Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.

ÎNGERUL A STRIGAT  

          A ajuns, iată, la cea de-a patra ediție această carte excepțională, nu neapărat în sensul axiologic al cuvîntului, cît în acela literal : scriere reprezentînd o excepție, pată de culoare în panorama unei epoci literare, dacă nu chiar a unei literaturi. Roman* al unor existențe pătimașe, scris cu patimă - autorul mărturisea că a trecut prin 40 de variante - el a și stîrnit patimi. A avut parte de admirații furibunde și de contestări frenetice. Lucru firesc, fiind vorba de o operă neobișnuită, incomodă, al cărei statut îl poate defini foarte bine, în ultimă instanță, expresia franțuzească c'est à prendre ou à laisser. E o carte predestinată să placă violent sau să nemulțumească aprig - în funcție de temperamentele literare ale receptorilor.

          Nu e prematur să ne întrebăm acum, la peste un lustru de la apariție, de locul acestui roman (să-l  numim, pentru simplificarea terminologică a discuției, roman) într-o eventuală hartă a literaturii române. Dacă admitem că romanul intră în zona pitorescului grav, pătimaș și tragic, vom fi obligați să ne amintim că pitorescul n-a fost chiar un teritoriu periferic al scrisului românesc. De la paremiologia jovială a lui Anton Pann, de la "muzeul Carnavalet" al epistolarului lui Ion Ghica, la "craii" lunatici, agonici și nu mai puțin balcanici ai celui de-al doilea Caragiale sau la universul exotico-autohton al lui Panait Istrati - se constată o continuitate a pitorescului, ori chiar mai mult : un fenomen de spiritualizare treptată a acestuia. Simplă modalitate de constatare si descripție la început, pitorescul s-a ridicat pînă la a însemna un mod de existență al unor micro-lumi specifice, populate cu eroi bizari și imprevizibili într-un spațiu cu o natură îndeobște luxuriantă. La Fănuș Neagu, care este punctul final (deocamdată !) al evoluției, pitorescul este realmente un mod existențial. Universul său epic și personajele sale sunt funciar pitorești, nu lipsite desigur de alte variate determinări, care însă sunt subordonate, înglobate pitorescului. Lumea lui Fănuș Neagu este descrisă cu realism, aș spune chiar cu un exces de realism, un realism debordant (tocmai de aceea unele secvențe ating pragul miticului, al legendarului, al fabulosului ; maximum de realism înseamnă maximum de forți simbolică), dar acest realism-limită duce la conturarea unei lumi care, ca să zic așa, nu se poate, a unei lumi inconceptibile altfel decît în ficțiune. Un țăran, povestește undeva Marin Preda, vede la o grădină zoologică o girafă. După ce o contemplă el fascinat și stupefiat preț de cîteva ceasuri, exclamă decis : așa ceva nu există ! Tîlcul e limpede. În sistemul său de referință, nu îngust și nu osificat, dar "realist" și pozitiv, o asemenea făptură mai mult cu capul în nori decît cu picioarele pe pămînt e o năzdrăvănie (ne-zdravăn), o utopie. La altă scară și pe alt plan, cam asta e situația eroilor lui Fănuș Neagu din Îngerul a strigat. Ei sunt, printre ființele prozei românești, niște asemenea "girafe", alcătuiri delicioase, copleșitoare, dar cu capul în nori (conștiințe "buimace", cum le numea Nicolae Balotă, Labirint, p. 397) și mai ales fără contact cu posibilul, dacă nu chiar cu verosimilul. Îngerul a strigat încearcă să introducă utopia unui spațiu campestro-danubian presărat cu indivizi de epopee homerică. E, pe scurt, o lume ce pare născocită, o lume de iluzie, neatestată, un "Erewhon". Ai spune un basm pentru maturi. E cu atît mai mare meritul scriitorului de a face plauzibilă, închegată, coerentă o asemenea structură quasi-fantastică (ne duce gîndul la prozele lui V. Voiculescu), dar se cuvine precizat că ea nu are a face cu realismul în accepție clasică, în accepție "cartesiană". Nu Fenimore Cooper vorbește despre America, nu Wilkie Collins despre Anglia, nu Charrière despre Franța și francezi.

