MIRCEA HORIA SIMIONESCU, UN FANTAST IRONIC

            Mircea Horia Simionescu a fost un scriitor cu explozie întîrziată. Zice el că e la mijloc un soi de pariu cu intimii, eu zic că e o mare ambiţie. O ardere a etapelor: tatonări, căutări, eşecuri s-au consumat înăuntru. Din spuma acestora a ieşit deodată un scriitor.
            (Debuturile tîrzii au un farmec bărbătesc şi rezistent: Cuvinte potrivite, Adela, Craii de Curtea-veche, cărţi care se nasc bătrîne, cărţi-surpriză, cărţi-lovitură-de-teatru, repede primite pe orbita stelelor fixe. Sunt opere de scriitor şi nu doar de autor, cu alte cuvinte nu-s doar produsul talentului, ci şi al conştiinţei literare bine dospite. Cu experienţa de viaţă te înscrii la examenul de scriitor, cu experienţa literară îl promovezi. Nu altul e cazul lui Mircea Horia Simionescu, literat mai mult decît autor).
                                                                                    *
            Prima carte din tetralogia lui Mircea Horia Simionescu, Dicţionarul onomastic, a picat “la ţanc”, într-un moment care i-a reliefat unicitatea.Volumului i s-ar putea găsi, aici, la noi, un cîmp căruia să-i fie, cît posibil, circumscris. Jos de tot am pune Cantemir, Istoria ieroglifică şi alături Pseudokineghetikos; am aminti apoi sugestia lui Călinescu de a scrie o istorie a unei literaturi inexistente, deci pe de-a-ntregul fantezistă; în fine, ajungînd la timpi mai apropiaţi, ne-am gîndi la inclasificabilele volume ale unor Matei Călinescu (Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter) sau Toma Pavel (Fragmente despre cuvinte). Avînd un timbru comun cu factura inefabil eseistică a acestor opuri, dicţionarul lui M.H.S. ar putea fi subintitulat “viaţa şi opiniile numelor de persoană” sau “fragmente despre nume”.
            Totuşi, opera lui M. H. Simionescu nu-i nicidecum un eseu. Nu e nici roman şi nici... dar am putea epuiza ineficace toate genurile arătînd ce nu este această carte. Pentru că Dicţionarul onomastic e – riscăm categoricul – prima scriere totalmente ingenuă a literaturii noastre. Fără a inventa un gen, nu aparţine niciunuia. Mircea Horia Simionescu nu vrea să „arunce în aer” literatura, vrea să arunce aer în literatură. Nu s-o facă mai puţin serioasă – paginile lui M.H.S. pun probleme din cele mai încruntate –, dar mai respirabilă, mai vivace. Mozart zmulge acorduri sfîşietoare şi harfei, nu doar pianului. Şi apoi, toată înţelepţimea lumii, de la Socrate şi pînă la Brâcuşi şi Călinescu susţine la unison că acela care nu mai e copil şi nu se mai joacă deloc – nu mai trăieşte. M.H.S. este un spirit lucid, dedat jocului în mod programatic şi savant. “Cititorii obişnuiţi mă vor citi şi mă vor înţelege, ne asigură el, în Dicionar onomastic, p. 276, pentru că şi lor le place jocul mai mult decît filosofia de manual”. O sută de pagini mai departe dăm peste o adevărată teorie a jocului, pe care o reproducem in extenso pentru că ea sugeră mai bine decît am face-o noi aerul cărţilor lui M.H.S., în care insolitul se amestecă cu parodicul, tragicul urmează zglobiului, funambulescul alternează cu epicul cuminte, bufonada suprarealistă se interpune pasajelor de mare acuitate caracterologică şi socială:
            „JOCURILE NOASTRE CELE PLINE DE SPERANŢE. Într-una din vizitele pe care i le făcusem, cu puţin înainte de moartea sa, Călinescu îmi vorbise despre marea bucurie pe care i-o prilejuiau jocurile. Mărturisind că uneori, a putut trăi mai multe săptămîni fără să citească, nici să scrie, el nu-şi închipuia să se poată lipsi măcar pentru o zi de satisfacţiile pe care i le procură arabescurile gratuite ale nevinovatelor improvizaţii particulare. Jocul este obiectivarea în lucruri mărunte şi în raporturi fără pretenţii, şi tocmai de aceea desăvîrşită, a setei noastre de absolut, de libertate. [...] A te juca înseamnă a te expune generos ordinii obiectelor, a învăţa cuminţenia şi înţelepciunea lor, a sărbători, suficient de acaparat, destul de detaşat, sufletul lor pur, aşezîndu-te între ele nu ca un contabil, nici ca un precupeţ de rînd, ci ca un ax de scrînciob în jurul căruia obiectele zboară şi se desăvîrşesc prin ameţitoare, infinite rotiri.
