V. şi
O PATĂ DE SÎNGE
INTELECTUAL
MONICA
LOVINESCU ZUB ZODIA INTRANSIGENȚEI IMPERTURBABILE
Fiică a
marelui Lovinescu, Monica Lovinescu nu este o lovinesciană. Cronicile și
eseurile sale, tipărite, nu demult la Humanitas, sub titlul Unde
scurte, și conscrate, cu masivă preponderență, literaturii, nu
aparțin totuși criticii estetice, ci, mult mai curînd, celei est-etice
(calambur a cărui paternitate îmi scapă; Radu Cosașu, știi ceva?). Amplul
și, toutes comptes faites, substanțialul tom e redactat ca un
jurnal de idei și de cultură europene (cu accentul, repet, pe litere), din
dubla perspectivă a eticii și a politicii, în numeroase cazuri cele două
unghiuri îngemănîndu-se într-unul singur : statutul moral al creatorului
aflat "sub vremi". Cronologic, comentariile Monicăi Lovinescu parcurg o
perioadă de relativă "liberalizare" : l961-1971 - pînă la "tezele din
iulie".
În afara scrisului
românesc, Monica Lovinescu captează, din Europa culturală a deceniului
investigat, în genere ceea ce s-a situat sub marca excepției morale (în
rău sau bine), ceea ce a fost "caz", scandal politico-ideologic. Dacă
scrie, de pildă, despre SARTRE, o face spre a-și
exprima indignarea că "Sartre a devenit îndîrjitul susținător al
marxismului" (p. 214), ceea ce a produs, scrie eseista, "mai multe
confuzii intelectuale decît întregul partid comunist". Dacă scrie despre
PICASSO, n-o face doar pentru a "înfiera comunismul
lui Picasso", ci și pentru "a constata că el îl ferește de îndoieli, de
întrebări, de marea neliniște de a avea de participat la toate
nedreptățile, la toate Guernicele din univers" (p. 209). Cînd se ocupă de
RADU BELIGAN - căruia nu-i tăgăduiește calitatea de
"excelent actor de comedie" - o face pentru a-i sancționa puseurile
oportuniste : "Radu Beligan suflă ca vîntul" (p.422). În 1967, îl
comentează admirativ pe ȚUCULESCU pentru că "scoțînd
(pictura) din zona de optimism decorativ în care se înecase, a redat-o nu
unui peisagiu românesc, ci unei spiritualități pe care toate aparențele,
jur-împrejur, o deziceau" (p. 232). În același registru comprehensiv, din
temeiuri similare, este tratat sculptorul APOSTU. În
schimb, cuplul cineast SERGIU NICOLAESCU-TITUS POPOVICI
are parte de o severă ironie, întrucît o superproducție "neorealist
socialistă" (p. 226) ca Dacii, "film oficial", conceput
într-o "modalitate dialectico-marxistă și mistico-națională de a înțelege
trecutul" dă prestigiului cultural românesc peste hotare "o lovitură de
grație". La polul opus se situează Reconstituirea lui
LUCIAN PINTILIE.
Spațiul acestei
pagini ar fi insuficient pentru a trece în revistă, analitic, dimensiunea
europeană a problematicii Monicăi Lovinescu. Voi menționa doar, pentru
informarea cititorului, că autoarea zăbovește îndelung asupra
implicațiilor ideologice ale faimosului mai '68 din Franța, asupra
aspectelor spirituale ale Primăverii de la Praga, asupra procesului
Siniavski-Daniel (care a inflamat adolescența tîrzie a generației mele),
scrie despre Orwell sau Tarkovski, despre Mrozek și Soljenițîn (acesta din
urmă privit, pe drept cuvînt, ca un reper și o unitate de măsură), despre
oportuniști de mare anvergură ca Șolohov și Ehrenburg ("scriitori de
serviciu, la avangarda poliției"), despre o giruetă numită Aragon ("cu
surîsul pe buze și cu Elsa Triolet alături, ce n-a înghițit Aragon ?", p.
