Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.    

V. şi O PATĂ DE SÎNGE INTELECTUAL

MONICA LOVINESCU ZUB ZODIA INTRANSIGENȚEI IMPERTURBABILE

         
Fiică a marelui Lovinescu, Monica Lovinescu nu este o lovinesciană. Cronicile și eseurile sale, tipărite, nu demult la Humanitas, sub titlul Unde scurte, și conscrate, cu masivă preponderență, literaturii, nu aparțin totuși criticii estetice, ci, mult mai curînd, celei est-etice (calambur a cărui paternitate îmi scapă; Radu Cosașu, știi ceva?). Amplul și, toutes comptes faites, substanțialul tom e redactat ca un jurnal de idei și de cultură europene (cu accentul, repet, pe litere), din dubla perspectivă a eticii și a politicii, în numeroase cazuri cele două unghiuri îngemănîndu-se într-unul singur : statutul moral al creatorului aflat "sub vremi". Cronologic, comentariile Monicăi Lovinescu parcurg o perioadă de relativă "liberalizare" : l961-1971 - pînă la "tezele din iulie".
          În afara scrisului românesc, Monica Lovinescu captează, din Europa culturală a deceniului investigat, în genere ceea ce s-a situat sub marca excepției morale (în rău sau bine), ceea ce a fost "caz", scandal politico-ideologic. Dacă scrie, de pildă, despre SARTRE, o face spre a-și exprima indignarea că "Sartre a devenit îndîrjitul susținător al marxismului" (p. 214), ceea ce a produs, scrie eseista, "mai multe confuzii intelectuale decît întregul partid comunist". Dacă scrie despre PICASSO, n-o face doar pentru a "înfiera comunismul lui Picasso", ci și pentru "a constata că el îl ferește de îndoieli, de întrebări, de marea neliniște de a avea de participat la toate nedreptățile, la toate Guernicele din univers" (p. 209). Cînd se ocupă de RADU BELIGAN - căruia nu-i tăgăduiește calitatea de "excelent actor de comedie" - o face pentru a-i sancționa puseurile oportuniste : "Radu Beligan suflă ca vîntul" (p.422). În 1967, îl comentează admirativ pe ȚUCULESCU pentru că "scoțînd (pictura) din zona de optimism decorativ în care se înecase, a redat-o nu unui peisagiu românesc, ci unei spiritualități pe care toate aparențele, jur-împrejur, o deziceau" (p. 232). În același registru comprehensiv, din temeiuri similare, este tratat sculptorul APOSTU. În schimb, cuplul cineast SERGIU NICOLAESCU-TITUS POPOVICI are parte de o severă ironie, întrucît o superproducție "neorealist socialistă" (p. 226) ca Dacii, "film oficial", conceput într-o "modalitate dialectico-marxistă și mistico-națională de a înțelege trecutul" dă prestigiului cultural românesc peste hotare "o lovitură de grație". La polul opus se situează Reconstituirea lui LUCIAN PINTILIE.

          Spațiul acestei pagini ar fi insuficient pentru a trece în revistă, analitic, dimensiunea europeană a problematicii Monicăi Lovinescu. Voi menționa doar, pentru informarea cititorului, că autoarea zăbovește îndelung asupra implicațiilor ideologice ale faimosului mai '68 din Franța, asupra aspectelor spirituale ale Primăverii de la Praga, asupra procesului Siniavski-Daniel (care a inflamat adolescența tîrzie a generației mele), scrie despre Orwell sau Tarkovski, despre Mrozek și Soljenițîn (acesta din urmă privit, pe drept cuvînt, ca un reper și o unitate de măsură), despre oportuniști de mare anvergură ca Șolohov și Ehrenburg ("scriitori de serviciu, la avangarda poliției"), despre o giruetă numită Aragon ("cu surîsul pe buze și cu Elsa Triolet alături, ce n-a înghițit Aragon ?", p. 165), despre eseistica politică a lui Raymond Aron (el "a scos în evidență reaua-credință a intelectualilor care se supun mistificării totalitare", p. 35) sau Thierry Maulnier (care "insistă asupra a două trăsături dominante ce diferențiază comunismul de alte sisteme totalitare : limbajul conceput ca mistificare și necesitatea renegării. (...) Comunismul a fost singurul regim în care sclavul trebuia să se considere reprezentat de stăpîn", p. 166). Consemnînd că de o atenție aparte se bucură marii români din afară, Eliade, Cioran, Ionescu, aș observa că Europa Monicăi Lovinescu este cea din definiția dată de Eugen Ionescu în dialogul cu Alison Browning (publicat în L’Europe et les intellectuels, Gallimard, 1964, p. 143) : "o unitate de civilizație, o unitate de cultură. (...) Europa este umanismul. Un umanism spiritual".

