|
|
|
MARELE ŞI MICUL INFERN
Volumul Adrianei Bittel,
Somnul după naştere (C. R., 1984), poartă pe copertă indicaţia „nuvele”,
în timp ce pe pagina de titlu scrie „proză”. Găsesc semnificativă această
inconsecvenţă. Altfel montată, cartea se putea numi foarte bine „roman”, Cu
două-trei excepţii fără pondere, Adriana Bittel scrie existenţa (bildungsromanul
,
dacă termenul nu e prea pretenţios) unei fiice de familie tipic mic-burgheză de
după război, de la fetiţă (prin anii '50) şi pînă la femeia căsătorită, cu un
copil (în anii cînd la radio se aude Joe Dassin). Personajul (autobiografic?)
duce, în fapt, toată cartea şi este excepţional gravat, cu mîna unui prozator de
rasă. Mică, fetiţa, repezită cînd vrei şi cînd nu vrei cu „nu fi toantă!”
(15) era „destul de urîtă” (57) ca să joace, într-o tabără, pe
Vrăjitoarea. Mai apoi, tînără, „ştia că nu e atrăgătoare, slabă şi mioapă,
speriată şi abulică” „sfrijită'', „cu figura ei triunghiulară ...
şi cu umbră de mustaţă, (cu) graţia de mîrţoagă a picioarelor slabe” (106),
cu „ţinuta urîtă” şi „fire duse de la ciorap” (119). Nu-i de
mirare că, „stîngace şi stupidă” (85), „era tratată mereu ca o
tembelă” (37) şi „în punga ei se nimereau roşiile cele mai stricate şi
fructele necoapte, capătul plin de coji şi sfori al salamului, ouăle crăpate –
«şi astea trebuie vîndute, nu? ce să fac, să le mănînc eu?» – o repezea
vînzătorul la încercarea timidă de protest şi se mai găsea cineva să strige:
«hotărăşte-te odată, io-te la ea, mai e dată şi cu ruj»” (36), portarul o
opreşte sistematic la intrarea în instituţie în timp ce ceilalţi trec
nestînjeniţi, invitată într-un apartament necunoscut i „se porunceşte”
„-Ieşiţi din dulap!” unde intrase din greşeală (21). Domnişoară, unchiul o
sîcîie cu „n-ai şi tu un drăguţ?” (63), măritată, se consideră „o
gospodină şleampătă, obosită şi nervoasă” (118).
Cred că aceste citate, scoase, se vede după cifrele paginilor, din
povestiri diferite, arată net cît de necruţătoare este autoarea cu personajul
ei, şi tocmai această înverşunare a lucidităţii, pe care o frază
din volum o defineşte excelent: „Era ca durerea unui chirurg ce se operează
singur, mulţumit de precizia mîinii sale” (111), ni-l face atrăgător şi
apropiat.
A „făcut” Filologia şi are un serviciu unde „veneau maldărele de
şpalte ude la corectat, telefoanele dispoziţiile alergătura certurile (...)
către ora trei (...) discuţiile despre mîncare” (116), cu colegi, toţi un
pic şefi faţă de ea, care „cultivau vulgaritatea ca mod de a fi simpatici”
(6) şi în mijlocul cărora ea realizează că „bagajul de onestitate şi
încredere cu care venisem nu folosea la nimic” (69). Plecată spre casă, aude
„discuţii despre ce s-a dat ieri în Hală” (19), îl vede pe „măcelarul
tînăr (care) şedea sub cîrligele goale (...) citind «Flacăra»” (19), are
nevoie de doctorul de la Policlinica de sector, dar acesta e „într-o şedinţă”
(17), iar sora „care se întorcea cu ibricul aburind” nu ştie nimic, „noi
am fost la şedinţă de sindicat. Aveţi bon?” (18), Acasă aude „scandaluri
pentru extindere” (7), „soţul dă drumul la aragaz în bucătărie” căci
„caloriferul încălzea insuficient” (8), iar „lumina pîlpîie de cîteva
ori apoi se stinge” (10), ceea ce te poate face să te împiedici de
„sticlele goale pregătite pentru vînzare” (103).
În acest mic infern domestic discutabil, nervii colectivi degenerează în
ceartă, „ginerele pleacă trîntind uşa” şi se întoarce beat „...că nu
mai poate să o suporte, că iubeşte pe o Angelă «care face dragoste ca o fiară şi
ştie poeme englezeşti»“ etc. (103).
Pandantul acestui stresant spaţiu cotidian (oh, que la vie ...°)
sunt, în multe bucăţi, interioarele vechi, belle époque°
psihologică, spre care personajul (autorul) are o vădită propensiune
– promisiune a liniştii, apel al erei infantile, căutare a unui timp pierdut?
Este ceva din aerul Supravieţuirilor lui Radu Cosaşu în aceste pagini cu
tentă evocatoare.
Fraza Adrianei Bittel are o tandră ironie, stilul, de certă acurateţe,
lasă o melancolie cerebrală, cuvîntul cade şocant la locul său, vibrînd liric,
cu surdină, fără nici o preţiozitate.
Unitare şi dense, pline de viaţă reală, netrucată, văzută de acest
animal marin care merge pe pămînt şi ar vrea să zboaree,
adică o femeie, o tînără intelectuală care are
serviciu-bucătărie-soţ-părinţi-copil şi vrea să şi scrie, impecabil puse în
pagină, aproape roman, prozele Adrianei Bittel sunt o carte neobişnuită, a unei
scriitoare de mare talent.
____________________________
e) Carl Sandburg.
