Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate īn text, ci doar acelea substanţial comentate.    

ĪNDĪRJIRI ŞI ĪNCHIONDURĂRI

          Aş vrea să īncep cronica la această a doua ediţie a romanului Suferinţa urmaşilor1 de Ion Lăncrănjan prin reproducerea unei declaraţii a autorului, dintr-un interviu cu Virgil Sorin: „Nu se cade să cerşesc īndurare şi recunoaştere de la micii sau marii «exegezi»٭ (s.gp) ai literaturii de azi”. Este o atitudine plină de demnitate, ce conferă, inxplicit, şi „exegezilor” o mai largă independenţă morală: nemaisimţindu-se obligaţi să manifeste „īndurare”, ei īşi pot īndeplini, cu toată seninătatea, oficiul critic.
       Nu voi insista asupra acţiunii romanului, presupunīnd-o cunoscută. Amintesc doar că ea urmăreşte destinul unui ţăran, Monu, „care nu se īnscrie” īn colectivă, suferind, īn consecinţă, īn anii '50-'60, un lanţ de persecuţii şi vexaţiuni. Spre final, el organizează un fel de delegaţie, pare-se ilegală, este iarăşi arestat, evadează pentru a-şi omorī calul şi, absolut din greşeală, īşi ucide nevasta. La proces este īmpuşcat de un vechi duşman al său. Tot romanul stă pe īnfruntarea, īn alb-negru, dintre acest personaj eminamente pozitiv şi opusul său, personajul eminamente negativ, Ionel al lui Tāncuş. Spre a ni-l face cīt mai antipatic cu putinţă, autorul recurge, subtil, la iscusite comparaţii īnjositoare: Ionel īşi bomba „cu mīndrie burticica aceea a lui, care semăna, īntr-adevăr, ca [sic
٭] o guşă de cobz㔠(285). Alt personaj sută la sută negativ este Sterpănuş: „burduhănosul acela de Sterpănuş... parcă ar fi tīrīt după el o mie de ţucale domneşti, parcă ar fi fost el īnsuşi o budă umblătoare” (272). Prin astfel de caracterizări, chiar şi un cititor mai greu de cap pricepe că e vorba de un personaj care trebuie urīt, un odios, o năpīrcă. Dar şi ţăranul Monu face asemenea portrete, īntr-un interesant stil cărturăresco-burlesc, de provenienţă cantemiriano-borisvianescă: pe o fostă activistă dogmatică, ticăloasă din cap pīnă-n picioare, el o numeşte „gīsco-raţa şi capro-curca asta” (561). Să fi citit Monu Istoria ieroglifică sau Spuma zilelor? Tot ce se poate. De altfel, nu e singura ocazie īn care ţăranul simplu şi simbolic Monu, mīnuind viguros limba vie a poporului, se exprimă deosebit de elegant: „Nu ştiu cum să-ţi explic, dar eu...” (181); „Războiul meu īi de altă natură...” (341); „Dar eu nu la asta m-am referit...” (272). Īncă şi mai autentică este vorbirea ţăranului Ionel (suntem prin '50): „Aş īndrăzni să te sfătuiesc, dacă īmi permiţi…” (67); „Ce te-a determinat să te bucuri aşa de tare?” (47); „Isprava ta n-a produs impresie prea bună...” (247). Vorba aceluiaşi ţăran: “Aşa au zis īntotdeauna ai noştri, care s-au ţinut cu stricteţe de vechile deprinderi” (43; sublinierile mele, gp). Faţă de acest grai cu stricteţe ţărănesc, limba din Moromeţii pare o adevărată păsărească. Explicaţia ne-o dă chiar autorul. „Schimburi [sic] multe şi mari se petrecuseră şi se mai petreceau īn ceea ce priveşte obiceiurile şi datinile vechi” (543). Aşa se face că şi stilul desuet al analizei psihologice suferă atari schimburi, căpătīnd uneori, sub pana lui Ion Lăncrănjan, claritatea de cristal a frazelor dintr-un manual al dirigintelui: “Monu avea virtuţi cetăţeneşti (...) iubind dreptatea şi adevărul....” (78); el stăruia „asupra lucrurilor care nu-i erau clare, formīndu-şi propriile lui imagini şi propriile lui reprezentări despre lume şi despre viaţ㔠(70).