            M-am jucat întotdeauna şi mă joc, în continuare, cu înverşunată plăcere (Dicţionar onomastic, p. 366).           
            Admiraţia pentru Călinescu e cuprinsă nu numai în această consonanţă sufletească, ci şi, pe şleau, în articolul:                
            "GEORGE. III. Lucrător diabolic geniu al cărţii, marele meu contemporan declanşează în obiectele culturii deschiderea florilor şi curgerea transparentă a ideii".
            Ce înseamnă pentru M.H.S. jocul literar? Maxima libertate, zburdălnicie în asocierea ideilor, indivizilor, faptelor (în sensul în care şi Călinescu se joacă în Domina bona), în dispunerea grafică, în mimarea ticurilor intelectuale, livreşti şi a tuturor stereotipiilor, cărora li se dă cu tifla. În Bibliografia generală, într-o recenzie la născocitul Esmée Lemoine, Hai la groapa cu furnici, zice M.H.S., printre altele: "Se duceau, într-adevăr, sau poate glumeau că se duc... Se retrase la mînăstire (sau se făcu că se retrage)..." Iată totul. Mircea Horia Simionescu se aşează sub acest sernn. El spune sau poate se face că spune, el face literatură, dar se şi joacă, grav, nu-i vorbă, de-a literatura. De unde o ambiguitate şi o prospeţime cuceritoare.
            M.H.S. este, în plan literar, dar poate nu numai, un temperament sangvin, sarcastic cu bonomie, maliţios, cu amabilitate, zeflemist cu calm superior, tăios cu zîmbet suav, muşcător cu politeţe. Observator sagace, colecţionar de hibe. Spirit neliniştit, fremătător, inventiv pînă la paroxism. Formula operei sale îi aparţine aproape în întregime (Gide spunea că „ideea operei este compoziţia ei” – Journal, Pléiade, I, p. 94). E un portretist excelent, crochiurile sale au simplitatea de linii a unui Matisse şi forţa caricaturală a unui Goya. Desigur, pentru a ajunge aici a fost hrănit şi format de Urmuz şi Arghezi (Tabletele din Ţara de Kuty), Jules Renard (Jurnal), copios Călinescu (romanele, eseurile, fişele caracterologice ca, de pildă, Dom Costică, Nea Vasile, Tase, Ilie, Mieluţă din Caracterologice, Revista Fundaţiilor [Regale], 3/1945; v. Cronicile optimistului, 1964, pp. 64-74), cît şi, mai cu seamă, propria structură psihică. Toate acestea i-au inculcat moralismul, vizibil nu doar în forţa de fixare a tipurilor şi ticurilor, dar şi-n predilecţia pentru maxime şi notaţii aforistice, multe revelante, cînd nu sunt doar savuroase şi pline de un sui-generis umor:
            “Autorul e atît de prolix, încît unele fraze îi ies din carte şi atîrnă ca aţele unei cuverturi fără tiv. * Bietul ! Contează pe bunăvoinţa cititorilor lui... * Ce e Omul? Dar ce e Oma ? * E mare producător de adepţi. * Angajăm scriitori şi poeţi să producă opere la prefeţele bine documentate ale editurii noastre. * Deocamdată grădina zoologică se întinde pe douăzeci de hectare. Se prevede ca în viitorii cinci ani să cuprindă întreg oraşul şi să se confunde cu el” etc. (Dicţionar onomastic, pp. 87-92).
