|
DESPRE SPIRITUL LUI
NICHITA
(Pornind de la Antimetafizica și Amintiri din
prezent)
Poate nu toți cititorii revistei Convorbiri literare știu că, în ultimii aproximativ 15 ani, poetul Nichita Stănescu nu își mai scria decît rareori poeziile, ci le dicta prietenilor-"secretari", aflați mereu în preajma sa. Această simplă informație dezvăluie mai multe lucruri. În primul rînd, că poetul avea o mare spaimă de singurătate, pe care și-o vindeca trăind perpetuu în mijlocul acestei "curți" ad-hoc. Casa sa era de altfel mereu deschisă, ca un spațiu public, loc de pelerinaj pentru iubitorii de poezie, de Nichita, de tacla literară, cînd nu pentru, vai!, simpli aflători în treabă, persoane cronofage, nechemate și neavenite. Valențele histrionice ale ființei lui Nichita erau satisfăcute de această galerie. În al doilea rînd, că poetul, ajuns la formula definitivă, de maturitate a personalității sale (tel qu'en lui même enfin...°), după lepădarea succesivelor măști convenționale sau protectoare și printr-un fel de reîntoarcere la sinele profund, era în esență un om al vorbirii și nu al scrisului, ca în teribila sa copilărie și adolescență, "bășcălioase", "cu vorba în dungă" și cu sprînceana rasă, despre care ne dă atît de sugestive vești Eugen Simion (Scr. rom. de azi, I, ed. II, p. 164 și urm.). Nichita Stănescu înlocuiește glaciala teroare a paginii albe – atît de inhibantă, de paralizantă pentru scriitorul scrupulos – cu confortul admirației harnice a grupului de fani și scriptori. Poezia sa este, ca atare, compusă nu "vizual", ci – integral – în cap, în gînd. Este exact ca partidele pe care unii șahiști le joacă à l'aveugle, fără să privească tabla. Nichita face deci o poezie i-mediată. Poemul său caută o ureche, nu o foaie. Nu este însă, din această cauză (cum s-ar putea crede) o poezie de factură orală ci, cu totul dimpotrivă, abia este mai accentuat elaborată, abstractă, cerebrală, "artificială", fiind în fond (și în formă) născută, cu arme și armură cu tot, ca Athena din capul lui Zeus.
Nichita Stănescu nu compunea poezie, ci o genera. Poezia era ca o
lumină care ieșea din el, numai împreună cu el fiind deplină. "Nichita Stănescu
însuși era o ființă lirică și el însuși zbura (n.b.; s. gp) într-un cer
neasemuit de frumos al imaginației" spune același critic (Album memorial
N.S., p. 244) și, gînd în gînd cu el, un poet completează cu o splendidă
metaforă: "a fost toată viața numai și numai poezie, cu totul și cu totul
poezie, ca un fluture într-un paradis de polen" (Marin Sorescu, loc.
cit., p. 246 ; s. gp.).
Fluture într-un paradis
imaginar al propriului polen, Nichita își vorbea lirica și nu și-o scria și
pentru că avea oroare de încremenire. Generîndu-și poezia din fundamentala obsesie a zborului,
Nichita o prefera plutind din om în om, decît răstignită pe filă.
Poeziile vocal zămislite erau, unele, făcute cadou scriptorilor și, cele mai
multe neantului. Generozitatea lui Nichita a avut dimensiuni eminesciene.
Transformînd totul în gînd, poetul nu avea nevoie de nimic. Toate
ale sale cu el le purta. Monede, poeme, ceasuri, cărți, bani, timp – poetul
dăruia TOT și scrisul său a fost, fără nici o vorbă mare, o formă îndîrjită a
dăruirii și a risipei de sine. Încîlcit ștrengar el însuși,
ar fi putut răsuci, cred, vechea spusă, anulîndu-i sensul de alienare și
dăruindu-i-l, în forma nouă, pe cel de dizolvare în alteritate٭:
Moi, c'est les autres!°
("Am fost absolut liber și egal atunci cînd am înțeles că ideea de frumos nu-mi
aparține mie, ci ne aparține tuturora. S-a mistuit în mine dintr-o dată ideea de
geniu, ca un fum de țigară" – Antimetafizica,
p, 338).
* |
Am un mic album Mondrian. Se află acolo reproducerea unui tablou cu un copac. E un tablou figurativ: el are ramuri, are frunze, are trunchi, are pămînt. E urmat de un alt tablou, cu un alt copac, aproape la fel ca formă, dar care nu mai are. E ca o rețea de crăpături (arborescente!) pe un zid. Vine, apoi, un al treilea tablou, în care, din rețea și din zid au rămas doar niște linii care se ramifică întortocheat, lăsîndu-te să deslușești în ele pom, precum și, ad libitum°, cămilă, nevăstuică sau balenă. Și, în fine, urmează tablourile lui Mondrian definitivul, în care liniile nu se mai întîlnesc decît drepte ca plopul sau ca lacul, în perpendiculare severe, sibilinice și totuși tandre.
Acesta, dacă m-ați înțeles, este și drumul gîndirii lui Nichita, în versuri sau în proză, în timp sau într-o secundă.
