MECANICUL ŞI VIUL 

        După 1989, am recitit cele două mari cărţi rele ale lui Petru Dumitriu : Pasărea furtunii (Editura Tineretului a C.C. al U.T.M., 1954, tiraj 10.000 ex. broşate şi 10.000 + 20 ex. cartonate) şi Drum fără pulbere (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1951, tiraj 30.000 + 100 ex.). Nu numai că nici una nu m-a plictisit (Drumul... îl re-re-citeam!), dar, mai mult, mărturisesc că lectura a fost pur şi simplu captivantă. M-am suspectat mintenaş de slăbire a vigilenţei estetice. Cum să-ţi placă nişte cărţi în care teza Partidului a­toate-dregător e atît de ostentativ placată?
        Nu mă rabdă inima şi deschid de-ndată paranteza ca să spun că am folosit deliberat cuvîntul placată, spre a trimite gîndul cititorului-frate la celebra definiţie bergsoniană a comicului: du mécanique plaqué sur du vivant°. Iată, vai, că ea se potriveşte şi tragicului. N-a fost „Partidul“ elementul mecanic (adică ţeapăn, rigid, fără suflet, fără vitalitate interioară, inadaptabil la realitate) placat asupra elementului viu al societăţii româneşti? Poate că mai exact ar fi să formulez că: ceea ce la-nceput putea să pară, din afară, comic (cum să ajungă la putere într-o ţară de oameni cuminţi, cu bune tradiţii politice, un partid de 1.000 de inşi, majoritatea nişte marginali insignifianţi şi de neluat în seamă, frustraţi prin propria lor mărunţenie şi analfabeţi?!) s-a transformat repede în tragic, ca-ntr-o piesă de teatru în care pistolul actorului e încărcat din eroare cu gloanţe adevărate, nu oarbe, şi eroina se prăbuşeşte cu adevărat, nu „se face“. Şi ar mai fi de nuanţat că tot ce iniţial a fost o grosolană placare, adică o suprapunere forţată, la exterior, a devenit cu timpul, prin teroare, pătrundere în lăuntrul structurilor vitale şi contaminare generală. Ceea ce s-a injectat a fost tot du mécanique, recte° corp străin (nu doar etnic), fără priză reală şi cu o eficacitate categoric negativă: strecurat, cu otusbirul, în venele şi arterele fiinţei româneşti, Partidul Comunist n-a făcut decît s-o otrăvească, s-o cancerizeze, să-i anihileze bună parte din anticorpi şi din seve. Eroarea (istoriei) a fost desăvîrşită de teroare şi dusă pînă la oroare. Jocul de cuvinte nu e gratuit. Amintiţi-vă că, în ipocrizia sa, Partidul numea ticăloşiile, fără număr şi margini, din anii pe care-i lăsase în urmă, cu gingaşul eufemism „erori“...
        Mă-ntorc la cărţile lui Petru Dumitriu şi la „strania“ atracţie şi voluptate pe care mi-au suscitat-o. Oi fi eu un cititor anormal, prea pătruns, pînă la orbire, de convingerea că am de-a face cu cel mai mare romancier român? Oi fi eu un cititor prea obsedat de anii aceia negri, bucuros să-i regăsesc reflectaţi, fie şi denaturat, în texte literare? Oi fi eu un cititor din cale-afară intoxicat de literarul-în-sine şi mi s-o fi obnubilat în aşa hal capacitatea de a confrunta din unghi politic şi factologic pagina cu realitatea? Îngăduie-mi-se orgoliul de a răspunde negativ la aceste întrebări retorice. Falsul în acele cărţi ale lui Petru Dumitriu îmi era tot timpul foarte clar. Dar ştiţi cum îl simţeam? Ca pe nisipul strecurat de vînt în prăjitura mîncată pe plajă. Gunoi care nu s-a integrat, nu s-a dizolvat în substanţă.
        Aici vreau să ajung.
        La autori înregimentaţi, de doi bani (gen V.Em. Galan, Nagy Istvan, Aurel Mihale etc.), prăjitura însăşi era din nisip. La Petru Dumitriu, nisipul îţi crănţăne în dinţi - dar e doar mizeria adăugată, într-un produs suculent şi substanţial.