        Aplicīnd creator principiul molieresc „je prends mon bien où je le trouve” („iau ce-mi trebuie de unde găsesc”), Ion Lăncrănjan afirmă, īn interviul citat, că a luat „ce era de luat de oriunde, chiar şi pe la «sociologismul vulgar»” (698). Această profesiune de credinţă ne ajută să īnţelegem pasajul īn care personajul negativ īl īntreabă pe personajul pozitiv: „Bine, bine (...), dar cum faci tu de te bucuri de PRESTIGIU (s. I.L.) īn sat, ce le spui tu oamenilor şi cum te porţi cu ei, de te respectă aşa de tare?” (494). Prin această īntrebare, autorul a īncercat să ne redea nouă ura personajului negativ faţă de personajul pozitiv, precum şi uneltirile sale. Valoarea exponenţială a personajului pozitiv Monu ne este redată (sub semnul aceleiaşi mărturii de mai sus) īn dialogul următor (ce are loc după o secvenţă erotică): „Dar eşti vijelios tare, la o adică, spusese ea de alături, la urmă de tot. – Cine, eu?! mormăise Monu – Da, tu! Eşti grozav, să ştii! –Cu mine, doamnă, nu-i de glumit la treburi de astea! – Nu? De ce? –Pentru că īn mine, īn asemenea īmprejurări, se trezesc toţi ai mei, moşii şi strămoşii! –Glumeşti, desigur, cum să se trezească!? –Aşa, bine, īi simt eu! –Īi simţi?! Cum să-i simţi şi unde? –Unde altundeva dacă nu īn VĪRTUTE (s. I.L.) ...Aşa că d-ta, acum, te-ai iubit cu un neam īntreg de oameni, nu numai cu mine, cu tot neamul ţăranilor pe care l-ai urgisit aşa de mult īntr-o vreme” (563). Petre Petre al lui Rebreanu ar fi cīştigat īn profunzime şi īn stima cititorilor dacă ar fi fost capabil să ţină femeii un discurs etno-freudian de asemenea elevaţie. El īnsă nu era, ca Monu, un temperament reflexiv-nereflexiv. (Monu „era un temperament molcom şi reflexiv”, 78; „Monu nu era un temperament bătăios... nici reflexiv nu era”, 274). Această complexitate, a personajului Monu, īl face susceptibil de trăiri paradoxale: el putea „diviniza fără nici o urmă de exaltare” pe cineva (303), după cum putea fi „jignit pīnă īn străfunduri fără să fie nici tulburat şi nici răvăşit” (100) ceea ce, realmente, e un lucru ciudat şi foarte rar.
      Pentru a ne reda (am repetat şi repet cuvīntul pentru că e unicul potrivit) adīncimea eroului, Ion Lăncrănjan foloseşte, cu o specifică măiestrie literară, comparaţii inspirate din domeniul acvatic: Monu „era īncet şi liniştit ca o APÔ (408); el simţea „cum se prefăcea duşmănia īn dispreţ, cum devenea apoi dispreţul, din nou şi din nou, duşmănie şi ură,...ca īntr-o cădere de APE mari şi albastre [sic], ca īntr-o suită de căderi de APE, dinspre īnălţimile albastre [sic] şi sticloase ale, cerului, spre adīncurile fierbinţi si īntunecoase ale pămīntului” (495). Investigaţia psihologică şiroieşte, bolbocind īnvīrtejită, īncrīncenată, īnchiondurată, īnvălmăşită şi īnvolburată: „După arestare şi după eliberare venise vremea (...) izolării aceleia lungi şi nesfīrşită [sic], ca o noapte continuă, ca un tunel gloduros şi īntunecos, care devenea, pe măsură ce se īnfunda Monu īn el, din ce īn ce mai gloduros şi īntunecos. Dar cīte nu veniseră şi nu urmaseră, ca īntr-o avalanşă, ca īntr-o bujduire de APE, ca īntr-o bolbocire adīncă şi īnaltă [sic]” (56). Īn această manieră leoarcă, lacustră, autorul pătrunde īn cotloanele sufletului lui Monu: „Monu sta īn colţul mesei, parcă n-ar fi fost omul care vorbise mai īnainte, parcă ar fi fost o APĂ liniştită şi adīncă, pe care au spart-o la un moment dat zbaterile vreunei ştiuci lacome de hrană sau bolbocirile vreunui somn...” (153). Īn aşa context lichid, nici nu-i de mirare că un personaj negativ, odios, o năpīrcă pur şi simplu, cum e Ionel, strecoară, veninos, ideea caragialiană c㠄asta nici nu-i apă... e mīl, e noroi curat, e mlaştină toată ziua!” (513), idee prin care el īşi demască mīrşava fire, stīrnind ura şi oprobriul cititorilor. Spre deosebire de el, Monu este un erou luminos, pe care autorul īl divinizeaz㠖 desigur, fără exaltare: Monu „era bun şi pămīntos” (408); el īnsuşi avea o concepţie superlativă asupră-şi: „Eu sīnt şi voi fi cel de pe urmă ţăran, din cel de pe urmă sat!” (455), despărţind cu justeţe (şi stricteţe) grīul de neghină: „Ionel e născut īntru ticăloşie, aşa cum.. sīnt eu născut īntru răbdare şi īntru bunătate!” (315). Iuliu Jeler (personaj pozitiv) īl suie sus, spre īnălţimile albastre şi sticloase ale cerului, īn slăvi: „Eşti ţăranul cel mai adevărat şi mai nefalsificat!” (261), aşa īncīt „deasupra sfīrşitului său era firesc [sic] să se arcuiască un curcubeu tragic [sic], o aură crepuscular㔠(599), cum zice autorul.
