Despre ce este vorba în Drumul cenuşii ? Despre un ziarist, Adrian Coman, nemulţumit de sine, de felul cum îşi face meseria şi de multe altele, mai mici sau mai mari. Pe masa lui de lucru "zac o sumedenie de caiete cu însemnări, zeci de casete cu interviuri, cu biografii comune, zeci de răspunsuri la două întrebări extrem de banale, pe care mi leam pus de cîţiva ani încoace : a) care-i sursa fericirii unor oameni ? b) de ce sunt nefericiţi alţii ? Interviuri cu salvaţi în ultimă instanţă de la o moarte voită şi interviuri cu cei ce găsesc lumea de azi cea mai bună posibilă. Mă ambiţionasem să scriu un roman nonfictiv, o secţiune prin aceste zile, dar benzile de magnetofon, casetele şi însemnările nu mi-au fost, cu toată abundenţa lor, suficiente pentru a închega cartea". O parte din caiete îi dispar ("din casă, din sertarul în care le ţineam") şi e nevoit să le refacă din memorie conţinutul. Medicul psihiatru Victoria Oprea îi dă ideea, mai mult : îndemnul de a porni pe urmele fostului ei prieten, Helgomar David, de a-l căuta, de a afla tot ce se poate despre el. "Nu ştiu dacă vei reuşi ceva, dar experienţa lui Helgo şi cea pe care ai putea-o dobîndi te-ar ajuta, sunt convinsă, să te regăseşti. Trăim într-un moment ciudat, în care toţi oamenii se caută pe ei înşişi, îşi evaluează faptele, vor altceva, fiindcă ştiu - iar unii numai simt - că au greşit...". Din această "anchetă" ar urma să se zămislească o "cronică adevărată, un fel de replică la jurnalele de actualităţi, la textele din ziarul ia care lucrez".
          Ideea e clară. Nu la fel e şi cartea care rezultă, şi acesta e principalul reproş pe care i-l voi face. Textul nu va fi o fereastră către lume, ci un geam mat pe care-s afişate cîteva idei.
          Luîndu-şi toate materialele documentare cu el, Adrian Coman se suie în maşină şi pleacă într-un voiaj fără ţintă şi fără scop precis. Traiectoria îi este de la bun început modificată, mai întîi de un agent de circulaţie, apoi de nişte femei care trebuiau să ducă urgent un copil la spital ; după care survine un alt incident, cu un alt agent de circulaţie, care-l bănuie că ar fi băut, dar totul e un bluf. Incidentul care va genera adevăratele "consecinţe", adică desfăşurarea ulterioară  - cîtă e -  a romanului, este cel în care Adrian Coman evită în ultima clipă accidentarea unei femei care făcea un autostop echivoc : "ca azvîrlită de un resort, femeia sărise din şanţ, îşi abandonase grăbită genţile pe marginea şoselei, şi, fără să schiţeze un singur gest cu mîna, se repezi pur şi simplu spre maşină, lăsînd impresia că doreşte să se sinucidă". Ana Maria Şerban va deveni tovarăşa de drum a ziaristului, colaboratoarea şi chiar iubita sa. Mărturisesc că relaţia dintre cei doi protagonişti mi-a lăsat din start impresia de forţat şi factice, şi nimic nu mi-a schimbat-o pînă la capătul cărţii. Înţeleg că Adrian Coman avea nevoie (adică Augustin Buzura avea nevoie pentru acela) de un interlocutor şi un stimulator (precum Holmes şi Watson), dar transformarea, aproape instantanee, a pasagerei de ocazie în coautoare a anchetei existenţiale este pe cît de grăbită, pe atît de exterioară. În tot ce se întîmplă între cei doi, se simte regia, mai mult chiar : se văd sforile.
          După ce scapă cu bine şi de violenţa unor huligani cu Opel şi de încă un agent de circulaţie, care le cercetează suspicios portbagajul. Adrian şi Ana Măria trag la un hotel, peripatetizează platonic, ascultă benzile despre şi cu Sabin (sinucigaş ratat), pornesc din nou la drum, conversează într-un luminiş, ziaristul povesteşte cu amănunţime tot ce ştie, ea e un ascultător ideal, tonic, grijuliu, pare născută pentru această expediţie retro-introspectivă. Automobilul demarează iar şi, pe la jumătatea romanului, se produce alt incident rutier care va determina restul mecanismului epic-analitic : un ţăran accidentat (lovit de un taur) trebuie dus la Chirurgie ; în urma acestui gest de omenie, ziaristul şi companioana sa devin oaspeţii lelii Lucreţia (nevasta rănitului), în pensiune completă. În acest sejur se află în fine tihna necesară reconstituirilor, din memorie şi din casete, a biografiilor comune. Tot aici, legătura dintre cei doi psihovoiajori capătă, dacă nu mai multă întemeiere, oricum un plus de carnaţie. Cîteva scene cu "tiranul" local Socoliuc (veche cunoştinţă ; v. Refugii) încheie, indecis, cartea.
