UN ROMAN DESPRE ABSOLUTUL IUBIRII

        Matei Iliescu* este o carte despre absolutul iubirii. Din lungile reverii şi conversaţii ale celor doi îndrăgostiţi, cititorul percepe ideea de iubire cu pregnanţa cu care se desprinde un precipitat din amestecul a două lichide într-o experienţa de chimie. Iubirea lor invadează blînd întreaga carte, în care aproape nimic din ce este exterior acestui sentiment nu subzistă. Determinările locale şi temporale sunt reduse la minimum şi la tipic : un orăşel de provincie, plin de verdeaţă şi de cenuşiu, stătut şi agresiv, în anii interbelici. Personajele celelalte (ca stelele faţă de soare) nu trăiesc decît în măsura în care intră în lumina dragostei celor doi.
        Cine sunt ei ?
        Au cîte ceva din mai multe cupluri celebre. Pînă la un punct, Matei şi Dora reeditează oarecum situaţia lui Felix şi a Otiliei din romanul lui Călinescu. Matei e adolescentul matur, meditativ şi tenace, îndrăgostit de o tînără care-l depăşeşte cu puţin în privinţa vîrstei şi cu mai mult în privinţa experienţei senzuale. Tot ca şi Felix, Matei se află claustrat într-o lume anostă şi agasantă pe care o dispreţuieşte şi o refuză. Va urma ca şi Felix, medicina. Are, ca şi acela, sensibilitatea exacerbată şi intransigenţa netedă a adolescentului-prin-vocaţie.
        Dora rimează Otiliei prin melanjul de inocenţă şi senzualitate. Este o femeie căsătorită (nepotrivit căsătorită), dar are în purtări puritatea unei nubile. Cu toată experienţa ei de femeie, relaţia cu Matei are multă vreme o culoare angelică, de o ardentă şi totuşi castă tandreţe. E copilăroasă şi maternă, devotată şi imprevizibilă, temătoare de convenienţe uneori, alteori nestăpînitâ. Otilia pleacă la Paris cu Pascalopol. Într-o scenă finală, Matei o vede pe Dora urcînd într-o maşină ce-o aştepta în faţa porţii. Ecce mulieris ! ar exclama amatorii de situaţii limpezi, dar lucrurile sunt mai subtile, Dora nu e o frivolă. Ca şi corespondenta ei călinesciană, ea ştie că e pentru ex-adolescentul Matei doar o treaptă. Ea nu-l „părăseşte” ci, dacă expresia e bine înţeleasă : îi redă libertatea. Matei şi Dora nu se pot căsători, universul lor nu e cel genuin al lui Daphnis şi al Chloei, iar vîrsta şi condiţia lor socială nu sunt cele ale lui Romeo şi ale Julietei. Iubirea lor, pentru a rămîne o mare iubire, trebuie să moară brusc şi violent. Altfel, trecută de punctul culminant, se alterează şi se auto-distruge. Într-o asemenea dragoste absolută, cei doi parteneri se „devorează” reciproc, şi fără o întrerupere necruţătoare, istoria lor s-ar tansforma dintr-o love story în povestea unei agonii (v. Adolphe de Benjamin Constant).
       
        Un personaj foarte interesant, amintind de contele Karenin, este - avocatul Jean Albu, soţul Dorei. Mai vîrstnic decît ea, a cîştigat-o datorită strîmtorării financiare a părinţilor. O iubeşte calm şi necondiţionat, îi suportă stoic cheltuielile şi capriciile, chiar cînd ele îi ating „onorabilitatea”. E destul de cultivat şi comportamentul său nu e lipsit de eleganţă, dar fireşte că ochii exaltaţi ai Dorei îl văd ca pe o brută insensibilă şi vulgară. Cînd Dora îl părăseşte o dată, face tot ce-i stă în putinţă ca să evite scandalul şi ponegrirea ei. Reuşeşte. Reîntoarsă, nu-i reproşează nimic, tratînd-o cu aceeaşi căldură şi stimă. (Bineînţeles că ei tocmai această toleranţă - născută, să fie clar, dintr-o dragoste onestă şi comprehensivă - i se pare josnică şi enervantă). Cînd îl părăseşte pentru a doua oară, aleargă disperat s-o recîştige. În subteran, cartea insinuează drama sa, de om mijlociu, biet Karenin, lovit în sentimentele sale „mijlocii” dar sigure, puternice, dispreţuit şi umilit de a iubi o femeie volatilă şi incomodă, bursuc încercînd să stăpînească o libelulă. Ca şi Karenin, Jean Albu e în esenţă un personaj tragic, doborît de nepotrivirea dintre forţele şi aspiraţiile sale. El e din galeria celor vinovaţi fără vină, sau, poate, a celor vinovaţi din principiu.

        Există în Matei Iliescu o prezenţă aproape eminesciană, aş spune, a naturii. Dragostea transformă în întregime corpurile celor doi în receptacule de frumos, şi ei simt natura cu toţi porii. Fiecare sărut al lor e învăluit în vînt, fiecare mîngîiere aureolată de stele, fiecare îmbrăţişare protejată de foşnetul arborilor. E o tentă quasi-rousseauista în acestea, iar ideea, nobilă, e că în momentele ei supreme, iubirea e o contopire în ordinea cosmică. Rupţi cu totul de contigent, de meschinării, de terestru, cei doi plutesc parcă pe o insulă situată în eter. Revenirea cu picioarele pe pămînt e cu atît mai dură.

        La a doua lectură, Matei Iliescu rămîne aceeaşi carte suprinzătoare şi inefabilă. Inefabilă atît în formă cît şi în fond (iertată fie expresia). E o poveste de iubire, evident, dar relatarea e, paradoxal, atît de neutră, de egală, de „obiectivă” încît mai curînd am numi-o harta unei iubiri. Lirismul abundent nu afectează cu nimic curgerea de o lentoare imperturbabilă a naraţiunii. Autorul - şi aceasta e o performanţă - pare străin de ce se întîmplâ acolo. El e obligat să înfăţişeze exact efuziunile eroilor săi, comuniunile lor patetice cu cerul şi pămîntul, să precizeze eventual ambianţa - dar fără a avea vreun amestec afectiv, fără a „lua partea” cuiva. Rousseauistă şi debordant lirică în conţinut, cartea e aproape balzaciană în ce priveşte poziţia autorului.
        Stilul este şi el „inefabil”, mixtură fină de viziune adînc plastică, metaforică, lume văzută prin strălucirile unui caleidoscop, şi cronică migăloasă, metodică cu experte penetraţii psihologice. Radu Petrescu obţine un stil personal din logodna scrisului artist al fraţilor Goncourt cu liniaritatea de „Cod Penal” stendhaliană.
________________
        *) Radu Petrescu, Matei Iliescu, roman, ed. a II-a, Ed. Eminescu, 1973, 471 pp.