165), despre eseistica politică a lui Raymond Aron (el "a scos în evidență
reaua-credință a intelectualilor care se supun mistificării totalitare",
p. 35) sau Thierry Maulnier (care "insistă asupra a două trăsături
dominante ce diferențiază comunismul de alte sisteme totalitare : limbajul
conceput ca mistificare și necesitatea renegării. (...) Comunismul a fost
singurul regim în care sclavul trebuia să se considere reprezentat de
stăpîn", p. 166). Consemnînd că de o atenție aparte se bucură marii români
din afară, Eliade, Cioran, Ionescu, aș observa că Europa Monicăi Lovinescu
este cea din definiția dată de Eugen Ionescu în dialogul cu Alison
Browning (publicat în L’Europe et les intellectuels,
Gallimard, 1964, p. 143) : "o unitate de civilizație, o unitate de
cultură. (...) Europa este umanismul. Un umanism spiritual".
Înainte de a
intra în încăperea cea mai largă a cărții Monicăi Lovinescu, cea atribuită
literaturii române, îl rog pe cititor să mă însoțească în antecamera unei
aparente digresiuni.
În 1598, Giordano Bruno
este predat inchiziției, după ce fusese închis încă din 1592, ca "eretic",
"hereziarh", "apostat". I se cere să recunoască anume că opiniile sale
erau "false, nelegiuite și absurde". Filosoful refuză cu obstinație. La 9
februarie 1600, tribunalul Inchiziției îl declară vinovat, îl forțează să
îngenuncheze spre a asculta sentința: va fi predat "brațului secular" și
pedepsit "quam elementissime et citra sanguinis effusionem" ("cu
cît mai multă clemență și fără vărsare de sînge") - eleganta formulă
însemnînd arderea pe rug. I se mai acordă opt zile spre a-și mărturisi
"crimele". N-o face. La 17 februarie 1600, Giordarno Bruno este ars pe rug
în "Campo dei Fiori", iar cenușa îi este aruncată în vînt. Avea 52 de ani.
În ianuarie 1633, Galileo
Galilei, somat de Inchiziție, va fi luat cu forța și în lanțuri și obligat
să meargă la Roma. Susținuse că Pămîntul se mișcă : "erezie primejdioasă",
îl păștea aceeași pedeapsă "fără vărsare de sînge". Sfîntul Oficiu
are ordin să-i smulgă, cu amenințarea sau chiar executarea torturii, o
retractare formală. A reușit. "Ceea ce a dus la un asemenea rezultat n-a
fost teama de suferință a bătrînului învățat, care suferea atît de mult,
nici teama de moarte, de vreme ce ajunsese la sfîrșitul vieții. A fost
numai dorința lui arzătoare de a-și continua lucrările, atît timp cît mai
putea să trăiască" (P. P. Negulescu, Filosofia Renașterii,
Eminescu, 1986, p. 438). La 22 iunie 1633, înveșmîntat în "haina
ispășirii" și în genunchi, Galileo Galilei citește textul ce-i fusese
impus, al "abjurării". Avea 69 de ani.
(Sentința îl condamna să
rămînă închis la dispoziția autorităților ecleziastice. În acel domiciliu
forțat ce i s-a concedat din milă, Galilei va mai produce lucrări de
teoria mișcării, teoria căderii corpurilor, teoria pendulului, o nouă
concepție asupra vibrațiilor, despre traiectoria proiectilelor, despre
viteza luminii, despre rezistența materialelor și despre mișcările
sateliților lui Jupiter).
Nu insinuez nici cît
negru sub unghie că vreunul din cei doi ar fi un model existențial în
defavoarea celuilalt; aș fi un idiot. Dar spun că. împreună, ei
constituie un subiect abisal de căzut pe gînduri. Infuz, despre asta și
este vorba în cartea pe care o avem sub ochi.