          Înainte de a intra în încăperea cea mai largă a cărții Monicăi Lovinescu, cea atribuită literaturii române, îl rog pe cititor să mă însoțească în antecamera unei aparente digresiuni.
          În 1598, Giordano Bruno este predat inchiziției, după ce fusese închis încă din 1592, ca "eretic", "hereziarh", "apostat". I se cere să recunoască anume că opiniile sale erau "false, nelegiuite și absurde". Filosoful refuză cu obstinație. La 9 februarie 1600, tribunalul Inchiziției îl declară vinovat, îl forțează să îngenuncheze spre a asculta sentința: va fi predat "brațului secular" și pedepsit "quam elementissime et citra sanguinis effusionem" ("cu cît mai multă clemență și fără vărsare de sînge") - eleganta formulă însemnînd arderea pe rug. I se mai acordă opt zile spre a-și mărturisi "crimele". N-o face. La 17 februarie 1600, Giordarno Bruno este ars pe rug în "Campo dei Fiori", iar cenușa îi este aruncată în vînt. Avea 52 de ani.
          În ianuarie 1633, Galileo Galilei, somat de Inchiziție, va fi luat cu forța și în lanțuri și obligat să meargă la Roma. Susținuse că Pămîntul se mișcă : "erezie primejdioasă", îl păștea aceeași pedeapsă "fără vărsare de sînge". Sfîntul Oficiu are ordin să-i smulgă, cu amenințarea sau chiar executarea torturii, o retractare formală. A reușit. "Ceea ce a dus la un asemenea rezultat n-a fost teama de suferință a bătrînului învățat, care suferea atît de mult, nici teama de moarte, de vreme ce ajunsese la sfîrșitul vieții. A fost numai dorința lui arzătoare de a-și continua lucrările, atît timp cît mai putea să trăiască" (P. P. Negulescu, Filosofia Renașterii, Eminescu, 1986, p. 438). La 22 iunie 1633, înveșmîntat în "haina ispășirii" și în genunchi, Galileo Galilei citește textul ce-i fusese impus, al "abjurării". Avea 69 de ani.
          (Sentința îl condamna să rămînă închis la dispoziția autorităților ecleziastice. În acel domiciliu forțat ce i s-a concedat din milă, Galilei va mai produce lucrări de teoria mișcării, teoria căderii corpurilor, teoria pendulului, o nouă concepție asupra vibrațiilor, despre traiectoria proiectilelor, despre viteza luminii, despre rezistența materialelor și despre mișcările sateliților lui Jupiter).
          Nu insinuez nici cît negru sub unghie că vreunul din cei doi ar fi un model existențial în defavoarea celuilalt; aș fi un idiot. Dar spun că. împreună, ei constituie un subiect abisal de căzut pe gînduri. Infuz, despre asta și este vorba în cartea pe care o avem sub ochi.

