Trei sunt temele noului roman al lui Corneliu Leu, continuare a ciclului construit prin Ochiul dracului (1957), Puterea (1964, ed. a II-a 1973) şi Patriarhii (1979) :
          1. Formele de adaptare, în prezent, a acelor elemente care, în primii ani ai revoluţiei socialiste şi în deceniul 6, reuşiseră, prin ipocrizie sau oportunism, să ocupe posturi mai mult sau mai puţin importante, fiind îndepărtate odată cu purificarea climatului politic.
          2. Plasa de relaţii şi structuri care favorizează proliferarea tarelor morale în viaţa socială a anilor noştri.
          3. Contrastul - şi lupta, deschisă sau "freatică" - dintre activistul (vîrstnic sau tînăr), nealterat de dogme şi prejudecăţi, creativ şi curajos în iniţiative, realmente revoluţionar - şi iner(p)ţiile sau adversităţile care-l blochează.

          Epicul imediat e strimt, cartea trăieşte din evocările ce au loc în cursul discuţiilor, din naraţiunile puse în gura personajelor. Drăgan, activist de "primă generaţie", spirit deschis, generos, comprehensiv, raisonneur al romanului (preluat din cele anterioare) şi reprezentant al autorului, îşi ia un concediu (concediul de plonjare în timp devine un "topos" al prozei noastre) şi porneşte într-un fel de anchetă sui-generis pe urmele faptelor vechiului său coleg, activistul Neagu, şi ale fiului acestuia, Valentin. Neagu a fost un lucid pătimaş al cauzei, un om-model, un adevărat întemeietor : în urma sa a rămas un oraş. Fiul i-a moştenit caracterul aprig şi incomod, ceea ce-l oune în opoziţie cu inşi nevertebraţi ori spirite înguste, pentru că el dispreţuieşte "viziunea strict burgheză, profitoare în legătură cu disciplina : eşti disciplinat, faci carieră;  eşti disciplinat, te văd şefii bine ; eşti disciplinat, îţi este comod ; eşti disciplinat, stai în locuri călduţe şi avansezi" (p. 74). Cu Valentin, mai mult simbol al comunistului de omenie şi de acţiune eficientă decît personaj valid, investigatorul, adică Drăgan, are lungi convorbiri imaginare de dialectică socială, regăsind în acesta ardenţa propriei tinereţi. Valentin e un alter ego. Oglindă mergînd de-a lungul unor evoluţii si involuţii, Drăgan întîlneşte succesiv foşti "potentaţi" (şefi de cadre etc.) ai epocii dogmatice, aciuaţi, acum, în slujbe profitabile încă, prin administraţie, comerţ etc., întrucît "în orice funcţie îi pui, oricît de mică, că doar n-o să-i pui în alea importante, găsesc ei o modalitate să facă servicii altora, adică să-i facă pe alţii să depindă de ei. Şi nu din plăcere, ci fiindcă şi ei depind de alţii" (p. 150). Această galerie, satirică în registru sobru, realist, a sechelelor şi lichelelor, este miezul cărţii. Cele mai bune pagini sunt cele în care Corneliu Leu intră în mecanismul intercondiţionărilor corupţiei :

Acestea sunt, în fond, "rănile soldaţilor învingători" ; neajunsurile cu care omul politic prob are de luptat, pentru a apropia realul de ideal.
          Prin problematică, volumul lui Corneliu Leu este deosebit de incitant ; să vorbesc de profesionalitatea autorului Patriahilor sau al Romanului unei zile mari ar fi superfluu. Rănile... e construit din blocuri mari, compacte, independente, nuvele ale cîte unui traseu existenţial, desfăşurat pe "terenul" înfăptuirilor lui Neagu, şi legate prin firul căutării, cu tîlc metonimic, a lui Valentin.
          Îmi exprim însă rezerva faţă de alunecările spre discursiv ale cărţii, ca şi faţă de tendinţa pe alocuri maniheistă. Sunt, după opinia mea, laturile mai şubrede ale unei întreprinderi care, prin premise şi prin punctele de vîrf, e demnă de interes.

_________________________