Între timp, însă, să
urmărim drumul de 10 ani prin literele românești al Monicăi Lovinescu, din
jalon în jalon. Voi începe, acceptînd riscul unui anume maniheism
(derivînd, de altfel, din procedura tranșantă a autoarei, a cărei
atitudine "pro" sau "contra" este, cu puține excepții, net vizibilă) cu
"eroii pozitivi" ai cărții, după care le va veni rîndul "șovăielnicilor"
și "negativilor". Numindu-i, cum grano salis, ca atare, în ton
proletcultist, nu vreau nici să fiu gratuit ironic (în fond, tomul este
cinstit și inteligent și, aș adăuga, foarte oportun momentului, prin
referințele iterate la tendințele de prostituare sau cel puțin de
pactizare impardonabil de servilă a intelectualului cu Puterea), nici să
dau de înțeles că aceste cronici ale Monicăi Lovinescu ar fi de un
schematism rigid. Dar, așezînd programatic totul în cheie etică, e fatal
ca delimitările (punînd în permeabile paranteze esteticul) să aibă adesea
aerul unor, sau chiar să fie, parti-pris-uri. Dacă Mario del Monaco
mi-ar fi călcat cu automobilul mama, e greu de presupus că m-aș fi putut
delecta, în fotoliu, cu vocea sa. Problema o pune clar și emblematic
autoarea într-un pasaj despre Arghezi : "Poți deci să fii în același timp
mare poet și om de nimic ? Poezia nu e semnată cu existența? O poate
contrazice ?" (p. 301). Ei, uite că poți ! ar sări răspunsul din niște
coperți semnate Teodor Mazilu - și s-ar bizui pe amintirea acelui personaj
al lui Dostoievski care sărută, cu lacrimi în ochi, tălpile
binefăcătorului său și apoi, cînd să plece, îi fură portofelul; sau, și
mai simplu, pe Sandburg, după care omul e un animal marin, care merge pe
pămînt și ar vrea să zboare...
Pentru Monica
Lovinescu, ceea ce scrie ȘTEFAN BĂNULESCU (Satul
de lut, 1963) este "o literatură fantastică de un tip foarte puțin
curent, urzit din transparențe esențiale" (p. 207). La
MARIN SORESCU(L) aceluiași an, ’68, eseista dă laoparte
referințele, răsuflate, la J. Prévert ("poet de fantezii facile") pentru a
trimite la Henri Michaux: "același tip de decalaj între realitatea
lucrului văzut și privirea celui care vede" (p. 203). PREDA
e foarte bine cotat (nu-i de mirare : știm ce a însemnat el, moralmente,
pentru scriitorimea română; cu toată stima pe care o am pentru Gheorghe
Grigurcu, nu-i pot cu niciun chip împărtăși, strict axiologic,
idiosincrazia : "odată cu Moromete din primul ca și din al doilea volum, o
nouă figură a țăranului se impune în literatura română" (p. 260).
IOAN ALEXANDRU e prizat cu entuziasm : "prin
versurile lui, încep să se vadă, chiar, esențele" (p. 302). Monica
Lovinescu salută cu bucurie reintrarea în publicistică a lui
NOICA și e speriată de pauzele în publicarea sa. Ea
anticipă că ,,pentru cultura română, C. Noica ar putea fi călăuza cea mai
bună pentru ajungerea în această sferă a «conștiinței celei mai bune»" (p.
307). Cînd spun "anticipă", mă gîndesc la Pleșu, la Liiceanu, la
Kleininger, la Vieru și chiar, retroactiv, la Paleologu. O carte care-i
place mult autoarei este Fragmente despre cuvinte a lui
TOMA PAVEL, amplasată în montura unor onorante
conexiuni : Brice Parain, Simone Weil, Léon Bloy, Mihai Șora. Pe o linie
subtil înrudită se explică simpatia apăsată pentru insolitul eseu epic al
lui MATEI CĂLINESCU. La D. R. POPESCU,
cu privire la romanul F, Monica Lovinescu simte că "suntem
mereu amenințați să ne pierdem în puzderia de imagini, de idei, de
parabole, de cazuri (...). Abundența este strunită de rețeaua de
semnificații în care autorul își închide întreaga construcție (p. 361);
ulterior, această rețea va cam ceda. Debutul lui BUJOR
NEDELCOVICI (1970) e primit "cum se cuvine. Deoarece el este un
creator de atmosferă și de tipuri umane de o misterioasă complexitate" (p.
429 - nu e singurul diagnostic al Monicăi Lovinescu care trasează
dominanta unei viitoare cariere literare). Contradicția lui
Maiorescu a lui NICOLAE MANOLESCU nu e chiar
entuziast întîmpinată, deși concluzia cronicii (printre puținele în care
da se îmbină cu nu) merge în profunzime : "eroul principal
al cărții lui N. Manolescu nu e atît Maiorescu, cît destinul însuși al
culturii noastre" (p. 446). De o limpede simpatie beneficia (suntem în
1971) ROMULUS VULPESCU ; el "nu e traducător, ci
creator din nou al textului, un mim al limbajului care obligă vechile
texte să se metamorfozeze într-un limbaj mai modern decît toate
modernismele clipei de față (...) Dar R.V. este și un poet..." (p. 478).
