Cît aş fi vrut să scriu un articol entuziast despre ultimul volum de versuri¹ al lui Adrian Păunescu! Mă incita, aprioric, şi serialul lui Eugen Barbu, condescendent şi amintind de mentalitatea dirigintelui care bagă sub ochii loazei٭ (dar şi ai întregii clase) extemporalul mînjit cu roşu, serial care, prin clipiri complice către cititorii dispuşi să confunde ocheanul întors al contemplării estetice cu gaura cheii, face atît de des insinuante trimiteri către zone şi domenii care n-au a face cu miezul (nici cu coaja!) operei literare. (Ca să fiu bine înţeles, vin doar c-o întrebare: sunt proaste poemele lui Baudelaire fiindcă poetul îşi vopsea – auzi, grozăvie! – părul în verde?)
      Şi mai porneam cu o prejudecată: aceea că Păunescu este o personalitate literară excepţională: gazetar şi poet cu o energie şi o priză, la un moment dat, atît de neobişnuite, încît estetica singură nu se descurca în a le explica fără ajutorul sociologiei şi al psihologiei sociale.
      Volumul de faţă, Într-adevăr, l-am citit o dată de cum a apărut şi încă o dată cu creionul în mînă. Impresia a fost aceeaşi şi, oricît îmi e de neplăcut s-o spun, cred că poezia lui Adrian Păunescu trece prin pasa ei cea mai proastă². Cartea este un imens „jurnal intim" versificat. Poetul notează şi rimează tot ce gîndeşte, vede, păţeşte, aude, simte, află, crede (adică nenumărate banalităţi curente din care, în unele, nici chiar talentul său viforos nu poate stoarce măcar o picătură de poezie), sub apăsarea tiranicei tendinţe de a-şi transpune viaţa în versuri clipă de clipă, minut cu minut, valorificînd prozodic orice minusculă trăire, orice gînd pasager. Daniel Dimitriu făcea în 1978 o observaţie (Ares şi Eros, p. 68) ce vine, turnată, şi volumului de azi: „E limpede că Păunescu este deplin conştient de ceea ce se întîmplă cu sine şi, plăcîndu-i ceea ce se întîmplă cu sine, se priveşte pe îndelete, se studiază temeinic, formulează aprecieri, se autoevaluează". Întru această năzuinţă, a poeziei ca o conservă de viaţă personală pentru eternitate, Adrian Păunescu îşi datează cu minuţie marea majoritate a poeziilor, ba merge pînă acolo încît, la una din ele – parcă spre a le da apă la moară denigratorilor – menţionează şi minutele (!) elaborării: “1 ianuarie 1988, orele 0-0,7". (Tot în această categorie, a frondelor care nu pot decît să-l sîcîie pe cititor, aş trece versuri de auto-încoronare ca „eu, geniu conlocuitor al naţiunii române", p. 180).
       Pe dominanta schiţată mai sus, Într-adevăr e o antologie a defectelor poeziei lui Păunescu, dilatate prin cantitate („elefantiazis٭ poetic, insuportabilă prolixitate", avertiza, tot prin 1978, Eugen Simion: Scriitori români de azi, p, 267) şi, din nefericire, aici necontrabalansate de vreo materie cu pondere şi calităţi pe potrivă. Nu s-a stins de tot vechea meteahnă (observaţia a dezvoltat-o larg Gheorghe Grigurcu; v. Poeţi români de azi, pp. 126-129) a amestecului de voci şi sugestii lirice străine. Iată-l pe Labiş: “...Iarnă a lumii, inima mea, / Mai mult eşti searbădă decît eşti rea" (p. 163). Iată-l pe Beniuc: „Nu s-a sfîrşit durerea cea reală,  / N-avem de ce s-o inventăm în scris" (p. 17). Iată-l pe Sorescu: „Şi a murit Ştefan cel Mare, / lăsîndu-şi trupul să fie întrebuinţat / ca mijloc de unire a românilor” (p. 212), ba – ierte-mă zeii poeziei! – iată-l şi pe Vasile Băran al „microsioanelor" (citez integral poezia Bucovina, în mers): „E aşa de frumos, / că mi-e teamă / să n-adorm / la volan” (p. 317). Îmi vine să-l întreb pe marele iubitor de poezie care este Adrian Păunescu: ai dreptul – faţă de tine însuţi – să te proclami „geniu al naţiunii" tale şi în acelaşi timp să dai tiparului asemenea mărunte însemnări de cronică rutieră? Ar fi semnat Goga, ar fi semnat Bacovia aşa ceva? Spiritul critic al lui Adrian Păunescu e din cale-afară ostenit şi asta se vede chiar şi din unele declaraţii lirice de principiu. Într-un fel de artă