       Această condiţie
<meteorologică grandoare>2 a personajului īi impune lui Ion Lăncrănjan, īn explorările sale analitice, părăsirea nivelului mării (adică al bălţilor) pentru ridicarea īn tării cu ajutorul psihologismului metaforizant. Iată două exemple: „īncepu să-i placă, locul reticenţelor fusese luat de o satisfacţie crescīndă, care avea să-l copleşească tot pīnă la urmă, cum copleşesc buruienile cīte un colţ de pămīnt, ori cum cad cīteodată nourii peste soare, cīnd e vremea īn schimbare, īntre iarnă şi primăvară, īngropīndu-l cu ţărīna īntunecimilor” (259). Īn cel de-al doilea, tropii٭ tropăie mai īnchiondurat şi īnvīrtejit: „Mīniile lui Monu, tensionările acelea mari şi profunde, care fierbeau şi clocoteau puternic, jos, īn adīncuri, din ce īn ce mai puternic şi mai ameninţător, azvīrlind īnafară pīlpīiri [sic] albe şi liliachii [sic], şerpi de lumină şi nouri de fum, trăsnete de scrum [sic] şi scīntei de gheaţă, īnvăpăieri de-o clipă sau pălălăi care nu se mai stingeau, suindu-se pīnă la cer” (462). „Esteţii” ori “exegezii”, amarnic ironizaţi de Ion Lăncrănjan, vor bombăni că a face, cu asemenea mijloace, epică, īnseamnă a căra soare cu polobocul; līncezind īn credinţa lor bătrīnă că un roman-bun-dar-rău-scris e un fel de cerc-pătrat din fier-de-lemn, aceşti snobi, orbi la avalanşa progresului şi surzi la bolbocirea īnnoirilor, sunt īn fond nişte gloduroşi īntunecoşi.
       Īnrīurit, probabil, de o idee citată undeva de Roman Jakobson, conform căreia un kilogram de vopsea verde ar fi mai verde decīt o jumătate de kilogram, Ion Lăncrănjan practică o retorică a īntăririi prin dublaj, verbele şi epitetele sale īnghesuindu-se īntotdeauna numai două cīte două: „felul acela al lui, dīcos
٭ şi pămīntos” (350); „muntos şi pămīntos” (331); „răvăşit şi plăvănos” (284); „sufletul său adīnc şi īnvīltorat” (245); „retrăind īngīmfările şi īmbăţoşerile” (259); „se schimbă şi se preschimbă, īndīrjindu-se şi īnchiondurīndu-se” (350. Adesea, pentru potenţarea expresivităţii, termenul al doilea e geamăn cu primul: „fierbeau şi clocoteau” (462), „nu era dīrz şi īndīrjit” (274); „lumea se va strīmba şi se va hīi” (312); „anii aceia se aşezară şi se aşternur㔠(334); „īn asemenea momente sau clipe” (299). Prin dualism se combate Monismul.
       Ce ar spune īn īncheiere un „exegez”, un „estet”? Peste destinul lui Monu, pe care autorul īl doreşte exemplar, se prăvălesc, ca īntr-o bujduire de ape, trīmbele de epitete dīcoase
٭ şi plăvănoase, şerpii de lumină ai tiradelor cu gītul nesucit la timp, pălălăile de nenorociri negre şi liliachii, clocotirile tezismului dīrz şi īndīrjit, trăsnetele de scrum ale metaforelor īnchiondurate şi pămīntoase – īngropīndu-l cu ţărīna īntunecimilor.

__________________
          1) Ediţia a doua, Ed.  Eminescu, Buc., 1985; cifrele dintre paranteze indică, evident, pagina. (Din referinţele critice finale constat că lipsesc interesante articole de L. Ulici şi Dan Culcer).
           
2) Cu roşu şi īntre paranteze croşete, pasaje tăiate de cenzură.
        
٭) Să mă ierte vizitatorul saitului, dar pīnă acum n-am putut afla ce īnseamnă "dīcos", un cuvīnt foarte īnchiondurat; mea culpa°; īn Şăineanu nu e, īn V.Breban nu e, īn DEX nu e; doar īn Dicţionarul invers e, dar acela nu explică; de cum voi afla, voi completa golul.

       George PRUTEANU
Convorbiri literare, nr. 11, nov. 1985