          Nu ştiu în ce măsură această lacunară rezumare a materiei romanului - cel puţin în componenta epică - l-a făcut pe cititor să înţeleagă insatisfacţia cu care am parcurs-o. Nemulţumirea principală vine, paradoxal, de la lipsa de veridicitate şi naturaleţe. Spun "paradoxal" pentru că înclinaţia lui Augustin Buzura spre realism, spre realismul dur chiar (cu ceva de neorealism) este bine cunoscută, amplu dovedită prin cărţile de pînă acum. Şi în cea de faţă ea se face simţită, dar cum?, cît? întristător de sporadic, prin flashuri, scurte secvenţe de cîteva clipe, aluzii, insinuări, o frază, o întrebare, un citat. Cînd printre compactele, anevoioasele formaţii cenuşii de cuvinte sclipeşte cîte un crîmpei de realitate vie, îţi vine să exclami cu cuvintele poetului : părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă... În rest, miile de propoziţii ale romanului încheagă doar construcţii mentale, labirintic întortocheate, fastidios dilatate, lipsite de suflu şi opace. Simplu spus, nici un personaj nu trăieşte de sine stătător, dincolo de verbiajul analitic al autorului. Lipsesc determinaţiile, lipsesc motivaţiile, lipseşte integrarea, implicarea într-o încrengătură vitală complexă, plauzibilă, recognoscibilă, lipseşte factorul timp, lipseşte desfăşurarea în durată, trecerea şi petrecerea care sunt existenţa autentică. Augustin Buzura comentează îndelung (desigur, într-un limbaj de o intelectualitate impecabilă) un şir (nu foarte numeros) de stop-cadre, de imagini înmărmurite, care nu mişcă şi nu se mişcă. Acestui statism împinzit de cuvinte i se adaugă, pustiitor, anihilant, maniheismul ; de altfel, el era anunţat încă din program : un şirag de biografii comune ale cui ? A. ale celor foarte nemulţumiţi de viaţă, B. ale celor foarte mulţumiţi. De aici paralelismul fatalmente dihotomic, incomunicarea inexorabilă dintre cele două tipuri de fiinţe-de-cuvinte : cei buni (dragi autorului, nemulţumiţii) şi cei răi (antipatici aceluiaşi ; mulţumiţii). Fără să vrei, te gîndeşti la epica de rînd a anilor '50 ai epocii dogmatice : acolo "pozitivii" şi "negativii" erau, de bine de rău, angrenaţi într-un conflict fals,  creat de false probleme (lupta de clasă se ascute etc). La Buzura din Drumul cenuşii, purtătorii de plus şi purtătorii de minus nu intră în nici o relaţie, se iţesc, cînd unul ici, cînd altul colo, dar nu se întîlnesc în interacţiune, cum nu se întîlneşte nebunul de alb cu cel de negru în şah. Cît despre probleme, ele există, destule reale şi serioase, de anvergură şi adîncime, dar ele sunt numai enunţate, emise de vocea auctorială (sau prin purtătorul ei de cuvînţ), fără a fi dizolvate în tramă, fără a reieşi din ea. Augustin Buzura, spirit speculativ şi dominat, propulsat de o fecundă sfîntă mare nemulţumire, atinge, în paginile cărţii, nu puţine chestiuni grave, din domeniul rural, industrial, civic, social, medical, educaţional şi, mai presus de toate, moral, frămîntarea etică fiind a sa faculté maîtresse. Formularea lor curajoasă nu-l lasă indiferent pe cititorul de azi. Dar o colecţie de douăzeci de reflecţii bătăioase nu-i suficientă pentru a susţine armătura unui roman. Creaturile din Drumul cenuşii n-au trup, nici spirit, nici suflet, ci sunt doar nişte şine cu nume propriu, pe care circulă garnituri greoaie cu încărcătură eseistic-dizertaţională.
          Artificialul ţîşneşte chiar de la nivelul limbajului. Cînd e cultivat, aparţinînd unor oameni instruiţi, el are prea întotdeauna cerebralitatea îndesată, acută şi rece, amintind de primele romane ale lui Ivasiuc, atomizantă şi nediferenţiatoare; cînd e grosolan, în vorbirea celor îndeobşte "răi", este un hibrid neatestabil de argou cu vulgaritate de cabinet. În Drumul cenuşii, mai pronunţat decît în cărţile anterioare (şi mă gîndesc şi la reuşite certe ca Vocile nopţii), Buzura nu-şi vede şi nu-şi aude eroii - ci doar şi-i gîndeşte.
          Am toată stima pentru ideile pe care,  ca atare,  le exprimă autorul; îi admir priza la miezul realului în spaţiul problematic ; detest ce detestă şi el, aprob valorile pe care le aprobă. Dar această solidaritate în gîndire nu mă împiedică să observ, mîhnit, că pe lungul drum al cenuşii, populat cu fantomele (groteşti) ale cîtorva agenţi de circulaţie şi cu cîteva panouri cu fotografii de fapt divers, n-am întîlnit nici un seamăn pe care să-l ţii minte.
_________________________