Și EUGEN SIMION, pe bună dreptate, e între
"favoriții", ca să zic așa, ai Monicăi Lovinescu : "E. S. are oroare de
dogmatism și toate argumentele lui sunt învăluite în acea culoare ușor
sceptică ce caracterizează pe intelectualul autentic" (p. 483). Gustul
autoarei este satisfăcut de scrisul lui MIRCEA CIOBANU
, ale cărui cărți dovedesc o ardere și o rană ce nu pot aparține numai
literaturii" (p. 492), drept care este supus unei minuțioase raportări la
Jung. La Absenții lui BUZURA, plecînd
de la o recenzie scrisă de Adrian Marino, Monica Lovinescu intuiește
elemente ce vor caracteriza și opera ulterioară a romancierului :
"sinceritatea, (...) absența artificiului literar, lipsa carierismului ce
lasă urme în operă. Dimpotrivă : o cinste elementară, «rurală», cum e
numită în roman (...). Există în Absenții o notă de
autenticitate care convinge imediat (...) și un curaj profund" (p. 501),
Acesta, în linii
mari, ar fi paradisul.
Cum arată infernul și
purgatoriul ?
În bolgia cea mai de jos
se află oaia neagră (...și ai săi) a Monicăi Lovinescu :
EUGEN BARBU. Dînd o năltuță apreciere doar primei
cărți notabile a acestuia, Groapa din 1957, autoarea vedea,
încă în 1966, că "Eugen Barbu nu este o numai o victimă a unor metode care
au pervertit conștiințele, ci are și o vocație particulară de a asuma
tarele cele mai pernicioase ale unui sistem căruia i se devotează cu o
abnegație mereu crescîndă. Pornit să facă o carieră, E. B. nu se dă înapoi
de la niciun exces de zel" (p. 191; și abia eram în '66, n.b.). În '68,
Monica Lovinescu i-o spune mai cuțaridic, dar fără a ieși (precum
romancierul, care o trata de "madama cu mustăți de la Paris") din
urbanitate : "E. B. este simbol unei vieți literare cu clevetiri,
învîrteli și cuțitari. care, la adăpostul partidului, ia aspecte de
Ferentari ideologici" (p. 281).
Răstignit pe stîlpul
lipsei de caracter, în ciuda preafrumoaselor sale stihuri, stă
TUDOR ARGHEZI : "prefața lui la volumul de versuri
din editura Fundațiilor Regale, închinată, cu o plecăciune rar întîlnită
în literele românești, lui Carol al II-lea, ne-ar fi putut da de gîndit,
ca și aranjamentele lui succesive cu tot atît de succesivele partide sau
mișcări la putere. Dar îngenuncherea nu se introducea în vers, opera
rămînea nevătămată" (p. 43). Sub comuniști, însă, "Arghezi a fost singurul
poet mare care a necinstit cuvîntul" (p. 301). E de reținut nuanța că
Monica Lovinescu nu situează blamul în sfera moralei curente, ci în cea a
moralei verbului. Adagiul ce s-ar putea extrage ad-hoc ar fi :
Scrie cinstit și fă ce vrei ! căci acta volant, verba manent.
În BENIUC
e denunțat josnicul denunțător al lui Blaga și deformatorul istoriei. Nu
mă pot ralia integral malițiilor autoarei față de CĂLINESCU,
deși sunt perfect de acord că în Scrinul negru "propaganda
există de data aceasta, dar pare introdusă în așa fel încît dacă ar fi
scoasă cu foarfecele romanul să reziste totuși în liniile lui mari" (p.
