RADU PETRESCU 

            Lipseşte azi de pe piaţa literară un scriitor dintre cei mai interesanţi ai perioadei comuniste, si tocmai unul dintre puţinii care nu au fost deloc  atinşi de porcăria sistemului. E vorba de Radu Petrescu, stins prematur, în 1982, la doar 55 de ani. Dacă despre Marin Sorescu am putut să spun, cîndva, că a apărut în cîmpul literelor române  ca Fabrice del Dongo în bătălia de la   Waterloo, pentru Radu Petrescu s-ar potrivi imaginea lui Arhimede, care în toiul războiului, le strigă soldaţilor inamici năvăliţi peste el: Noli tangere circulos meos!, Nu vă atingeţi de cercurile mele ! Într-o lume înspăimîntătoare prin grotescul, falsul  şi vulgaritatea ei, Radu Petrescu era o oază de abstragere, de sfidare suveran indiferentă la colcăiala anostă şi trivială din jur. Cei care nu l-au cunoscut nu trebuie să şi-l imagineze ca pe un aristocrat  morgat şi inabordabil. In viaţa cotidiană, Radu Petrescu era, ca aspect şi ţinută, un om de o  normalitate ...ieşită din comun. Pe cît era de artist, pînă-n vîrful unghiilor, în preocupările sale lăuntrice, pe atît de anostă, ştearsă, banală era  făptura sa pentru un privitor neavizat. Un aer de mărunt funcţionar cehovian sau mazilian, ponosit, modest, retractil. De fapt, asta a şi fost Radu Petrescu, în sfera socială: un mărunt amploaiat, în instituţii de ale căror profil şi problematică el era la o distanţă de ani lumină: mai întîi, la Directia Generală de Statistică, apoi la Institutul de Cercetări Hortiviticole de la Băneasa; mai tîrziu, la un altul, cu un nume care, realmente, alăturat lui R.P., ne lasă visători: Instititul pentru Valorificarea Legumelor şi Fructelor... L-am cunoscut şi am fost apropiaţi o bucată de vreme, atîta cît au permis împrejurările. Apoi, un timp, am şi corespondat cu el, şi  scrisorile,  pe care va trebui să le public cîndva (de ce nu în Dilema?) îi seamănă întru totul: delicateţe, deducere din ceas,  o ignorare senină a actualităţii cenuşii (cînd nu negre de-a binelea), în favoarea spaţiilor luminoase ale universului artei.

            Abstragerea lui R.P. nu era, totuşi, absolută. Din cînd în cînd, o ferestruică se crapă şi pătrunde în pagină aerul fetid al prezentului socialist, în care scriitorul valorifica fructe şi legume.  Asta se întîmplă şi în operă,  şi  în corespondenţa de care vorbesc. Iată  o notaţie din 1958 (din volumul A treia dimensiune): "Nu poţi scrie cînd alături cîntă mereu o fanfară".  Intr-una din scrisori, comentînd apariţia cam rafistolată a unei cărţi de Pierre de Boisdeffre, R.P. îmi scria, cu diafană ironie, că nu prea înţelege ce ar vrea să spună expresia din prefaţă , că volumul "a fost adaptat la viziunea cititorului român".  Dar asemenea aluzii şi trimiteri sunt rare. Esenţialul despre ne-integrarea lui R.P. l-a prins, într-o frază frumoasă, regretata scriitoare Dana Dumitriu: "A plutit în carlinga imaginarului, uitîndu-se rareori prin hublou la peisajul de afară". Radu Petrescu sfida realismul socialist prin calitatea scrisului său; am intitulat un articol din Vatra, despre el şi Mircea Horia Simionescu, în ‘73,  Despre juneţe şi doi disidenţi ; se încheia aşa: "R.P. si M.H.S. sunt libertăţile pe care şi le ia o literatură ce trece pragul rafinamentului".

            Camil Petrescu  vedea idei - Radu Petrescu a fost un scriitor care  vedea  aerul. Matei (din romanul Matei Iliescu) o întreabă pe Dora: "Vezi aerul?"  In Ocheanul întors, vorbeşte autorul însuşi: "Cu puţin exerciţiu, poţi ajunge să vezi aerul" (p.107). Vreau să spun că specificul său cel mai adînc a fost împătimirea întru artă. Intr-o mare măsură, şi-a subordonat şi viaţa empirică acestui crez: ştiu, de pildă, că din venitul său modest,  om cu greutăţi familiale, a  făcut economii la sînge şi , punînd la bătaie şi cîştigul de pe urma cărţilor sale, şi-a cumpărat un tablou de Pallady  (unul din idolii săi : "A scrie ca Pallady" îşi cerea, într-unul din jurnale), cu o sumă cu care, la vremea aceea, se putea mobila o casă. Iar în profunda sa existenţă, cea a artei,  a spus-o tranşant, în Didactica nova: "Nu pot să fac  deosebire între viaţă şi literatură", sau, tot acolo, în alt mod: "Cuvintele sunt frunzele noastre"