        Luat de metaforă, nu vreau să minimalizez. În ambele cărţi, „nisipul“ nu e numai în detalii, ci şi în construcţie. Intriga, acţiunea, rezolvările nu sunt lăsate să se desfăşoare aşa cum ar fi cerut-o legile vieţii, ci merg pe linia partidului (lupta „vechiului“ cu „noul“, sabotajul năpîrcilor veninoase, ura de clasă, „ajutor“ sovietic ş.a.m.d.). Pînă la un punct, asta ţine de „realism“: incontestabil, în aparenţă, viaţa o lua pe făgaşul săpat de Dej şi echipa lui. Numai că adevărul acestei supuneri nu stătea în optimism, avînt, fidelitate, dăruire, ideologie - ci în spaimă, oportunism, prostie, trivialitate, sînge. Cu alte cuvinte, sunt gata să admit că activiştii acelor ani vorbeau, iar unii muncitori şi ţărani răspundeau ca-n romanele şi nuvelele vremii, cu condiţia să mi se arate că asemenea scene aveau dedesubt făţărnicia, constrîngerea, violenţa, imbecilitatea. Într-o anume măsură, Petru Dumitriu face acest lucru: există printre personaje oameni ai Partidului (demascaţi, în final, ca „negativi“) care sunt fnfăţişaţi, corect, ca duplicitari, mîrlani deghizaţi, tembeli care se „orientează" sau perverşi care se „stăpînesc", animaţi de complexe agresive de inferioritate. Ei vor fi, bine-nţeles, contracaraţi de activiştii pozitivi (ceruţi de dogmă), buni şi cinstiţi, deuşi ex machina°, de o puritate aproape hilară.
        Ce vreau să spun, în fond? Că „fascinaţia“ (exagerez pentru demonstraţie) exercitată asupra mea de aceste seducătoare-cărţi-diforme vine din spectacolul latent al luptei dintre talentul şi inteligenţa debordante ale autorului, pe de-o parte, şi stupiditatea şi strîmbătatea pe care fusese nevoit (discuţie lungă!) să le îndese în text. E în aceste cărţi teribil de mult material literar de mare calitate, de n-aş pomeni decît atmosfera mereu cenuşie şi apăsătoare, de orizont închis şi ameninţător; aerul tern, greu şi sumbru care podideşte chiar locurile unde ar domni „abnegaţia“ şi „elanul“; vitalitatea crîncenă a anumitor personaje, clarobscurul٭ rembrandtian al altora; ochiul balzacian asupra detaliului edilitar, domestic, vestimentar sau fizionomic; percepţia aprig expresionistă a naturii (telurice sau meteorologice), şi ea, mai întotdeauna în aceste scrieri, tulbure, răscolitoare, angoasantă. Dar, peste ceea ce dreapta scriitorului aşternea cu brio şi vigoare, stînga venea să presare glazura canoanelor. Ceea ce vreau să relev este, însă, că cele două componente nu se întrepătrund decisiv, ca la cărţile pur şi simplu proaste ale timpului: Şoseaua Nordului, a lui Eugen Barbu, de pildă, e ilizibilă, pe ansamblu, oricum ai lua-o.
        Această placare a mecanicului pe viu, la autori de înaltă anvergură artistică, nu e singulară în epocă. O ilustrează perfect şi G. Călinescu. Cînd, la întrebarea lui Sufleţel „Credeţi că există organizaţii de sabotaj?“, activistul Dragavei răspunde „Nimic nu poate opri mersul înainte al clasei muncitoare!“ (Scrinul negru, ESPLA, 1960, p. 203), comicul lozincii, trîntite cu principialitate proletară, e evident, şi e cert că el nu-i putea scăpa unui spirit de talia lui Călinescu. Sau: la ţară, Ioanide vede case noi; activistul Leu îl luminează: „Nivelul de trai al ţăranului s-a ridicat, tovarăşe arhitect“ (p. 346). Acelaşi, la o şedinţă, îl defineşte pe protagonist „un exemplu de intelectual clarvăzător, ieşit din popor, care a înţeles că trebuie să se alăture clasei muncitoare în drumul ei spre construirea unei lumi mai drepte şi mai fericite“ (p. 352). În fine, un alt exemplu de introducere aproape sardonică٭ a mecanicului pe viu, e din poezia Lauda zăpezii: „Cînd te scuturi din cer despăturită lin / Tu eşti curată ca pînza de in. // Aşa fără păcat este rufăria / Ţesută la fabrică de fruntaşa Maria“ (s.gp; Lauda lucrurilor, EPL, 1963, p. 53). Aerul de-a dreptul parodic, nucă jdanovistă într-un perete botticellian, frizînd batjocura, e incontestabil (versul are o istorie a lui).
