Pe un taler al Balanţei* lui Ion Băieşu, senzaţia densităţii ; pe celălalt, densitatea senzaţionalului. Aidoma protagonistei, (Nela), autorul pare şi el "avid de istorii şi înţîmplări excentrice" (p. 181), "mort după tot felul de întîmplări aiuristice" (p. 100). Se fură un cadavru dintr-o cameră încuiată... O casă pluteşte pe apă 20 de km, apoi e adusă şi pusă la loc şi-n tot acest timp pruncii dinăuntru dorm... Pe un cîmp plouă cu bucăţi de piatră de 800 de grame... Un chirurg nu primeşte de la pacienţi "nici măcar o ciocolată"... Un responsabil de restaurant se răstoarnă cu maşina, soţia şi copiii ard de vii, el scapă... Un ţigan e însurat cu o... prinţesă, pe care a salvat-o, desigur în ultima clipă, de la sinucidere... Un tată dă foc copilului său pentru că micuţul era "cretin", şi nu păţeşte nimic deoarece nevasta nu-l reclamă... Un altul, preot, propune soţiei uciderea progeniturii lor, un handicapat, prin înfometare... Are loc şi o explozie, şi e "atît de violentă, încît portarul a fost găsit la trei sute de metri despicat în două"... Un primar obligă pe toate oficialităţile din conducerea oraşului să se mute în blocurile "unde locuiesc elementele cele mai turbulente"... Un revizor contabil avea un cîine "de geniu" care ştia să spună da, nu, afară, haide, mulţumesc ; "bună ziua ştia şi în engleză şi franceză"... Acelaşi investighează o "lovitură" (delapidare) în valoare de "peste cincizeci de milioane de lei"** ; el va sfîrşi îmbrîncit sub roţile unui tren... Doi amorezi vor să-şi pună capăt zilelor într-o cameră de hotel, dar iau purgative în loc de otravă, şi efectul e de un burlesc scatologic...

          Cum se vede, Ion Băieşu pune la bătaie (depăşind chiar lista din Au Lecteur a lui Baudelaire) tot ce e aducător de dezastre : apa, focul, otrava, brutalitatea, explozia, cutremurul etc. Romanul e, astfel, (şi) un almanah de grozăvii, relatate cu un englezesc sînge rece.. (Iată încă un set: un tînăr îşi "pierde" mama la barbut şi o oferă partenerilor, care o violează ; eroina principală însăşi, de cum ajunge în orăşelul industrial unde e repartizată, e obiectul unei tentative de viol în grup ; în fine, o altă femeie este siluită de trei inşi, pe care ea singură îi pedepseşte, tăindu-le posibilitatea recidivei; justiţia o achită). Englezesc am spus ? Ar fi trebuit să zic : franţuzesc. Cartea e, în felul ei, "zolistă". O lume à la Hieronymus Bosch, plină de violenţă, mişelie, trivalitate, o populează. Fac pregnantă, orbitoare excepţie doar protagoniştii, virgina (simbolic ?!) şi nonconformista Nela, profesoară; şi chirurgul, adorat de bolnavi şi abhorat de colegi. Mitică ; ea n-are nimic (a avut două valize şi le-a pierdut la inundaţii), el are doar o bicicletă şi două costume de haine ; e în schimb posesorul unui colosal caracter precum şi, în ciuda celor numai 58 de kilograme, al unui pumn redutabil, căruia îi cad victimă toţi cei răi, fie ei derbedei ordinari sau şantajişti perverşi, fie procurori superficiali sau medici venali. Dacă Nela e un fel de "străină" camusiană, imună la ticăloşie, Mitică e un incoruptibil, un justiţiar, un donquijote, un "nebun" al rigorii morale.

          Ambiţiile sociologice ale romanului sunt mari. În nici 250 de pagini, vom întîlni reprezentate un număr respectabil de instituţii şi profesii : activişti, medici, profesori, ţărani, activişti, preoţi ; armata, miliţia, securitatea, procuratura, CFR-ul. Intenţia de "secţiune" e vădită, şi n-aş spune că e ratată. Băieşu unge cu senzaţional feliile (consistente) de viaţă.

          Romanul e scris parcă de chirurgul Mitică : nervos, tăios, lapidar, gîfîit, sincopat, în ritm de hard rock. Faptele se înşiră fulgerător, depănate, ai zice; cu "acceleratorul". Cartea e şi, întrucîtva, "han al Ancuţei", fiindcă mai fiecărui personaj i se oferă răgazul de a istorisi o poveste, îndeobşte terifiantă - ceea ce abia sporeşte viteza epică. Conform clasicei legende despre umorişti, şi Ion Băieşu este, în roman, un pesimist ; simte enormităţile şi vede monstruozităţile. Viziunea sa e crîncenă, de un neorealism aspru şi sec (cu mici înclinaţii, chiar, spre catastrofal). Citibilă dintr-o suflare, aş reproşa totuşi cărţii unele rezolvări facile : Mitică e un personaj simpatic şi viabil; scoţîndu-l din grava încurcătură prin procedee deus ex machina, autorul îl transformă, niţel, în hopa-Mitică. Şi apoi, dacă romanul e tropotitor (ceea ce e bine), finalul dă impresia de pripit sau, oricum, de neiscusit. E păcat, pentru că Ion Băieşu scrie plauzibil şi zgîndăritor, nu evită "problemele" (Balanţa e chiar un "potpuriu" de teme fierbinţi) şi oferă, în această carte de schimbare la faţă, multe pagini pe gustul acelui cititor care caută în proză adevăr brutal şi brut.

_________________________