DESPRE SPIRITUL LUI NICHITA

(Pornind de la Antimetafizica şi Amintiri din prezent) 

          Poate nu toţi cititorii revistei Convorbiri  literare ştiu că, în ultimii aproximativ 15 ani, poetul Nichita Stănescu nu îşi mai scria decît rareori poeziile, ci le dicta prietenilor-"secretari", aflaţi mereu în preajma sa. Această simplă informaţie dezvăluie mai multe lucruri. În primul rînd, că poetul avea o mare spaimă de singurătate, pe care şi-o vindeca trăind perpetuu în mijlocul acestei "curţi" ad-hoc. Casa sa era de altfel mereu deschisă, ca un spaţiu public, loc de pelerinaj pentru iubitorii de poezie, de Nichita, de tacla literară, cînd nu pentru, vai!, simpli aflători în treabă, persoane cronofage, nechemate şi neavenite. Valenţele histrionice ale fiinţei lui Nichita erau satisfăcute de această galerie. În al doilea rînd, că poetul, ajuns la formula definitivă, de maturitate a personalităţii sale (tel qu'en lui même enfin...°), după lepădarea succesivelor măşti convenţionale sau protectoare şi printr-un fel de reîntoarcere la sinele profund, era în esenţă un om al vorbirii şi nu al scrisului, ca în teribila sa copilărie şi adolescenţă, "băşcălioase", "cu vorba în dungă" şi cu sprînceana rasă, despre care ne dă atît de sugestive veşti Eugen Simion (Scr. rom. de azi, I, ed. II, p. 164 şi urm.). Nichita Stănescu înlocuieşte glaciala teroare a paginii albe – atît de inhibantă, de paralizantă pentru scriitorul scrupulos – cu confortul admiraţiei harnice a grupului de fani şi scriptori. Poezia sa este, ca atare, compusă nu "vizual", ci – integral – în cap, în gînd. Este exact ca partidele pe care unii şahişti le joacă à l'aveugle, fără să privească tabla.  Nichita face deci o poezie i-mediată. Poemul său caută o ureche, nu o foaie. Nu este însă, din această cauză (cum s-ar putea crede) o poezie de factură orală ci, cu totul dimpotrivă, abia este mai accentuat elaborată, abstractă, cerebrală, "artificială", fiind în fond (şi în formă) născută, cu arme şi  armură cu tot, ca Athena din capul lui Zeus.

Nichita Stănescu nu compunea poezie, ci o genera. Poezia era ca o lumină care ieşea din el, numai împreună cu el fiind deplină. "Nichita Stănescu însuşi era o fiinţă lirică şi el însuşi zbura (n.b.; s. gp) într-un cer neasemuit de frumos al imaginaţiei" spune acelaşi critic (Album memorial N.S., p. 244) şi, gînd în gînd cu el, un poet completează cu o splendidă metaforă: "a fost toată viaţa numai şi numai poezie,  cu totul şi cu totul poezie, ca un fluture  într-un paradis de polen" (Marin Sorescu, loc. cit., p. 246 ; s. gp.).
          Fluture într-un paradis imaginar al propriului polen, Nichita îşi vorbea lirica şi nu şi-o scria şi pentru că avea oroare de încremenire. Generîndu-şi poezia din fundamentala obsesie a zborului, Nichita o prefera plutind din om în om, decît răstignită pe filă.
          Poeziile vocal zămislite erau, unele, făcute cadou scriptorilor şi, cele mai multe neantului. Generozitatea lui Nichita a avut dimensiuni eminesciene. Transformînd  totul în gînd, poetul nu avea nevoie de nimic. Toate ale sale cu el le purta. Monede, poeme, ceasuri, cărţi, bani, timp – poetul dăruia TOT şi scrisul său a fost, fără nici o vorbă mare, o formă îndîrjită a dăruirii şi a risipei de sine. Încîlcit ştrengar el însuşi, ar fi putut răsuci, cred, vechea spusă, anulîndu-i sensul de alienare şi dăruindu-i-l, în forma nouă, pe cel de dizolvare în alteritate٭: Moi, c'est les autres!° ("Am fost absolut liber şi egal atunci cînd am înţeles că ideea de frumos nu-mi aparţine mie, ci ne aparţine tuturora. S-a mistuit în mine dintr-o dată ideea de geniu, ca un fum de ţigară" – Antimetafizica, p, 338).

 Am un mic album Mondrian. Se află acolo reproducerea unui tablou cu un copac. E un tablou figurativ: el are ramuri, are frunze, are trunchi, are pămînt. E urmat de un alt tablou, cu un alt copac, aproape la fel ca formă, dar care nu mai are. E ca o reţea de crăpături (arborescente!) pe un zid. Vine, apoi, un al treilea tablou, în care, din reţea şi din zid au rămas doar nişte linii care se ramifică întortocheat, lăsîndu-te să desluşeşti în ele pom, precum şi, ad libitum°, cămilă, nevăstuică sau balenă. Şi, în fine, urmează tablourile lui Mondrian definitivul, în care liniile nu se mai întîlnesc decît drepte ca plopul sau ca lacul, în perpendiculare severe, sibilinice şi totuşi tandre.

Piet Cornelis Mondrian, Copac roşu, 1909
Mondrian, Copac argintiu, 1911
Mondrian, Măr în floare, 1912
Mondrian, Copaci în floare, 1912
Mondrian, Compoziţie cu roşu..., 1921 1) Clicaţi pe această imagine dacă doriţi să vedeţi animată "metamorfoza".

Acesta, dacă m-aţi înţeles, este şi drumul gîndirii lui Nichita, în versuri sau în proză, în timp sau într-o secundă.

