GÎNDURI ŞI ALINTĂRI

        Autoportret-ul cu palimpsest٭¹ al Anei Blandiana e o culegere de tablete. Tableta e un gen ingenuu, care poate pianota٭ pe toate clapele dintre pamflet şi poem. La Ana Blandiana, predominant e tonul de confesiune - dar, nota bene, numai tonul. Mai toate textele sunt scrise la persoana întîia singular, dar în fond, mărturisirile despre sine (măcar în sens montaignesc) sunt puţine şi vagi. Autoarea are aerul de a gîndi la scenă deschisă. Se plasează deseori într-un peisaj larg, aerat, vast ("Sînt la mare, stau întinsă pe nisip, soarele arde, apa e verde şi netedă ca sticla, plopii cuminţi tresar...", p. 95 sau "Stau într-adevăr într-un lan de grîu aproape copt, privesc într-adevăr marea intens galbenă, deasupra căreia, aerul încins pare şi el lichid şi se mişcă uşor, privesc petele roşii şi albastre ale florilor..", p. 109 sau "Sînt aşezată - infimă particulă materială - în mijlocul acestui peisaj intens spiritual, realizat în absenţa culorilor din strălucire curată şi din elan pur, văi şi coame albe...", p. 113 ş.a.), descrie, într-o luxurianţă barocă de adjective, ceea ce vede şi simte şi, în unele cazuri, încearcă să distileze gînd din peisajul (faptul, detaliul) contemplat. Impresiile Anei Blandiana sunt mereu lirice ("Ele [cireşele] vin în lume la ora la care lumea este locuită în întregime de dorinţa ca ele să apară, cînd toate simţurile sînt ascuţite şi încordate pentru a le înregistra şi pentru a se bucura. De aceea roşul lor apare infinit mai roşu decît roşurile savante ale toamnei, şi rotunjimea lor mai exactă decît a globurilor adevăratei veri, şi gustul lor mai minunat decît gustul minunilor din inima arşiţei" - Gînduri dintr-un cireş, p. 40), cu o pronunţată notă de împoezire a realităţii. Iată, chiar pasajul citat mai sus: ce este el? Fragment de poem în proză? Ca poem, e mult prea diluat si discursiv. Atunci meditaţie, îngîndurare? Dar gîndurile sunt prea subţiri, fragile ca o aţă toarsă insuficient din vată. Aş regreta să par pedestru şi pedant, dar iau textul în serios (ba chiar îndrăznesc să insinuez o generalizare în această analiză) şi mă îutreb: există o oră cînd umanitatea e obsedată de cireşe? Stau simţurile la pînda lor? Ce importanţă are că acel roşu e mai roşu decît alt roşu? Cum să fie rotunjimea cireşelor „mai exactă" decît alte rotunjimi? Gustul lor e "mai minunat"? Posibil. De gustibus°. Dar nesemnificativ.
        Terestrele întrebări de deasupra au, în intenţia mea, scopul de a atrage atenţia asupra înclinaţiei către despletirea romanţioasă pe care o prezintă scrisul Anei Blandiana. În acest spirit, orice domnişoară citită poate scrie laude ale plăcintelor cu miere sau ale sandalelor cu barete subţiri. Fireşte că nu toate tabletele Anei Blandiana au pretexte atît de firave. Unele coboară spre temele din istorie, altele sunt note de voiaj, altele chibzuinţe despre scris şi citit, arte poetice etc. Dar chiar în textele pe teme grave – o spun cu tristeţe – este o nesuferită afectare, o eleganţă căutată, un deget dus cu ostentativă încrîncenare şi graţie la tîmplă şi amintind, din păcate, mai mult degetul pe care-l ţin unii ridicat în sus atunci cînd beau apă. Ana Blandiana scrie evident - nu sunt ironic - frumos. (Ah, acea blestemată butadă^e a lui Oscar Wilde...!) Paginile cele mai bune din această culegere pot fi apropiate de timbrul vibrant şi patetic, iscoditor asupră-şi cît şi asupra cosmosului, din textele reprezentative ale lui Octavian Paler. Frazele ei ample şi sonore au rotunjimea exactă a cireşei şi, nu de puţine ori, chiar gustul ei minunat. Sîmburele, însă, e mic. De cîteva ori chiar găunos. Ce vrea să zică, de pildă, polemica aceasta cu mori de vînt: "În largul compartiment al literaturii fantastice (şi numai spiritele obtuze îl vor confunda cu acela al literaturii absurde), metafora (…) este fantasticul instrurnent de descoperire a lumii, este o cale de pătrundere spre adevăr" (p. 36). Aş observa, întîi, că metafora nu e doar apanajul literaturii fantastice; de ce să i-o atribuim exclusiv? Mai apoi, şi mai deconcertant: care or fi spiritele acelea, nu obtuze, ci de-a dreptul tembele, care să confunde literatura fantastică cu cea absurdă?! În fine, sfîrşitul citatului conţine simple banalităţi de nivel gimnazial. După Blaga şi Vianu, e greu de spus ceva proaspăt despre metaforă. Dar, à propos de Vianu. Citez din Ana Blandiana: "Nu cred să fi admirat vreodată metafora celebră a vreunui mare poet mai mult decît formula acelui băieţel care, întrebat cum i se pare sifonul din care băuse prima oară, mi-a răspuns că are gust de picior amorţit" (p. 75). Să avem iertare, dar istoria nu se poate repeta chiar atît de ad litteram°. Nu cred că vreun băieţel i-a răspuns astfel Anei Blandiana; mai plauzibil e că autoarei i-a rămas în memorie celebrul exemplu dat de Vianu, în Problemele metaforei şi alte studii de stilistică, ESPLA, 1957, p. 99, pe care, din cochetă neatenţie, şi-l atribuie.
        Lăsînd amănuntele deoparte, Autoportet cu palimpsest al Anei Blandiana e o furtună de gînduri visătoare într-un borcan cu dulceaţă.
_________________________________
           1) Ed. Eminescu, Buc., 1986
           e) "Femeile n-au adesea nimic de spus, dar acest nimic îl spun cu farmec".