        La Petru Dumitriu, imixtiunea mecanicului e mult mai puţin caricaturală (v., e.g.°, în Drum fără pulbere, vizita lui Dej pe şantierul Canalului, pp. 245-266), ceea ce nu înseamnă un plus de concesie, ci e rezultatul unei naturi creatoare care, în loc să deformeze grotesc corpul străin, preferă să-l lase „natural“, ajutîndu-l chiar - nolens, volens°, - cu o zadarnică terapie de însufleţire.
        (Să notez, totuşi, că şi la Călinescu minciuna oficială e incastrată uneori cuminte, ne­carnavalesc; un exemplu: „...Deutsche Buchhandlung° de altădată se prefăcuse în Librăria Noastră, proprietarul cedînd benevol localul“ - Scr.n., p. 205. Ne închipuim, nu insist, cu cîtă benevolenţă patriotică şi-o fi cedat proprietarul localul şi ce bine trebuie să-i fi fost după aceea).
        Aceeaşi situaţie dominantă e şi-n alte lucrări „minore“ ale lui Petru Dumitriu din acei ani: Nuvele ­(Vînătoare de lupi, Duşmănie, Bedros din Bazargic, O sută de kilometri) - ESPLA, 1951, tiraj 20. 000 ex.) sau Focul nestins (ESPLA, 1955, tiraj 20.100 ex.), ba, aş spune, şi în foarte interesanta sa eseistică din Noi şi neobarbarii (ESPLA, 1957, tiraj 8.150 ex.), în care, într-un profund şi bine aşezat spirit clasicizant, de cea mai bună factură, autorul comentează, uluitor dacă ne gîndim în ce an şi-n ce context apar articolele, nume ca: Nietzsche, Malraux, Heidegger, Eugen Ionescu, Kafka, Pirandello, Lautréamont, Joyce, Faulkner, Proust, Dos Passos, Blaga, Valéry, T.S.Eliot, Hölderlin. În anii celui mai contondent realism socialist, cînd, cu două-trei excepţii de autori comunişti (H. Fast, P. Daix, Aragon), tot ce ţinea de Occidentul secolului douăzeci era demonizat şi interzis, Petru Dumitriu îşi permitea să sfideze tabu-ul. (Conta, indeniabil, poziţia sa „solidă“; quod licet Jovis non licet bovis°). Dar textele în sine, citite azi cu detaşare, relevă aceeaşi forţă frapantă a unei inteligenţe calme, cartesiene, în care notele introduse „forţat“ nu se topesc, rămîn în suspensie, detaşabile oarecum. Şi în gîndirea analitică a lui Petru Dumitriu putem vorbi de mecanic placat pe viu - şi accentuez atributul viu: o gîndire autentică, organică, trăită, hrănită de surse solide, pe care elementele străine o decorează doar, fără a putea s-o anihileze sau altereze.
        Cu pedanterie, aş putea trage şi o concluzie a acestor însemnări: cărţile „aliniate“ ale lui Petru Dumitriu sunt, fără doar şi poate, opere ratate. Dar nu ca la servilii autori de duzină ai comunismului. Chiar dacă accepta să ilustreze o ideologie calpă, Petru Dumitriu se ilustra de fapt, dominant, pe sine. Talentul, copleşitor, îşi subsuma „directivele“. Miracol al daimon°-ului creator: mecanicul s-a agăţat, parazitar, pe viu, dar n-a izbutit, nici pînă azi, să-l nimicească. Deşi inegale ca tărie, bătălia lor degajă un farmec straniu.