* |
Nu se temea de cacofonii (v. pp. 40, 56 din volumul Amintiri din prezent). Acestea există doar scriptic. În vorbire, o pauză oportună le anihilează. Nichita nu gîndea scriptic. Gîndirea sa (cf. și Antimetafizica) avea ceva esențial fluid, un continuum ca al apei, în care nu se văd – cu ochiul liber – particulele, fragmentele, "cuvintele". Cum să tai apa în bucăți? Iar cînd o „scrii" – e gheață. Fără Nichita, poezia sa a rămas parcă fără vocale. Măreția frigului n-a atins și proza.
* |
Călinescu n-a scris despre Nichita. Despre Bacovia a scris doar respectuos, dar nu adînc înțelegător. Nici n-ar fi putut. Erau ca doi nebuni de culori diferite, cum să se întîlnească? Unul viforos, solar și cartesian, celălalt pluvios, lunar, pascalian. Pentru Nichita (ca și pentru alți poeți ai momentului '60, ca de pildă Păunescu), Bacovia a fost un Idol. Despre Călinescu, Nichita a așternut puține cuvinte. Puține și polemice, chiar dacă le înveșmînta în bibiluri drăgăstoase, oferindu-i, de exemplu, inima sa ca să-și pună Profesorul capul pe ea, "să doarmă peste noapte peste ea ca pe o pernă zbătîndă" (Amintiri din prezent, p. l8). Asta, ca să-l "ierte" pe Nichita că nu e de acord cu ce a spus despre București ("sat mare") și despre Craiova. Un spirit mare, cred că Gide a spus-o, se definește și prin limitele sale. Nonfigurativismul serafic și incoagulabil, ca norii, al lui Nichita nu putea fi pe gustul clasicizant al Călinescului. (Cum nici lui Șerban Cioculescu nu i-a plăcut).
* |
Artist pînă în vîrful unghiilor, dar și, în convorbiri, lucid cu sistemă, Nichita nu ascunde că în rememorările, în evocările din Antimetafizica, el născocește atît despre alții cît și despre sine. El vorbește o Carte, nu întocmește o declarație notarială. Nimic nu-l constrînge. Cînd o întrebare îl stingherește, se derobează grațios ("Dialog perfect nu există. Cine întreabă are un gînd și cine răspunde, altul, alt gînd" – Antimetafizica, p, 90. Să dau un exemplu: – "Cînd ai obiectualizat Cerul ? – De mic copil. Probabil că eram extrem de orăcăitor, rău și pișăcios" etc. – id., p. 30). Totul este invenție literară, și mistificația e programatică : "În definitiv, poetul nu are biografie. Biografia poetului o opera lui. Eu încerc, în spatele acestei opere, să creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele" (Antimetafizica, p. 32 ; s.gp).
* |
I pak, partea cea mai de ficțiune din Antimetafizica
este tocmai cea memorialistică, delicioasă. Nichita este un povestaș absolut
cuceritor. Dar cum? Fantazînd în jerbă. Cu inteligența sa realmente
excepțională, el sesizează, extrage gramul de aur din bulgărele de minereu al
momentului sau personalității evocate, dar apoi întinde acest gram de acoperă
cu el un cal, peste care mai și sare, cu o vervă nebună, nebună, nebună. "Un
comediograf superior al cuvîntului" (același Eugen Simion, cel mai bun exeget
al poetului,
op. cit., p. 190). Citiți relatarea călătoriei sale în Germania cu Virgil
Teodorescu (Antimetafizica, p. 273 și urm.) sau întîlnirea cu
Zaharia Stancu cel furios (id., p. 359 și urm.). Curată commedia
dell'arte, într-o zburdălnicie tropotitoare și totuși fin strunită a
imaginației. Nimic nu ne împiedică să credem, dacă vrem cu dinadinsul, că,
dintr-o biată iritare pe un și mai biet poet, Zaharia Stancu a rupt întîi un
creion în mînă, ca pe un pai, că apoi a spart de covorul persan o călimară
plină cu cerneală, că a mai dărîmat cu pumnul și un raft de cărți și că,
"într-un urlet înfiorător", și-a sfîșiat în fine și cămașa, izbindu-l pe
povestitor cu un nasture drept în frunte... De fapt, însă, poetul improvizează
cu har cît carul pe o temă altminteri nu falsă, ci doar funambulesc
încuvîntată.
Ar fi multe de spus despre ceea ce a fost mito-mania lui Nichita Stănescu. El
însuși declară că nu mai știe să despartă ce a trăit de ce a inventat ("ce-o
fi fost adevărat în viața mea și ce-oi fi crezînd eu să fi fost adevărat în
viața mea, Dumnezeu cu mila le mai poate alege una de alta" – Antimetafizica,
p. 283). Asigură pe toată lumea, oral și tipărit, că ar fi rămas repetent
într-a-ntîia din cauză că nu pricepea cum de spusul se poate, mri,
scrie. Actele arată că n-a repetat nici o clasă. Și-a dorit atît de mult să
fie campion la zborul cu planorul (atenție : zborul !), încît după ce
zice că s-ar fi lăudat unor piloți că a chiar fost, se întreabă, hamletizînd
perplex: "Mă Aurelian, mă, mă, oi fi fost sau n-oi fi fost recordman național
de planorism ?" (Antimetafizica, p. 283).
Nu-mi pot stăpîni, cu puțină sare în colțul ochiului, răspunsul că a fost
într-adevăr campion, național, internațional, al zborului – fără nici un fel
de motor, fără nici un fel de planor.
Reproducerile sunt după albumul: Alberto Busignani, Mondrian, trad. Florin Chirițescu, Ed. Meridiane, Buc., 1970 |
Clicați pe cartea de vizită pentru detalii.