            Opera sa principală sunt jurnalele, publicate sub diferite titluri. Dar şi acestea, sunt predominant jurnale ale scrisului său, nu ale trăitului: "Jurnalul e o oglindă montată între celelalte foi ale mele" (Ocheanul întors).  De altfel, ideea e generalizată:  "Orice carte de literatură e un jurnal, în realitate, al duratei noastre inefabile". Am vibrat la acest mod de a vedea lucrurile, sunt un montaigneean, mă revendic de la fraza din cuvîntul către cititor al eseurilor sale: Je suis moy-mesmes la matiere de mon livre  (Sînt eu insumi aluatul, materia cărţii mele). Scriitor de jurnale, era un cititor şi un admirator al unuia din puţinii autori care au dat o capodoperă în acest gen: Jules Renard.  Dar Radu Petrescu gusta superlativ şi un autor (de asemenea din cei dragi mie - "drag" nu fără tristeţi) care a fost principial adversar al jurnalului ca gen literar: e vorba de G.Călinescu, care nu numai că n-a ţinut jurnal, dar chiar a  teoretizat că e un gen fara noima, fără rost; a şi alcătuit, ostentativ cîteva pagini cam parodice, ca să dovedească asta; n-avea dreptate. In fine, al treilea mare teritoriu auctorial pe care ne-am întîlnit  bine a fost Dante, după care ne prăpădeam în egală măsură. (Radu Petrescu avea şi admiraţii la care nu subscriu, cum ar fi de pildă Joyce, de care era pur şi simplu copleşit;  sunt mult mai rece în privinţa acestui autor. In schimb, nu-i plăcea Matei  Caragiale, pe care eu îl găsesc fastuos).

            Trei sunt obsesiile majore ale scrisului lui R.P.: 1.Cărţile, literatura adică. 2.Imaginile trecute şi relaţia lor cu noi. 3.Problematica stilului şi a compoziţiei.
            Ca şi pentru Borges, pentru R.P. paradisul trebuie să fi avut contururile unei biblioteci fără de început şi capăt. A citit enorm şi pătimaş, ca un Papini sau un Călinescu.
            Cît priveşte scrisul, R.P. e un continuator al liniei care începe cu Stendhal şi Flaubert (Eug.Simion îl numea "cel mai flaubertian" scriitor român), continuă cu fraţii Goncourt şi Jules Renard  şi trece apoi prin Proust şi Călinescu. Fraza arborescentă şi cristalină a lui R.P., cu ritmică esenţialmente muzicală, scriitura sa mustind de culori şi parfumuri evanescente, în spiritul Artei poetice a lui Verlaine, e o arhitectură savantă şi graţioasă , îmbinînd într-o sinteză care-i e proprie, care e tonul Radu Petrescu, spiritul de geometrie, adică simplitatea de Cod Civil propovăduită de Stendhal (aici intră şi desele turnúri latine ale topicii radupetresciene) , cu spiritul de fineţe, adică arabescurile feerice de cuvinte, chinezăria mătăsoasă a frazei, care  parcă  traduce  corespondenţele  lui  Baudelaire ("Parfum, culoare, sunet  se-ngînă şi-şi răspund"). M.H.S., într-un articol  de acum vreo 20 de ani, în care observa privirea "cézanneiană" şi asemănările cu Truffaut, îl plasa pe R.P. în familia Ibrăileanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu. Faţă de apropierea de H.P.-B. am obiecţii, în primul rînd pentru că marea romancieră scria eminamente neglijent, ceea ce e la antipodul lui R.P., cel care îşi scruta frazele cu binoclul (si normal si intors) si  asculta cu stetoscopul bătaia inimii cuvintelor. De Camil îl poate alătura migala infinitesimală în studiul sentimentelor. Intr-o cronică de demult, numeam romanul (imperfect, altminteri)   Matei Iliescu "un roman despre absolutul iubirii" şi menţionam prezenţa aproape eminesciană a naturii în paginile sale. In celelalte proze, as adăuga azi, trebuie  sesizată infuzia debordanta a Bucureştilor, ca un personaj ubicuu de asfalt şi ziduri.