17) ; dacă coroborăm și cu opinia despre Bietul Ioanide
("operă de literatură fără concesii față de propagandă", p. 16), atunci
fraza foarte acră de la p. 15 ("cititorul, ... de bine de rău,
citindu-i romanele, se apropie oarecum de ceea ce ar putea fi
literatură", s. gp.) rămîne în aer. Să spui că romanele lui Călinescu nu
sunt, ci ar putea fi literatură, că cititorul nu pătrunde prin ele într un
teritoriu eminamente literar, ci doar se apropie și nu de-a binelea, ci
"oarecum, de bine de rău" - constituie una din puținele mari nedreptăți
comise de un spirit cu o atît de acerbă și justă cumpănă morală cum e
Monica Lovinescu. După cum cred că nici despre VIANU,
adunînd și scăzînd totul, nu se poate așterne, fără scrupule și fără
nuanțe, că "scrie, gîndește și acționează ca un gazetar comunist de mîna a
treia. Fără scrupule și fără nuanțe" (p. 60). ZAHARIA
STANCU e fixat în posteritate prin cinismul de a fi "atacat
sistematic pe scriitorii revoluției maghiare" și de a fi scris un articol
intitulat "Pasternak ? N-am auzit de Pasternak" (p. 227). Nu sunt iertați
(neavizații vor frisona !) nici NICOLAE BREBAN care,
"ajuns în Comitetul Central (suntem în '69, n.gp) scrie fraze ca aceasta :
«sarcina noastră este de a crea o artă care să răspundă»" etc. (p. 370),
NICOLAE BALOTĂ (v. pp. 398,9) ori
NICHITA STĂNESCU (1971) "care demult practica un moale relativism
față de valorile etice" (p. 550; și eu îmi amintesc cu neplăcere cum, mult
mai tîrziu, după o cuvîntare în care marele cîrmaci cerea artiștilor să se
ducă prin fabrici și pe ogoare, Nichita a apărut la televizor justificînd
sarbădul îndemn cu argumente de genul : Unde în altă parte să se ducă
artistul ? acolo e viața ! etc.). Ciudatele mlădieri (1970) al unor oameni
de carte ca EDGAR PAPU ("se străduiește să nu
depășească nivelul editorialelor de partid", p. 393) sau, pe altă treaptă,
DAN ZAMFIRESCU, care "întruchipează pe omul de
știință care trădează știința din motive de oportunism politic și arată,
minunat de penibil, cum se ucide o vocație, cum se mînjește o conștiință"
(p. 379), sunt prompt surprinse, prevăzîndu-se cu luciditate nu mai puțin
stupefiantele lor evoluții. O aproape constantă neaderență la publicistica
și literatura lui AL. IVASIUC manifestă. Monica
Lovinescu, încît chiar ce spune despre Păsările e cu dublu
tăiș : "am avut pentru prima oară senzația de a citi cu interes un roman
realist socialist" (s. m.l., p. 489).
Monica Lovinescu
pronunța, la microfonul ei, adevăruri pe care le gîndeau sau le consimțeau
majoritatea cărturarilor și literaților cu capul pe umeri, dar pe care nu
le puteau confia decît apropiaților deși, e cert, Puterea știa prea bine
ce e în capul lor. Bernard-Henri Lévy observă splendid, în
La barbarie à visage humain
(Grasset, 1977, p. 157) că "societățile totalitare sunt societăți ale
transparenței, guvernate de despoți insomniaci care visează case de
sticlă". Datorită exhaustivei rețele de spionare a conștiințelor - așa și
erau, de sticlă. Dar adevărul lipsit de libertate e pasăre împăiată.
Statul totalitar, spune același B.-H. Lévy într-o memorabilă formulă, "nu
e forță dezlănțuită, e adevăr înlănțuit" (id.).
Utile, tonice, formative
atunci, adevărurile Monicăi Lovinescu nu și-au pierdut, vai, în mare
parte, actualitatea. Imperativul de a așeza în balanță omul operei și
opera omului a rămas. Ziua de azi îl ridică adesea cu o dureroasă tărie.
Scrisul (vorbit) al
Monicăi Lovinescu excelează în primul rînd prin intransigența etică (la
ora actuală, pe acest culoar, e capul de serie). Apoi, prin desăvîrșita
claritate în manevrarea ideilor, proprii sau preluate ; dintr-o coastă a
scriitoarei ar fi ieșit un profesor fără cusur. Stilul are îndeobște
luciul de aluminiu al cerebralității bine instrumentate, dar nu-s puține
momentele (totuși, ereditatea !) cînd cuvintele ies din chinga carteziană
și explodează în expresivități delicioase : "Mircea Eliade s-a născut
grăbit într-o cultură grăbită" (p. 212) ; sau, despre odioasele "croșete"
: "punctele de suspensie înlocuiesc rugul și-l ascund".
O critică a eticii
scrisului - iată drumul pe care-l întredeschide cartea Monicăi Lovinescu
în literele românești. Fie ca viitorul acestui domeniu să stea sub semnul
adagiului eugenionescian : "Politica îi dezbină pe oameni, cultura îi
unește" (Un homme en question, Gallimard, 1979, p. 30). |