CUM S-A-NTÎMPLAT DE N-AM SCRIS CRONICĂ 

        Lucrurile stau aşa: a fost o săptămînă cu examene. 72 de studenţi nu e floare la ureche. Deci să mă concentrez asupra romanului lui Tupan ca să-l  preţăluiesc nu se punea problema. Cu atît mai puţin pe al lui Breban (deşi freamăt), căci D.U. încă nu a pus în circulaţie trilogia. A scos şi DRP ceva: nişte teatru şi nişte proză, dar la el (prejudecată!) mă tem teribil de plictiseală, aşa că mă feresc. Săraru, dacă vrea să-l comentăm (căz doar no fi el personajul central al epocii noastre), să ne trimită un exemplar la redacţie.
        Aşa că am parcurs iute pe diagonala care mă interesează, Introducere în arhitext - Ficţiune şi dicţiune (traduse de Ion Pop) de la Univers; bun, şi? am să fac cronică la Gerard Genette?
        Îmi pică (accent pe ă) în mînă o cărţulie de un anume Gheorghiu, pare-se din Bacău, Cine l-a împuşcat pe Ceauşescu? Un lung interviu cu un personaj fără nume (fost activist? fost securist?) despre România de dinainte de, de după şi din Revoluţie. Opinii care se bălăngănesc între platitudine, rezonabil şi nostalgia vechii ordini; iar: nu iese o cronică din aşa ceva. (Unde mai pui că-i plin de agramatisme: “picanteriile de alcov a familiei", “mijloacele mass-media”, „fiecare dintre ei doreau", “raportări care sfidau absurdul", „să continuie", „dividente” etc. ).
        Fiindcă citisem vol. I (Intrarea în tunel) şi fiindcă oricum nu las să-mi scape nimic despre Gulagul românesc, am trecut prin tomul doi al memoriilor lui Radu Ciuceanu, ieşit la Meridiane, Potcoava fără noroc. Sigur că te cutremuri aflînd încă şi încă o dată ce au fost în stare să facă din om Partidul şi Securitatea - ­dar chiar şi textele despre orori trebuie bine scrise. R.C. se cam întinde la literatură, dialogizînd peste poate şi, mai ales, injectînd în text un fel de lirism “filosofic" care-i dă (textului) SIDA; de ex.: „...Timpul se oprise într-o zbatere interioară. Secunda, palpitînd sub apăsarea realităţii, se izbea de pereţii invizibili, se întorcea spre sine, refăcîndu-şi dinamica, într-un decor niciodată egal cu sine” (p. 198). Ioanid, Cesianu, Chioreanu şi chiar Ciuceanu, în paginile lui plivite, n-au nevoie de atari fandoseli. Foarte folositoare sunt în carte notele istorice ample - o sută de pagini - ale lui Oct. Roske, care explicitează aluziile şi întreg contextul epocii. Dar tot nu face de-o cronică tranzitorie...
        Una din după-amieze mi-o petrecui cu J. Green: nişte articole şi conferinţe din anii ’40, adunate (nu e clar de către cine) sub titlul Omul şi umbra sa (scriitorul şi creaturile sale, personajele - şi cîteva crochiuri despre contemporani: Mauriac, Gide, Proust. Cartea a apărut la Albatros, cu o prefaţă şi niscaiva note de Giovanni Lucera. Nu ştiu cine e G.L., nimeni nu le ştie pe toate, dar aş fi vrut să înţeleg de ce un scriitor francez de origine americană trebuie să fie prefaţat în româneşte de un italian; n-am reuşit. Buba e însă alta.
        Urechea literară mi-a fost ciulită încă de la primul rînd al cărţii: titlul prefeţei. El sună aşa: “Cine este cine”. Ce-o mai fi şi asta?! Adică who’s who? Şi care traducător ar calchia atît de stîngaci? Pe tălmăcitoarea volumaşului o cheamă Alina Beiu­Deşliu. Mergînd mai departe, am băgat, tot mai trist intrigat, de seamă că boroboaţa primordială nu e întîmplătoare. În prea multe locuri, traducătoarea dă dovadă de o peltică naivitate. Să cităm:

        „Green evocă ceea ce vine de sub prag în timp ce scrie" (6). E vorba de subconştient, dar parc-ar fi vorba de ziarul băgat pe sub uşă.
                                                                                                                ●
        „Dacă aţi fi singur într-o insulă pustie..." (11). Eu ştiu că, în bună daco-romană, se zice: „pe" o insulă.
                                                                                                                ●
        „Cînd Racine făurea canavaua unei tragedii..." (15). Canavaua e suportul unei broderii. Hai, “schiţă”, „eboşă". Dar s-o „făureşti"?! de minimis non curat° faurul.
                                                                                                                ●
        „Cînd un scriitor împlineşte patruzeci de ani, cincizeci sau mai mult de atît..." (66). „Sau mai mult" era perfect de ajuns.
                                                                                                                ●
        „Frazele (...) mergeau ca fulgerul..." (67). E jignitor pentru fulger: ses ailes de géant l’empêchent de marcher°. Nu mi-l pot închipui păşind, fie şi grăbit.
                                                                                                                ●
        “Ca jiletca roşie ca sîngele de bou a lui Gautier" (68). Inflaţia de „ca" face cacofonie.
                                                                                                                ●
        „Am citat o pe doamna Alphonse Daudet" (73). Asta e un fel de „doamna Scriitor Daudet"... Aş fi spus simplu: pe văduva lui A.D.
                                                                                                                ●
        “În noi, care am încercat să comunicăm cu ea, suntem copeşiţi..." (87). “Copleşiţi în noi" nu e-n ordine.
                                                                                                                ●
        „Sînt sigur că într-o zi va sosi de acolo (din Franţa ocupată, 1943; n. GP) un om şi ne va dezvălui un mesaj, poate o cărticică..." (87). Aceeaşi eroare ca şi la fulgerul care lipăie: grandiosul pică-n derizoriu. E în chestie murmurul, geamătul subteran al Franţei sub zvastică; aşa ceva nu intră într-o „cărticică", pe care o “dezvăluie" cineva...
                                                                                                                ●
        „Începutul din În căutarea timpului pierdut” (117). În loc de “din" trebuia „romanului", şi eram nu în gimnaziu, ci în literatură.
                                                                                                                ●
        „Manşetele cămăşilor erau pe atunci scrobite şi puteau fi folosite drept carnete de notiţe" (118). Totuşi şi pe atunci carnetele aveau mai mult de o filă.
                                                                                                                ●
        La p 96, J.G. scrie: „Credea în teoriile lui Broca". O cifră mitutică ne trimite la nota de la urmă: „Broca (1824-1880), chirurg" etc. De ce aşa telegrafic, dacă acest faimos toubib° avea şi el, ca tot omul, un prenume: Paul?
                                                                                                                ●
        „Aceste versuri, scrise pe marginea unei substanţe din Caps and Bells..." (125). Cum să scrii pe marginea unei „substanţe"?

        ... Şi uite-aşa, luat cu aceste filologicale, mersei ca un fulger chior şi pedestru, neglijînd operele care aşteaptă consemnarea, explicarea, evaluarea...