acest sens, a elaborat volumul acesta (cu titlu strîmb, care promite o, de fapt, inexistentă cercetare diacronică), o juxtapunere prolixă de indicaţii gongorice şi îndrumări leşinate (în care teza maniaco-obsesivă a autorului este autosugestia, adică fraze pe care să ţi le turui singur fix de douăzeci de ori, computabile cu mărgele pe sfoară, recte mătănii), de sfaturi şmecheresco-sacerdotale („cugetaţi zile în şir, săptămîni în şir“ ca să pricepeţi „cum se papă borşul fără să faceţi bubiţă la botişor“, pp. 46, 288), de poncife gospodăreşti care ar asigura „reuşita în viaţă “ (să fii harnic, să-ţi păstrezi calmul, să nu bei), de lecţii de dirigenţie de piaţă şi viaţă pentru adulţii care vor să vîndă „blugi“ şi nu ştiu cum să facă (v. p. 25) ori să iubească „una sau mai multe persoane de sex opus“ („orice om normal, femeie sau bărbat, iubeşte din adolescenţă şi pînă la adînci bătrîneţi una sau mai multe persoane de sex opus“, p. 362). În materie de amor – că veni vorba -, concepţiile (să le zic aşa) ale domnului C. pendulează între stilul „Jean Moscopol“ („Oamenii cu dragostea stinsă ori fără visuri de dragoste cad în blazare, renunţă la lupta vieţii “, p. 363) şi stilul „Ion Teleagă'“ („Cei care iubesc persoane de acelaşi sex sunt cazuri patologice, buni de băgat în ospiciu“, p. 362).Tonul de marş mobilizator şi dur, de cazarmă sau de Auschwitz nu e folosit doar în chestiunea homosexualilor, pentru care P.C. preconizează „măsuri coercitive“ apte să-i lichideze „în maxim (sic) o generaţie“ (p. 363), ci şi în domeniul social-edilitar: „Prin entuziasm popular se pot realiza lucruri minunate de interes obştesc, cum ar fi monumente, mausolee“ (p. 163). Ideea, de un optimism robust, e inspirată din şantierele Agnita-Botorca sau Bumbeşti-Livezeni, dar trebuie făcută menţiunea dublă, că 1) acolo au rezultat căi ferate, nu mausolee, şi că, 2) dacă entuziasmul nu e temeinic stimulat cu puşca şi pîrnaia, nu iese nimic.

    Drîmba ideilor lui P.C. susură şi-n registru de slow-fox; în acest mod galeş, de pildă, este pusă problema subconştientului: „Cine este acest prieten drag care are grijă de noi zi şi noapte? Este subconştientul“ (p. 75). Nimic mai just: prieten drag/ ne cunoaştem de-o viaţă/ de ani şi ani/ lîngă mine te ştiu/ mi-ai dat mereu un surîs, o povaţă...
            Cel mai adesea, însă, acordurile poveţelor lui P.C. sună pe undeva între tulnic şi trombon. Autorul ciupeşte coarda naţionalismului fanfaron, mai-mai să o rupă: „Toate civilizaţiile europene şi indo-tibetane au plecat din Carpaţi“ (p. 112). Sau “metoda picăturii e românească nu chinezească“ (p. 187). În mentalitatea fundamentalist-protocronissimă a dlui C., bucureştenii sunt ombilicul universului: „Noi, getodacii, suntem poporul din Crucea Lumii“ (p. 282), iar "România e un loc sfînt şi norocos“ (p. 25). Noi suntem deci eminamente mai breji decît tot restul (ghinionist!) al mapamondului, care ne este inferior şi pe plan teluric (suntem cei mai viteji, v. p. 283), dar mai ales pe planul transcendenţei, unde radem tot ( "noi ortodocşii suntem mult mai creştini /sic!!!/ decît catolicii“, p. 340) şi, ce mai tura-vura, suntem campioni, absoluţi: „Suntem primii creştini din lume (sic). Am fost creştini cu două-trei mii de ani înainte de sosirea lui Cristos (sic)... aici s-au pus bazele creştinismului“ (p. 283), de unde reiese că Biblia e moft şi că noi L-am creştinat pe Mîntuitor, nu El pe noi. Nici nu se putea altfel, de vreme ce, fără vreun dubiu, zice dl C., „ziua naşterii lui Cristos e românească“ (id. – ???).

            (Mă văd nevoit să observ că acest super-neo- şi neaoş-creştinism de cenaclu şi de tribună al dlui P.C., e, în fond extrem de suspect şi de... neortodox, întrucît d-sa propovăduieşte frenetic, cu argumente de „fizică şi paleoastronautică“ (v. p. 14), reîncarnarea, noţiune cu care Dreapta Credinţă e complet incompatibilă). De altfel, serios vorbind, nu numai creştinismul d-lui Coruţ e o pospăială demagogică, ci şi restul cunoştinţelor dumisale bazate pe informaţii de gazetărie senzaţionalistă, nici acelea solid digerate, şi pe calchieri din opuscule de genul Arta de a reuşi în viaţă de Dale Carnegie (ed. rom. Socec & Co., SA, Buc., f. a.). Dacă adaug că cele mai multe pagini au un aer de autoreclamă pe cît de vulgară, pe atît de ridicolă („regulile din această carte sunt asemenea unor descîntece: ne vindecă şi ne ridică fără a realiza / sic/ cînd şi cum“, p. 58, sau, şi mai caraghios: „după cum aţi remarcat am construit calea către supraom /!/ prin mijloace simple lipsite de cheltuieli materiale“, p. 88), nu mai am de spus decît că, pînă să predea "arta succesului“, P.C. trebuie să înveţe să evite boacănele gramaticale², de nu cumva acestea or fî ţinînd, „la români“, de strategia izbîndirii…

_________________________________

1)  Arta succesului la români, Ed. Miracol, Buc., 1994, 400 pag., 2500 lei.
            **) Expertul în reuşită stă prost cu VERBELE, fie ca formă („nu pot încape“, p.329 – corect: încăpea ; „eu continui“, pp. 176, 356 – corect: continuu), fie ca acord („pericolul restauraţiei socialismului şi /a/ monarhiei m-au determinat“, p. 291 – corect: m-a ; „le-a trosnit cînd le dureau măseaua“, p. 301 – corect: durea; „educaţia şi instruirea îi va permite“, p. 294 – corect: vor), cu SUBSTANTIVELE („îi vor înşfăca din volei“, p. 346 – corect: vole ; „preşedenţie“, p. 301 – corect: preşedinţie), cu ADJECTIVELE („mediul familiar de naştere“, p.22 – corect: familial; „ale uneia şi aceleaşi medalii“, p.367 – corect: aceleiaşi), cu PRONUMELE („le-am testat,  fapt pentru care mă bucur de sănătate“, p. 58 – corect: datorită căruia; „editurile Gemenii al cărui patron sunt şi Varanha“, p. 88 – corect: cărei; „indivizi de a căror discernămînt şi credinţă“, p. 239, corect: ale; „splendida Doamnă căruia mă închin“, p. 379 – corect: căreia) şi cu multe altele. Iar „etimologia“ de la p. 291, conform căreia „politica“ ar proveni din „latinescul policitatio care înseamnă a promite“, e pur şi simplu o prostie. Politică vine din gr. „politikos“ (al cetăţii), iar cuvîntul latinesc „policitatio“ nici nu există.