PREA MULT ŞI PREA PUŢIN

                        INEGALITATE.  Alex. Ştefănescu este un critic inteligent, ingenios şi incitant, aşa încît concluzia cronicii lui Al. Piru din Flacăra, 16/1985, (cronică scrisă de pe o „poziţie” la fel de greşită ca şi aceea despre Al. Dobrescu), anume că „şansele de acreditare” ale criticului Alex. Ştefănescu „sînt puţine”, este, în cel mai bun caz, anacronică. Socot că Alex. Ştefănescu şi-a prezentat deja scrierile de acreditare, mai mult : el se bucură de o anume, justificată, popularitate şi chiar Al. Piru admite, contradictoriu, că „a sfîrşit prin a avea audienţă”. Dar în cronica profesorului sunt şi alte inexactităţi. „Doar la Ioan Alexandru profilul e la zi”, afirmă d-sa. Dar nu e adevărat. „La zi” sunt şi absolut toate celelalte nouă profiluri Al. Piru crede că deprecierea celui mai bun volum al poetului, Vămile Pustiei” s-ar baza pe „motivul că i-ar lipsi nota sensibilităţii maladive a lui Cezar Ivănescu, că nu e, cu alte cuvinte, destul de maladiv”. Dar frazele lui Alex. Ştefănescu din carte au cu totul alt sens : „Simplitatea aceasta de Cîntarea cîntărilor, ca şi reluările tînguitoare îl apropie pe Ioan Alexandru de Cezar Ivănescu. Îl apropie însă pentru scurt timp deoarece la Ioan Alexandru lipseşte nota de sensibilitate maladivă”. Să nu fi văzut Al. Piru că e vorba de o simplă comparaţie tipologică, nu favorabilă, nu defavorabilă ?
        În fapt, partea cea mai bună din noua carte¹ a lui Alex. Ştefănescu sunt tocmai cele zece profiluri, adevărate şi foarte bine scrise capitole ale unei istorii a literaturii contemporane. Împletind sugestii oferite de aspectul fizic, de comportamentul, de ambianţa sau de biografia autorilor cu analiza fără prejudecăţi a volumelor şi implicit a evoluţiei spirituale, creatoare – criticul produce dovada unei dezinvolturi exegetice peste banal, în care sobrietatea face casă bună cu naturaleţea. Simţul axiologic şi intuiţia nuanţelor dau adîncime şi precizie „micromonografîilor”. Ele nu sunt o juxtapunere de recenzii, ci  şi tocmai aceasta le conferă merit istorico-literar – iscodesc şi surprind metamorfozele, devenirea scriitorilor schiţaţi, de-a lungul a circa două decenii. Dacă aş fi profesor de liceu, acestea ar fi sintezele (despre literatura contemporană) pe care le-aş recomanda adolescenţilor. Comparaţii năstruşnice sau formule iscusite sunt aproape în fiecare text din cele zece. Adrian Păunescu : „o uriaşă ciocănitoare Woody, care încîntă şi ne agasează în acelaşi timp” (p. 189); Nichita Stănescu : „boema angelică” (p. 211) ; N. Manolescu : „instituţie de triere, comentare, impunere sau respingere a producţiei editoriale curente” (p. 180); Ioan Alexandru : „uită de sine absorbit de muzicalitatea unei lamentaţii fără sfîrşit”; (p. 134) ; Geo Bogza : „viziunea scriitorului se bazează pe o schemă inginerească” (p. 151) ; Şerban Cioculescu : „un erudit de modă veche... cu fine voluptăţi de colecţionar şi cu deliciile ironiei” (p. 155) ş.a. Dacă viziunea de ansamblu în aceste portrete critice e coerentă, îndrăzneaţă şi plauzibilă, fireşte că nu fiecare frază e admisibilă. Că în Moartea căprioarei s-ar găsi „motivul dîrzeniei” (?) nici eu nu sunt de acord. După cum nu accept nici opinia că poezia lui Geo Dumitrescu „nu are o valoare proprie demnă de luat în consideraţie” (p. 165). De asemenea, nu înţeleg de ce cărţile lui N. Manolescu îi par lui Alex. Ştefănescu „scrise silnic” (p. 188). Şi ar mai fi. Ceea ce nu mă împiedică să precizez, încă o dată, că găsesc admirabile cele zece profiluri.