          Între timp, însă, să urmărim drumul de 10 ani prin literele românești al Monicăi Lovinescu, din jalon în jalon. Voi începe, acceptînd riscul unui anume maniheism (derivînd, de altfel, din procedura tranșantă a autoarei, a cărei atitudine "pro" sau "contra" este, cu puține excepții, net vizibilă) cu "eroii pozitivi" ai cărții, după care le va veni rîndul "șovăielnicilor" și "negativilor". Numindu-i, cum grano salis, ca atare, în ton proletcultist, nu vreau nici să fiu gratuit ironic (în fond, tomul este cinstit și inteligent și, aș adăuga, foarte oportun momentului, prin referințele iterate la tendințele de prostituare sau cel puțin de pactizare impardonabil de servilă a intelectualului cu Puterea), nici să dau de înțeles că aceste cronici ale Monicăi Lovinescu ar fi de un schematism rigid. Dar, așezînd programatic totul în cheie etică, e fatal ca delimitările (punînd în permeabile paranteze esteticul) să aibă adesea aerul unor, sau chiar să fie, parti-pris-uri. Dacă Mario del Monaco mi-ar fi călcat cu automobilul mama, e greu de presupus că m-aș fi putut delecta, în fotoliu, cu vocea sa. Problema o pune clar și emblematic autoarea într-un pasaj despre Arghezi : "Poți deci să fii în același timp mare poet și om de nimic ? Poezia nu e semnată cu existența? O poate contrazice ?" (p. 301). Ei, uite că poți ! ar sări răspunsul din niște coperți semnate Teodor Mazilu - și s-ar bizui pe amintirea acelui personaj al lui Dostoievski care sărută, cu lacrimi în ochi, tălpile binefăcătorului său și apoi, cînd să plece, îi fură portofelul; sau, și mai simplu, pe Sandburg, după care omul e un animal marin, care merge pe pămînt și ar vrea să zboare...

          Pentru Monica Lovinescu, ceea ce scrie ȘTEFAN BĂNULESCU (Satul de lut, 1963) este "o literatură fantastică de un tip foarte puțin curent, urzit din transparențe esențiale" (p. 207). La MARIN SORESCU(L) aceluiași an, ’68, eseista dă laoparte referințele, răsuflate, la J. Prévert ("poet de fantezii facile") pentru a trimite la Henri Michaux: "același tip de decalaj între realitatea lucrului văzut și privirea celui care vede" (p. 203). PREDA e foarte bine cotat (nu-i de mirare : știm ce a însemnat el, moralmente, pentru scriitorimea română; cu toată stima pe care o am pentru Gheorghe Grigurcu, nu-i pot cu niciun chip împărtăși, strict axiologic, idiosincrazia : "odată cu Moromete din primul ca și din al doilea volum, o nouă figură a țăranului se impune în literatura română" (p. 260). IOAN ALEXANDRU e prizat cu entuziasm : "prin versurile lui, încep să se vadă, chiar, esențele" (p. 302). Monica Lovinescu salută cu bucurie reintrarea în publicistică a lui NOICA și e speriată de pauzele în publicarea sa. Ea anticipă că ,,pentru cultura română, C. Noica ar putea fi călăuza cea mai bună pentru ajungerea în această sferă a «conștiinței celei mai bune»" (p. 307). Cînd spun "anticipă", mă gîndesc la Pleșu, la Liiceanu, la Kleininger, la Vieru și chiar, retroactiv, la Paleologu. O carte care-i place mult autoarei este Fragmente despre cuvinte a lui TOMA PAVEL, amplasată în montura unor onorante conexiuni : Brice Parain, Simone Weil, Léon Bloy, Mihai Șora. Pe o linie subtil înrudită se explică simpatia apăsată pentru insolitul eseu epic al lui MATEI CĂLINESCU. La D. R. POPESCU, cu privire la romanul F, Monica Lovinescu simte că "suntem mereu amenințați să ne pierdem în puzderia de imagini, de idei, de parabole, de cazuri (...). Abundența este strunită de rețeaua de semnificații în care autorul își închide întreaga construcție (p. 361); ulterior, această rețea va cam ceda. Debutul lui BUJOR NEDELCOVICI (1970) e primit "cum se cuvine. Deoarece el este un creator de atmosferă și de tipuri umane de o misterioasă complexitate" (p. 429 - nu e singurul diagnostic al Monicăi Lovinescu care trasează dominanta unei viitoare cariere literare). Contradicția lui Maiorescu a lui NICOLAE MANOLESCU nu e chiar entuziast întîmpinată, deși concluzia cronicii (printre puținele în care da se îmbină cu nu) merge în profunzime : "eroul principal al cărții lui N. Manolescu nu e atît Maiorescu, cît destinul însuși al culturii noastre" (p. 446). De o limpede simpatie beneficia (suntem în 1971) ROMULUS VULPESCU ; el "nu e traducător, ci creator din nou al textului, un mim al limbajului care obligă vechile texte să se metamorfozeze într-un limbaj mai modern decît toate modernismele clipei de față (...) Dar R.V. este și un poet..." (p. 478). Și EUGEN SIMION, pe bună dreptate, e între "favoriții", ca să zic așa, ai Monicăi Lovinescu : "E. S. are oroare de dogmatism și toate argumentele lui sunt învăluite în acea culoare ușor sceptică ce caracterizează pe intelectualul autentic" (p. 483). Gustul autoarei este satisfăcut de scrisul lui MIRCEA CIOBANU , ale cărui cărți dovedesc o ardere și o rană ce nu pot aparține numai literaturii" (p. 492), drept care este supus unei minuțioase raportări la Jung. La Absenții lui BUZURA, plecînd de la o recenzie scrisă de Adrian Marino, Monica Lovinescu intuiește elemente ce vor caracteriza și opera ulterioară a romancierului : "sinceritatea, (...) absența artificiului literar, lipsa carierismului ce lasă urme în operă. Dimpotrivă : o cinste elementară, «rurală», cum e numită în roman (...). Există în Absenții o notă de autenticitate care convinge imediat (...) și un curaj profund" (p. 501),