          Nu se temea de cacofonii (v. pp. 40, 56 din volumul Amintiri din prezent). Acestea există doar scriptic. În vorbire, o pauză oportună le anihilează. Nichita nu gîndea scriptic. Gîndirea sa (cf. şi Antimetafizica) avea ceva esenţial fluid, un continuum ca al apei, în care nu se văd – cu ochiul liber – particulele, fragmentele, "cuvintele". Cum să tai apa în bucăţi? Iar cînd o „scrii" – e gheaţă. Fără Nichita, poezia sa a rămas parcă fără vocale. Măreţia frigului n-a atins şi proza.

       Călinescu n-a scris despre Nichita. Despre Bacovia a scris doar respectuos, dar nu adînc înţelegător. Nici n-ar fi putut. Erau ca doi nebuni de culori diferite, cum să se întîlnească? Unul viforos, solar şi cartesian, celălalt pluvios, lunar, pascalian. Pentru Nichita (ca şi pentru alţi poeţi ai momentului '60, ca de pildă Păunescu), Bacovia a fost un Idol. Despre Călinescu, Nichita a aşternut puţine cuvinte. Puţine şi polemice, chiar dacă le înveşmînta în bibiluri drăgăstoase, oferindu-i, de exemplu, inima sa ca să-şi pună Profesorul capul pe ea, "să doarmă peste noapte peste ea ca pe o pernă zbătîndă" (Amintiri din prezent, p. l8). Asta, ca să-l "ierte" pe Nichita că nu e de acord cu ce a spus despre Bucureşti ("sat mare") şi despre Craiova. Un spirit mare, cred că Gide a spus-o, se defineşte şi prin limitele sale. Nonfigurativismul serafic şi incoagulabil, ca norii, al lui Nichita nu putea fi pe gustul clasicizant al Călinescului. (Cum nici lui Şerban Cioculescu nu i-a plăcut).

Artist pînă în vîrful unghiilor, dar şi, în convorbiri, lucid cu sistemă, Nichita nu ascunde că în rememorările, în evocările din Antimetafizica, el născoceşte atît despre alţii cît şi despre sine. El vorbeşte o Carte, nu întocmeşte o declaraţie notarială. Nimic nu-l constrînge. Cînd o întrebare îl stinghereşte, se derobează graţios ("Dialog perfect nu există. Cine întreabă are un gînd şi cine răspunde, altul, alt gînd" – Antimetafizica, p, 90. Să dau un exemplu: – "Cînd ai obiectualizat Cerul ? – De mic copil. Probabil că eram extrem de orăcăitor, rău şi pişăcios" etc. – id., p. 30). Totul este invenţie literară, şi mistificaţia e programatică : "În definitiv, poetul nu are biografie. Biografia poetului o opera lui. Eu încerc, în spatele acestei opere, să creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele" (Antimetafizica, p. 32 ; s.gp).

 I pak, partea cea mai de ficţiune din Antimetafizica este tocmai cea memorialistică, delicioasă. Nichita este un povestaş absolut cuceritor. Dar cum? Fantazînd în jerbă. Cu inteligenţa sa realmente excepţională, el sesizează, extrage gramul de aur din bulgărele de minereu al momentului sau personalităţii evocate, dar apoi întinde acest gram de acoperă cu el un cal, peste care mai şi sare, cu o vervă nebună, nebună, nebună. "Un comediograf superior al cuvîntului" (acelaşi Eugen Simion, cel mai bun exeget al poetului, op. cit., p. 190). Citiţi relatarea călătoriei sale în Germania cu Virgil Teodorescu (Antimetafizica, p. 273 şi urm.) sau întîlnirea cu Zaharia Stancu cel furios (id., p. 359 şi urm.). Curată commedia dell'arte, într-o zburdălnicie tropotitoare şi totuşi fin strunită a imaginaţiei. Nimic nu ne împiedică să credem, dacă vrem cu dinadinsul, că, dintr-o biată iritare pe un şi mai biet poet, Zaharia Stancu a rupt întîi un creion în mînă, ca pe un pai, că apoi a spart de covorul persan o călimară plină cu cerneală, că a mai dărîmat cu pumnul şi un raft de cărţi şi că, "într-un urlet înfiorător", şi-a sfîşiat în fine şi cămaşa, izbindu-l pe povestitor cu un nasture drept în frunte... De fapt, însă, poetul improvizează cu har cît carul pe o temă altminteri nu falsă, ci doar funambulesc încuvîntată.
           Ar fi multe de spus despre ceea ce a fost mito-mania lui Nichita Stănescu. El însuşi declară că nu mai ştie să despartă ce a trăit de ce a inventat ("ce-o fi fost adevărat în viaţa mea şi ce-oi fi crezînd eu să fi fost adevărat în viaţa mea, Dumnezeu cu mila le mai poate alege una de alta" – Antimetafizica, p. 283). Asigură pe toată lumea, oral şi tipărit, că ar fi rămas repetent într-a-ntîia din cauză că nu pricepea cum de spusul se poate, mri, scrie. Actele arată că n-a repetat nici o clasă. Şi-a dorit atît de mult să fie campion la zborul cu planorul (atenţie : zborul !), încît după ce zice că s-ar fi lăudat unor piloţi că a chiar fost, se întreabă, hamletizînd perplex: "Mă Aurelian, mă, mă, oi fi fost sau n-oi fi fost recordman naţional de planorism ?" (Antimetafizica, p. 283).
          Nu-mi pot stăpîni, cu puţină sare în colţul ochiului, răspunsul că a fost într-adevăr campion, naţional, internaţional, al zborului – fără nici un fel de motor, fără nici un fel de planor.

Clicaţi pe cartea de vizită pentru detalii.