        Despre prima parte a cărţii, Dialog în bibliotecă, nu pot spune acelaşi lucru. Şi acolo dezinvoltura e forţa portantă a celorlalte însuşiri ale lui Alex. Stefănescu : imaginaţie, fineţe, penetranţă, umor. Mintea agilă, inventivă a criticului presară destule idei interesante, originale sau cel puţin formulate cu prospeţime. Nu lipsesc răsucirile spectaculoase şi paradoxale. Totuşi această secţiune este amorfă şi, întrucîtva, pospăielnică. Dialogurile lasă o impresie de aleatoriu şi bavardaj literar. Probabil că în intenţia autorului, aceste eseuri dialogate trebuie să fie breviarul său de estetică (şi de semiotică !). Din păcate, Alex. Ştefănescu pierde, în multe pasaje, măsura, şi îşi preschimbă calităţile în defecte – prin exces. Simplitatea sa nonşalantă devine astfel simplism ; talentul pentru asemuirile năzdrăvane cade în manierismul comparaţiei gratuite. Iată cîte două exemple. Metoda de creaţie a eroilor „negativi” ar fi următoarea : „un scriitor care trebuie să descrie un personaj antipatic caută în memoria sa afectivă un personaj antipatic real şi încearcă să retrăiască aversiunea de altădată” (p. 39). E surprinzător de rudimentar – şi sunt convins că Alex. Ştefănescu însuşi e conştient că geneza unui personaj, la un scriitor adevărat, e infinit mai complexă.
        În altă parte, Alex. Ştefănescu notează: “Fiecare scrie în deplină cunoştinţă de ( prezenţa) celorlalţi (scriitori) şi dorind să se delimiteze” (p. 27). Dacă deplina cunoştinţă e măcar foarte relativă, ideea cu delimitarea mi se pare mai rău decît simplistă : eronată. Un scriitor serios caută să exprime exact şi bine ceea ce simte, imaginează şi gîndeşte, şi nu să vorbească „altfel” decît ceilalţi. Cînd scriu acest articol, nu-mi propun să scriu „altfel” decît Gh. Grigurcu, Al. Călinescu, Marian Papahagi sau oricine altcineva, ci pur şi (deloc) simplu să transpun în cuvinte potrivite ceea ce în conştiinţa mea este opinia despre cartea Dialog în bibliotecă. Un scriitor aleargă după el însuşi, nu fuge de ceilalţi.
        Dacă comparaţia cu „trepidatul” privitoare la criticii fără har e validă, prima ei parte, în care N. Manolescu e asemănat „cu o balerină care încă de la trei-patru ani exersează zilnic” nu spune nimic, ba e chiar niţeluş rizibilă. Întîi, de ce balerină şi nu balerin ? Se insinuează cumva că N. Manolescu ar avea o structură feminină ? Apoi, se ştie că atîtor prunci nevinovaţi li se aduc de la 3-4 ani profesori de vioară sau dans fără să iasă nimic deosebit din ei. Exerciţiul îndelung aduce cel mult rutină, nu talent. Geniul înseamnă 99 % transpiraţie şi 1% inspiraţie cînd ai, nu ca să-l ai.
        Sau : „scriitorii evită stilurile consacrate cu abilitatea cu care locuitorul unui mare oraş se strecoară prin aglomeraţie fără să atingă pe nimeni” (p. 28). Drept comentariu pot spune doar că : 1) scriitorii nu evită stilurile etc., ci-şi văd de gîndurile lor, stilul fiind o caracteristică involuntară ; 2) comparaţia în cauză, evocînd o vioiciune de şopîrlă, dă un gust meschin ideii. (Semnalez şi două inadvertenţe : p. 78 – nu se poate spune ,,un Weltanschauung” pentru că vocabula este în limba germană de genul feminin, ca şi sintagma corespunzătoare în româneşte, de altfel ; p. 111 – formula corectă a lui Bergson este „du mécaniqe plaqué sur du vivant”, cf. Le rire, PUF, 1956, p. 29, şi nu „la mécanique”).
        Nu extrapolez impresia lăsată de aceste pasaje asupra întregii secţiuni, cu atît mai puţin asupra întregii cărţi. Totuşi ele minează dialogurile, şubrezite şi de penuria de exemple literare concrete. Una peste alta : am citit o carte tipic inegală, probabil grăbită, a unui foarte bun critic, aflat la răscruce.