          Acesta, în linii mari, ar fi paradisul.
          Cum arată infernul și purgatoriul ?
          În bolgia cea mai de jos se află oaia neagră (...și ai săi) a Monicăi Lovinescu : EUGEN BARBU. Dînd o năltuță apreciere doar primei cărți notabile a acestuia, Groapa din 1957, autoarea vedea, încă în 1966, că "Eugen Barbu nu este o numai o victimă a unor metode care au pervertit conștiințele, ci are și o vocație particulară de a asuma tarele cele mai pernicioase ale unui sistem căruia i se devotează cu o abnegație mereu crescîndă. Pornit să facă o carieră, E. B. nu se dă înapoi de la niciun exces de zel" (p. 191; și abia eram în '66, n.b.). În '68, Monica Lovinescu i-o spune mai cuțaridic, dar fără a ieși (precum romancierul, care o trata de "madama cu mustăți de la Paris") din urbanitate : "E. B. este simbol unei vieți literare cu clevetiri, învîrteli și cuțitari. care, la adăpostul partidului, ia aspecte de Ferentari ideologici" (p. 281).
          Răstignit pe stîlpul lipsei de caracter, în ciuda preafrumoaselor sale stihuri, stă TUDOR ARGHEZI : "prefața lui la volumul de versuri din editura Fundațiilor Regale, închinată, cu o plecăciune rar întîlnită în literele românești, lui Carol al II-lea, ne-ar fi putut da de gîndit, ca și aranjamentele lui succesive cu tot atît de succesivele partide sau mișcări la putere. Dar îngenuncherea nu se introducea în vers, opera rămînea nevătămată" (p. 43). Sub comuniști, însă, "Arghezi a fost singurul poet mare care a necinstit cuvîntul" (p. 301). E de reținut nuanța că Monica Lovinescu nu situează blamul în sfera moralei curente, ci în cea a moralei verbului. Adagiul ce s-ar putea extrage ad-hoc ar fi : Scrie cinstit și fă ce vrei ! căci acta volant, verba manent.
          În BENIUC e denunțat josnicul denunțător al lui Blaga și deformatorul istoriei. Nu mă pot ralia integral malițiilor autoarei față de CĂLINESCU, deși sunt perfect de acord că în Scrinul negru "propaganda există de data aceasta, dar pare introdusă în așa fel încît dacă ar fi scoasă cu foarfecele romanul să reziste totuși în liniile lui mari" (p. 17) ; dacă coroborăm și cu opinia despre Bietul Ioanide ("operă de literatură fără concesii față de propagandă", p. 16), atunci fraza foarte acră de la p. 15 ("cititorul, ... de bine de rău, citindu-i romanele, se apropie oarecum de ceea ce ar putea fi literatură", s. gp.) rămîne în aer. Să spui că romanele lui Călinescu nu sunt, ci ar putea fi literatură, că cititorul nu pătrunde prin ele într un teritoriu eminamente literar, ci doar se apropie și nu de-a binelea, ci "oarecum, de bine de rău" - constituie una din puținele mari nedreptăți comise de un spirit cu o atît de acerbă și justă cumpănă morală cum e Monica Lovinescu. După cum cred că nici despre VIANU, adunînd și scăzînd totul, nu se poate așterne, fără scrupule și fără nuanțe, că "scrie, gîndește și acționează ca un gazetar comunist de mîna a treia. Fără scrupule și fără nuanțe" (p. 60). ZAHARIA STANCU e fixat în posteritate prin cinismul de a fi "atacat sistematic pe scriitorii revoluției maghiare" și de a fi scris un articol intitulat "Pasternak ? N-am auzit de Pasternak" (p. 227). Nu sunt iertați (neavizații vor frisona !) nici NICOLAE BREBAN care, "ajuns în Comitetul Central (suntem în '69, n.gp) scrie fraze ca aceasta : «sarcina noastră este de a crea o artă care să răspundă»" etc. (p. 370), NICOLAE BALOTĂ (v. pp. 398,9) ori NICHITA STĂNESCU (1971) "care demult practica un moale relativism față de valorile etice" (p. 550; și eu îmi amintesc cu neplăcere cum, mult mai tîrziu, după o cuvîntare în care marele cîrmaci cerea artiștilor să se ducă prin fabrici și pe ogoare, Nichita a apărut la televizor justificînd sarbădul îndemn cu argumente de genul : Unde în altă parte să se ducă artistul ? acolo e viața ! etc.). Ciudatele mlădieri (1970) al unor oameni de carte ca EDGAR PAPU ("se străduiește să nu depășească nivelul editorialelor de partid", p. 393) sau, pe altă treaptă, DAN ZAMFIRESCU, care "întruchipează pe omul de știință care trădează știința din motive de oportunism politic și arată, minunat de penibil, cum se ucide o vocație, cum se mînjește o conștiință" (p. 379), sunt prompt surprinse, prevăzîndu-se cu luciditate nu mai puțin stupefiantele lor evoluții. O aproape constantă neaderență la publicistica și literatura lui AL. IVASIUC manifestă. Monica Lovinescu, încît chiar ce spune despre Păsările e cu dublu tăiș : "am avut pentru prima oară senzația de a citi cu interes un roman realist socialist" (s. m.l., p. 489).