poetică, autorul afirmă: “Şi versul meu rîvneşte să ajungă / Prin suferinţă pîn-la bucuria // De-a fi măcar un ceai în ceainăria / În care vin şoferi de cursă lungă" (p, 157). Atît poate rîvni poezia să fie, nu mai mult? Albatrosul, Oda (în metru antic), Moartea căprioarei – un ceai? Un motto al altei poezii trădează concepţia (sau obsesia) din care iese producţia lirică a lui Adrian Păunescu: „Indiferent ce veste este / E important că este-o veste" (p. 182). Cu mintea poetului de pe urmă, Păunescu îşi dă desigur seama că nu e chiar aşa: multe veşti sunt, dar puţine rod în lume o să poarte... E adevărat că în acest volum sunt şi profesiuni de credinţă înalte, mai ambiţioase. Găsesc una în care poetul, ca un nou Leconte de Lisle (din Les Montreurs - Paiaţele: „Je ne livrerai pas ma vie à tes huées / O, plèbe carnassière!” – Nu-mi voi da viaţa urletelor tale / O, mulţime hrăpăreaţă!) se refuză cu superbie٭ popularităţii ieftine: “Nu mă mai dau mulţimii de mîncare" (p. 36). În altă parte, într-un fel de haiku٭, poetul lasă de-nţeles (şi) că aripile sale de gigant îl împiedică la mers: „Am regimul avioanelor / Ori stau, ori zbor / Nu pot merge" (p. 243). Or, tocmai acesta e sentimentul pe care-l lasă cele mai multe poezii din Într-adevăr: de avion care huruie mult şi merge pe sol în loc să zboare; îi lipseşte, acum, forţa de a-şi „rupe din călcîi pămîntul”. În fine, o altă profesiune de credinţă probează că Păunescu se conformează (involuntar) dictonului “video meliora proboque, deteriora sequor"°: „Nu există poezie unde nu e pasiune, / rece a rămas hîrtia? Fă-o grabnic mototol" (p. 336).
       Ei bine, poetul trebuia să facă mototol versuri de gazetă gimnazială precum „Luptînd zi de zi / Pentru-acest ideal! / Model ne va fi / Liceul Central!" sau (tot de acolo): „Trăiască şcoala noastră, trăiască profesorii! / Trăiască tinereţea tocind, cu noaptea-n cap! Trăiască fumătorii, dar şi nefumătorii (??, gp) / Trăiască uniforma păstrată în dulap" (p. 182). Mototol trebuiau făcute versuri care rimează discursiv chestiuni de economie politică, de pildă:  “Problema alimentelor din lume / atîtea cîte sînt cîte vor fi / nu e a celor puşi doar să consume / şi-a cîrtitorilor din băcănii” (p.314). Poetul se cuvenea să mototolească, de cum l-a aşternut, un vers ca „Mi-apari în cale ca o zi de leafă” (p. 134), rizibil prin involuntarul umor de tip mazilian. O poezie ca Primat stomatologic (o citez integral), care face un elogiu sui-generis° sănătăţii, nu avea voie să scape de mototolire: „Pot să meargă bine carele soarelui, / să vină veşti pozitive / de la conferinţele de pace, / eternitatea să se mute în oraşul tău / la fabrica de ulei să se facă producţie / pentru 5 miliarde de cumpărători, / să te iubească femeile şi să te salute sectoristul / nimic nu contează dacă te dor dinţii" (p. 389). Nu numai că nu e poezie nici cît negru sub unghie, dar nici ca glume n-au haz. Chiar şi în temele mai solemne, Păunescu gafează acum, comiţînd versuri de o facilitate, o vacuitate٭ inacceptabile: „Ea [ţara]-i bătrînă cît se poate, c-a purtat şi nume dac, / nu ne-am cîştigat-o-n rate, prin cădere din copac" (p. 322). În loc să le mototolească, poetul dă publicităţii sentimentalităţi rutiniere şi convenţionale: „Am dat un telefon la mine-acasă (...) / Era băiatul meu, o doamne sfinte / Şi eu care uitasem că-s bătrîn / Că am ajuns şi eu un biet părinte / Şi-o amintire doar am să rămîn" (p. 150). Pentru numele lui Eminescu e un lung şi confuz eseu cu ritm şi rimă, inserînd iscusit versuri ale marelui poet, dar şi jocuri filologice: „cînd românii sînt ca dînsul, parcă dînşii eminesc, / numai Dumnezeu mai este mai presus de Eminescu / că de-acolo unde este şi el este şi ei esc" (p. 334). Adrian Păunescu, care este, totuşi, cel mai strălucit versificator român (după Coşbuc), scapă în acest volum chiar şi rime greşite (nu pot cu Charlot) sau sintagme imposibile („V-am zguduit lăuntricele minţi”).