          Fănuș Neagu e exact în detalii, dar fabulos pe ansamblu. Zeci de gesturi ale eroilor sunt notate cu o extraordinară tărie a observației pe viu, dar existența lor, în totul, e un scandal în ordine psihologică. Proza lui Fănuș Neagu frizează fantasticul moral. De altfel, personajele sale din acel tărîm de îngemănare a apelor cu pămîntul sunt ele însele o apă și-un pămînt. Eroii lui Fănuș Neagii sunt o magmă aproape nediferențiată, nu în felul psihologiei gregare din Rebreanu, ci ca un fel de supra-eu unic, ipostaziat de circumstanță sub diverse nume. Toți au aceleași trăiri crîncene și fruste, subzistînd  predominant instinctual și senzorial (dau un exemplu test, din multe posibile: există în roman un soi de "obsesie" a mirosurilor : "Mirosea a frunze putrede, a pămînt și a pelin", p. 26 ; "Mirosea a păcură, de la căruțele găzarilor", p. 30 ; "Totul la bordei mirosea a pește și a noroi", p. 71 ; "Mirosea a sodă, a grăsime rîncedă și a fum",  p. 76 ș.a.m.d.), toți sunt niște dezorientați în ciuda voluntarismului extrem, plecînd veșnic de undeva spre a ajunge nu se știe unde. Dobrogea lui Fănuș Neagu este - așa cum o simțea și Geo Bogza - un teritoriu al violenței, dar nu mai puțin violentă este epoca "acțiunii", anii '34-'54. Sunt de neimaginat protagoniștii lui Fănuș Neagu în, să zicem, Bucovina și la ceas de pace sigură : s-ar sufoca. Autorul îi crează în absolută simbioză cu acele întinderi demente și cu acei ani viforoși, care reprezintă nu doar o ambianță circumstanțială, ci o condiție vitală, ca apa pentru pești. Așa cum aisbergurile țin de pol sau fata morgana de deșert, tot așa un Che Andrei sau un Mohreanu sunt strict condiționați (mai că aș zice : emanați) de acel loc cu Dunăre și Bărăgan, toți, în fine, vorbesc același limbaj gras, păstos, doldora de istețime și promptitudine șmecheră, toți au imediat la dispoziție o cascadă de ziceri mai folclorice, mai în spirit folcloric - și e cert că n-ar fi acesta singurul motiv ce te îndeamnă să-i asemui creaturilor lui Creangă, alde Păsări-Lăți-Lungilă, Ochilă, Setilă, ei fiind, ca și aceia, niște utopii, niște "girafe", exacerbări fermecătoare dar deconcertante ale unor trăsături unice, impetuoase. Mai trebuie să cităm : "... Noi am fost altfel : mai plecați în suflet, mai ascultători. Și n-am dat cu călcîiu în ugeru vacii cînd ne-am făcut mari" (p. 67) ; "Asta-i armata lui Baboi, opt în brînză, opt în foi !" (id.) ; "Vorbea așa de-ți venea să-i bei apă din gură" (p. 69) ; "Ca-n primul an de însurătoare, omu n-are pereche de tîmpit pe lume" (p. 48) ; "te tăvălești prin cenușă ca o găină proastă" (p. 20) ș.a.m.d. Nu în personaje, deci, strălucește proza lui Fănuș Neagu, și nici în forța de semnificație a unor destine umane relatate. În aceste două direcții, autorul a lăsat să pătrundă prea mult senzațional. Frumusețea romanului Îngerul a strigat țîșnește din alte părți, trei la număr după părerea mea. E vorba de colosala plasticitate, vivacitate, naturalețe a limbii care, în mîna acestui cel mai mare stilist român de la ora actuală, face de-a dreptul minuni, dezvăluindu-și capacități și sublimități (fie în teluric, fie în suav) cum de la Mateiu Caragiale n-a mai făcut-o. Limba română pare triplă, scrisă de Fănuș Neagu. Îl recunoști după o frază doar, fie ea lilială, fie pipărată à la Gore Pirgu.

          A doua mină de aur din pana acestui scriitor este - fapt îndeajuns remarcat de comentatori - imaginația tropotitoare, fantezia arabă, de halima. Fiecare pagină a sa povestește cît un roman. În proza noastră Fănuș Neagu deține supremația și în privința opulenței epice.

          În sfîrșit, al treilea aspect la care mă refeream este subtila alternare și interferare a pateticului cu burlescul în scrisul lui Fănuș Neagu. Modalitate pronunțat originală, personală, cu excelente efecte. Trecerile fine, insesizabile sau dimpotrivă, bruște, de la viziunea sumbră, cruntă, la cea jovială, funambulescă dau ambiguitate și profunzime. Un singur exemplu :

"Hai, ia-o la picior. «Hoțule, Tulea, să-i spui, sunt fecioru lu Neculai Mohreanu și-am venit pentru o socoteală veche cu taica. Hai s-o încheiem». La Dunăre, moartea se plătește cu moarte. Du-te și ține drumu tot înainte, cu ochii la luceafărul de ziuă. Uită-te la el, la luceafăr. Strălucește ca gușa porumbelului, iar eu, subsemnatu Nae Caramel sunt o scîrnăvie" (p. 59).

 Prin pasajul subliniat, solemnitatea aproape sacerdotală e înlocuită de o măruntă umilință burlescă. Această contopire de sunete joase și sunete ascuțite este acordul dominant al prozei lui Fănuș Neagu, bivalența sa.

          Scriitor cu enorme resurse lingvistice, povestitor virtuoz, de rasă balcanică, creator de structuri morale fascinante (cît și contrariante) prin utopismul lor, și de structuri epice - prin densitatea și ambiguitatea lor (tragic-clovnesc, patetic-miticesc), Fănuș Neagu a dat, cu Îngerul a strigat, nu o capodoperă, ci o carte încîntător de discutabilă, ce se plasează în literele romanești în raftul bunelor excepții.
_________________________

     *) Fănuș Neagu, Îngerul a strigat, ediția a IV-a, Eminescu, 1973, col. "Romane de ieri și de azi", 286 pp.

       George PRUTEANU
Convorbiri literare, nr. 24, 30 dec. 1973