|
POLEMICUL MARINO
Nu pot scrie despre Adrian Marino fără să simt
un puseu acut de revoltă sardonică la gîndul că acest constructor neobosit
(în ciuda unei tinereți care nu i-a fost scutită de amarul cel mai adînc al
pușcăriilor comuniste) al unei opere de impecabilă rigoare academică și de o
superbă amploare, și clară dar și labirintică, de catedrală gotică - nu a
fost găsit demn să fie în rîndurile Academiei Române, în vreme ce cutare
fabricant tandru și mehenghi de metafore este. Fără nici o retorică goală,
afirm că Adrian Marino nu pierde nimic, rușinea e a instituției și a
oportunismului ei politic. Autorul Vieții (1965) și al Operei lui
Alexandru Macedonski (1967), al Dicționarului de idei literare
(1973), al Hermeneuticii lui Mircea Eliade (1981), al
monografiei despre Etiemble (Paris,1982; Tokio,1988), al
Hermeneuticii ideii de literatură (1987; Bologna,1994), al
Biografiei ideii de literatură (1991, '92, '94) și al atîtor altor cărți
de studii sau note intelectuale de călătorie este el însuși o Academie.
Fiind, ca anvergură a propensiunilor, de speța creatorilor-cît-un-institut
(Hasdeu, Iorga, Eliade, Călinescu), Marino emană respectul sever datorat
erudiției fertile, constructive, niciodată și morga ei fastidioasă. Într-o
carte intitulată chiar L'Art d'être européen și apărută într-un an de
răscruce al bătrînului continent, 1933, André Rousseaux insista asupra
observației că, etimologic, cuvîntul cultură înseamnă a acționa
asupra materiei spre a o face să rodească. E modelul pe care, din 1965
încoace, Adrian Marino nu contenește să ni-l ofere.
După lectura recentei sale cărți1,
m-am dus la celebra definiție dată de Paul Valéry europenității. O
reamintesc: "Oriunde numele lui Cezar, al lui Traian, al lui Virgiliu,
oriunde numele lui Moise sau al Sfîntului Pavel, oriunde numele lui
Aristotel, Platon sau Euclid au avut o semnificație și o autoritate
simultane, acolo este Europa. Orice rasă și orice tărîm care au fost
succesiv romanizate, creștinate și supuse, în ordinea spiritului,
disciplinei grecilor, sunt absolut europene". Noi - cel puțin de cîteva sute
de ani - corespundem masiv acestei înalte, exigente grile. Și totuși, ce ne
lipsește? De ce, se întreabă și Marino, "cei mai mulți dintre români, mai
ales după decenii de izolare totalitară, percep Europa în primul rînd
ca sinonimul generic al «străinătății»?" (p.12). Răspunsul
cărturarului clujean începe de la "complexul Dinicu Golescu": să "aducem"
cît mai multă Europă "acasă", și ajunge repede, în textul preliminar, la
impedimentele ce țin de sfera politicului: "politica europeană românească
actuală este în același timp de «simulare» și «exploatare» (...) Formată la
Moscova, sau în spiritul său, clasa noastră conducătoare nu poate fi, n-are
cum fi în mod esențial, sincer, autentic, pro-europeană" (p. 19).
Adrian Marino coboară chiar pînă la detalii (foarte relevante în fond):
"Organizăm Forumul Crans Montana și World Trade Center dar... demitem sau
arestăm, pe tăcute, pe primarii opoziției" (p. 20).
Nu e singura notă polemică a cărții. Autorul deplînge lipsa
"spiritului faustic", al îndîrjirii înfăptuitoare. Îl găsește în
Elveția, în Japonia. "În zona noastră, totul se rezolvă, s-ar zice, de
multe ori, prea ușor. O relație, un telefon, o recomandare, o intervenție"
(p.32).
Pentru lipsa vocația europene e vizat direct și Noica, "ostil
civilizației și moravurilor europene, deși a scris o carte întreagă despre
Modelul cultural european" (p. 73) și deși, aș adăuga eu, a
fost un ziditor încăpățînat și productiv, nu un "poetic", nu un "visător
mioritic” (poate doar în zona utopiei sale cu școala celor 23 de genii).
Nici a sa Weltanschauung politică nu e exonerată de blam explicit:
"acești autori (Nae Ionescu, Cioran, Eliade, Noica) sunt orice, numai
mari profesori de democrație, pluralism și liberalism n-au fost, nu sunt și
nu pot fi" (p. 145). În continuitate logică, "Socrate al României",
"Sfîntul Petre Țuțea" (p.74), care "relua cuvînt cu cuvînt
formule pur ceaușiste" (p.64), nu poate fi mai prizat, cu atît mai puțin
cu cît cartesianul și pozitivistul Marino e stînjenit de atmosfera
"extatică", de "suspendare a spiritului critic" pe care o implică
rostirea apoftegmatică, de tip guru, a acestuia.
Au, în schimb, parte de bune cuvinte precursori ca Macedonski, Tzara
sau Brâncuși, ca primi "integratori", "conu Alecu" Paleologu, pentru
"stilul salonard, monden, parizian" (p. 24), Constantin Dumitrescu,
autorul încă prea puțin frecventatei lucrări Cetatea totală, și
Andrei Pleșu, ca întemeietor al New Europe College (1993, p. 48).
Alte accente critice sunt înfipte asupra naționalismului agresiv
("ultima fază a comunismului", p. 41) sau a identificării abuzive și
agresive "ortodox și implicit național" (p. 37). Pe drept temei,
Adrian Marino se întreabă, evocînd enormul ei aport, de ce n-ar fi
"națională" și Biserica Unită cu Roma? E la mijloc inerția sofismului cu
"bunul român" al lui Nae lonescu, dar și a izolaționismului polițienesc al
lui Dej-Ceaușescu. Un obstinat călător-cultural ca Marino nu putea evita
dezolarea în fața "aparatului cultural extern român" care "nu e
deloc adecvat, ca mentalitate și metode integrării europene a valorilor
românești" (p.61; v și p. 67), ci altui gen de activități...
Trecînd în revistă "difuzarea criticii românești în străinătate", autorul
constată că reușite ale unor M. Dragomirescu, S. Marcus, D.I. Nasta și ale
sale sunt rezultatul unor eforturi și șanse individuale, nesprijinite
sistemic și oficial. Aici mai e mult de urnit.
Voi încheia aceste note sumare observînd că perfect ilustrativ
descinderii lui Adrian Marino pînă în pînzele albe ale surselor este
recursul său la faimosul, bătătoritul citat din Herodot (V, 3) conform
căruia tracii sunt grozavi. Autorul atrage atenția că nu se citează
niciodată și urmarea, tot din Herodot: "Dar unirea lor e cu neputință și
nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi" și "La ei trîndăvia e
un lucru foarte ales, în vreme ce munca cîmpului, îndeletnicirea cea mai
umilitoare" (V, 6).
_____________________
1) Pentru
Europa - Integrarea României. Aspecte ideologice și culturale,
Ed. Polirom, Iași, 1995, 228 p.