          Monica Lovinescu pronunța, la microfonul ei, adevăruri pe care le gîndeau sau le consimțeau majoritatea cărturarilor și literaților cu capul pe umeri, dar pe care nu le puteau confia decît apropiaților deși, e cert, Puterea știa prea bine ce e în capul lor. Bernard-Henri Lévy observă splendid, în La barbarie à visage humain (Grasset, 1977, p. 157) că "societățile totalitare sunt societăți ale transparenței, guvernate de despoți insomniaci care visează case de sticlă". Datorită exhaustivei rețele de spionare a conștiințelor - așa și erau, de sticlă. Dar adevărul lipsit de libertate e pasăre împăiată. Statul totalitar, spune același B.-H. Lévy într-o memorabilă formulă, "nu e forță dezlănțuită, e adevăr înlănțuit" (id.).
          Utile, tonice, formative atunci, adevărurile Monicăi Lovinescu nu și-au pierdut, vai, în mare parte, actualitatea. Imperativul de a așeza în balanță omul operei și opera omului a rămas. Ziua de azi îl ridică adesea cu o dureroasă tărie.
          Scrisul (vorbit) al Monicăi Lovinescu excelează în primul rînd prin intransigența etică (la ora actuală, pe acest culoar, e capul de serie). Apoi, prin desăvîrșita claritate în manevrarea ideilor, proprii sau preluate ; dintr-o coastă a scriitoarei ar fi ieșit un profesor fără cusur. Stilul are îndeobște luciul de aluminiu al cerebralității bine instrumentate, dar nu-s puține momentele (totuși, ereditatea !) cînd cuvintele ies din chinga carteziană și explodează în expresivități delicioase : "Mircea Eliade s-a născut grăbit într-o cultură grăbită" (p. 212) ; sau, despre odioasele "croșete" : "punctele de suspensie înlocuiesc rugul și-l ascund".
          O critică a eticii scrisului - iată drumul pe care-l întredeschide cartea Monicăi Lovinescu în literele românești. Fie ca viitorul acestui domeniu să stea sub semnul adagiului eugenionescian : "Politica îi dezbină pe oameni, cultura îi unește" (Un homme en question, Gallimard, 1979, p. 30).

       George PRUTEANU
      România literară, an. XXIVnr. 5, 31 ian. 1991