                 ARIDITATE. Articolele, destul de dezgheţate, ale lui Marian Odangiu, promiteau o carte mai bună. Cea pe care a scos-o² m-a dezamăgit. E incontestabil că autorul e un om bine informat ; prob, a citit tot ce trebuie pentru tema în cauză, pînă la ultimul articol la zi, cu politeţe citat la locul potrivit ; cartea are aspectul unei cuminţi şi ceremonioase teze de doctorat, al unei „contribuţii”. Semnatarul mă interesa : dar dacă n-aş fi avut obligaţia cronicii literare n-aş fi putut citi cartea  pînă la capăt.
        Ce-i reproşez ? Întîi, lipsa de rigoare tipologică. M. Odangiu cade în ispita (previzibilă) de a lărgi hulpav fălcile conceptului, care astfel înghite tot. Romanul politic devine o categorie sans rivages. După lectura opului, te întrebi care roman nu e politic. De altfel, necuprinzînd un capitol de definire, personală şi strictă, a noţiunii, cartea ar fi fost mai corect intitulată Romane politice.
        Îi reproşez apoi lipsa de rigoare axiologică. Romane de Eugen Barbu, P. Anghel, D. Mutaşcu,  V. Băran, M. Diaconescu, R. Ciobanu, Fl. Bănescu, M. Constantinescu, Preda, Bălăiţă, Dumitru Popescu, Fulga, P. E. Banciu, Pardău ş.a, par a fi, în concepţia autorului, deopotrivă de valoroase, adică excelente. M. Odangiu aduce cu un laborant care caută, să zicem, carbonul, şi îi e indiferent unde-l găseşte : într-un fruct, în benzină sau într-un cîine mort. Dar cum literatura nu e chimie, universul unei povestiri există numai în măsura în care ea are preţ artistic. Altminteri, cădem pe toboganul comentariului de convenienţă, în  care se poate perora oricum despre orice. Şi  nimic nu ne mai împiedică să vorbim despre mitul androginului în creaţia lui Mihail Drumeş.
        Îi reproşez, în fine (dar mai cu seamă), lipsa de rigoare terminologică, mai exact rigiditatea, lipsa de zvîcnet şi de puls a stilului, care aşterne o patină de irelevanţă ideilor. M. Odangiu se exprimă îndeobşte într-o manieră solemnă şi radicală, preferînd Abstracţiunile şi Majusculele. Afirmaţiile capătă astfel un aer convenţional, de generalitate oficioasă sau festivă, pe cît de indiscutabilă, pe atît de insignificativă : „Misiunea Scriitorului se împlineşte cu certitudine numai la cumpăna timpului” (p. 6). Nu o dată, faldurile acestor spuneri grandilocvente ascund de tot ideea: „Romanul politic concertează în feţele timpului, încercînd să defrişeze sensurile devenirii noastre ca oameni” (cum adică „concertează în feţele timpului” ? ce va să zică „să defrişeze sensurile” ? „ca oameni” nu e un pleonasm intrinsec ?) ; sau : în Principele „Bucurescii constituie un spaţiu Magic (cu M, n. GP) în care istoria se întoarce înlăuntrul ei” (se întoarce înlăuntru ? ca o mănuşă ? ca un melc ? care e sensul ?). Chiar şi la nivel lingvistic sunt poticneli : „Andrei are o importanţă egală cu a oricăruia dintre protagoniştii de primă instanţă” (p. 112 ; dar „instanţă”  nu înseamnă „rang”, „plan”) ; „Recluziunea îl izolează complet de lume” (p. 59 – pleonasm cras).
        Observaţiile, obositor de corecte, sunt leneşe, nesubstanţiale, nu aduc nimic vital, trăit, par născocite trudnic. Cînd apare, ici-colo, cîte una care are o anumită acuitate („Galeria cu viţă sălbatică are aspectul unei partituri muzicale” : în romanul contemporan există „o obsesie a dublului” ; la P. Pardău „eroii par hăituiţi de o spaimă confuză”), ea are efectul ţepuşei pe care şi-o punea Făt-Frumos sub bărbie cînd trebuia să stea de veghe.

        P.S. Voiam să spun două cuvinte despre cartea, emoţionantă în naivitatea ei, a lui Savu I. Dumitrescu. E scrisă respectuos şi cu bun simţ. Categoric utilă, ca orice veste despre Marin Preda. Nu înţeleg de ce a găsit necesar Mircea Dinescu s-o ironizeze atît de straşnic.

________________
            1) Alex. Ştefănescu, Dialog în bibliotecă, Eminescu, 1985.
            2) Marian Odangiu, Romanul politic, Facla, 1984.