       Mi-a plăcut strofa care începe cu „Dincolo de Vatra Dornei…” (p. 222), poezia Ce frumoasă eşti (un madrigal graţios, candid, cald) şi metafora antidogmatică a poeziei despre Labiş de la p. 448. Fireşte că versuri sau strofe reuşite, fragmente, sunt cu zecile³, dar să lauzi un Adrian Păunescu pentru asemenea pricăjite izbînzi? Într-un volum de 490, patru sute nouăzeci de pagini, e înspăimîntător de puţin.
       Adrian Păunescu trebuie să se dezbare de complexul “Midas”: credinţa oarbă că orice îi flutură pe buze ori peniţă e poem, să-şi regăsească sevele vitale, densitatea sa de performanţă, şi să fie drastic pînă la sînge cu sine dacă nu vrea să-şi demonetizeze singur scrisul prin inflaţie⁴.

____________________________

    1) Adrian Păunescu, Într-adevăr, ed. Albatros, 1988. 
    2) Dar – afirm răspicat – este vorba de momentul mai putin fericit al unui poet care, prin partea cea mai bună a ansamblului operei de pînă azi, a probat fără drept de apel că este un temperament liric excepţional, un creator admirabil de univers poetic, un înnoitor al limbajului poeziei – pe scurt: un poet mare. Şi, de n-ar mai scrie un cuvînt măcar, locul său în tabloul poeziei postbelice ar fi printre cei dintîi. Reproşurile care urmează nu pot ştirbi acest adevăr.
    3) Pentru ca aserţiunea să nu sune în gol, iată acest sumar florilegiu: Deşertăciunii prinţ consort...! Abia atîrn de marginile vieţii... • Iar eu, în limpezimea tuturor, Cu mîinile ca două flăcări pure, // Orbecăiam în taina nopţii lor / Şi vuiet dam. Că deveneam pădure. • Iubire, stare de asediu... • Iar eu să cad cu ochii ficşi în stele / Herald al unei mari singurătăţi… • Ca fumul amintirii într-un gînd... • ...Şi tot copacul printr-o frunză cade... • Aceeaşi legănare de clipe care mor, / Într-un pendul din care mai picură otravă... • Cînd greieri duc din loc în loc luminile din cer... • La Putna plouă, cerul s-a închis / În propria sa umbră friguroasă. • Ultima zi de vară la Râmeţ / Rugina-ncepe-n spaţiu să conspire... • La munte-i neagră mura, la şes e alb cireşul... • ...sînt obosit, sînt spirit. Şi mi-e bine. • Unde nu pătrunde gîndul, Eminescu mai pătrunde, / unde a murit cuvîntul, el aduce glas de leac... • Doamne al melancoliei, cine va mai spune, cine, / ca şi el atît de simplu, ca şi el atît de clar... • E-atîta unanimă noapte tristă / Că nici nu ştiu dacă nu sîntem orbi... • Nimic în univers n-a mai rămas / Decît astrale geruri de tăcere... • Cîntecul împinge / Corabia mai departe... • Şi George Coşbuc va rămîne / Duminica-de-dimineaţă / A-limbii-române. • Reţineţi doar atît din multe fapte / De mai voiţi s-aveţi poeţi de foc, / Tramvaiele sînt foarte căutate / Dar daţi poeţilor o libertate: / De-a nu fi robii liniei deloc. • De astăzi Noica doarme-n Păltiniş, / Stă muntele pe ochii lui închişi.
    4) Fiind o NATURĂ, şi nu un artifex٭, Adrian Păunescu nu compune, aş zice, ci secretează poezii. Îmi imaginez că scrie continuu, oriunde, pe orice. E parcă implacabil stăpînit de porunca daimonică de a-şi transforma, de a-şi echivala, integral şi fără rest, viaţa în poezie. Dar, supertumultuos cum este, cu simţurile şi celulele nervoase încordate la paroxism, verbigerant٭, apocaliptic, profetic, mesianic٭, tunător, trăirile nu-i încap deplin în ţevile subţiri de crin ale poeziei, care pleznesc, şi enormul surplus se revarsă, fluviu de povestiri, ameninţări, întrebări sau păreri în iambi. Inteligente, dar nu incandescente prin emoţie. Fără să ţină seamă de nimic, flagelîndu-se cu propria sa chemare ineluctabilă٭, Adrian Păunescu tropoteşte nărăvaş (chiar cînd plînge) pe lungul drum către artă şi, sub ochii noştri, sceptici sau entuziaşti, niciodată indiferenţi, continuă să se tipărească de viu.