            Om de cultură (literară, plastică, muzicală), bine digerată, M.H.S. o sublimează într-una plăsmuită, ficţionară pe care o expune aţos şi nonşalant prin delicioase trimiteri la tratate, manuale, enciclopedii care nu există (sau, de ce nu? există, dar numai în sublimul continent al ficţiunii). Procedeul e de sorginte borgesiană, dar autorul Dicţionarului... şi al Bibliografiei..., concepînd poate şi el Paradisul ca pe o imensă bibliotecă, îi dă turnură proprie.

            Din frecventarea avangardiştilor, cu care e consangvin prin tentaţia insolitului perpetuu, a prins M.H.S. gustul aşezărilor în pagină neobişnuite, şocante, cummings-iene. Nu citez, ca să nu-mi ridic în cap tipografii, dar trimit la Dicţionar..., între paginile 296 şi 306. Urmuz se iţeşte printre filele Dicţionarului... şi Bibliografiei..., fie în portretele antropomorfe, în care omul fuzionează cu obiectul:
            “DOROFTEI. Bărbat pe care o mare fundă nevăzută înodată la gît îl făcea să aibă drăgălăşenii de căţel pechinez. DIETRICH. Cărare perfectă, degetul mic păros. FRANÇOIS. Metalic, dulce şi spiralat, ca un tel de pe care se scurge spuma siropoasă de albuş" etc.,
fie în zumzetul sonorităţilor lexicale pure şi comice:
            ”Stăteau aşa privind spre arbori • Aşa, Noga, Mor şi Harbor ... Şi alături pe covoare / Rîd cu faţa zîmbitoare: / Gladis, Monda, Ex şi Ada / Zara, Lena, Promenada, / Deku, Palis, Lunes, Relli / Jager, Komis, Menestrelli”.
            Pasaje ca acestea sunt intermezzo-uri, dar n-am putea zice că cel puţin o treime din opera lui M.H.S. e compusă din impromptu-uri, intermerzo-uri ? Scrisul lui M.H.S. e un imens spectacol-coupé.

            Fundamental, Mireea Horia Simionescu e un IRONIST, un sceptic maliţios, mefient faţă de patetic, faţă de prealiric şi în genere faţă de tot ce miroase a clişeu. Trebuie să-i citim cărţile şi ca pe un mascat Prostologhikon, în care mişună tot ce este tembelism, închistare, rutină, şablon, poză în arta scrisului şi vorbitului. M.H.S. are o hipersensibilitate pentru plat.            
            Cu toate acestea, printr-un joc de cuvinte am spune că structurală, la M.H.S. este tocmai folosirea locurilor comune, în sensul în care restaurantul, parcul etc. sunt locuri comune. Cartea de bucate = locul comun al tuturor reţetelor. M.H.S. scrie în blocuri fragmentare, e atras funciar de cărţile în care se îmbucă, prin forţa lucrurilor şi a talentului, parcèle de sine-stătătoare. “Aproape toate cărţile lui sunt realizate din scurte bucăţi, ecou şi convertire a situaţiilor pe care le trăia în timpul zilei... Credinţa lui artistică îl apropia mai mult de structuri de tipul mozaicarului Hans Sachs decît de rafinamentul economicos al modernilor", mărturiseşte autorul într-o pagină disimulat auto-critică din Bibliografie... „Învinuirea de incoerenţă adusă acestui fel de a scrie – nota Geo Bogza, cu decenii în urmă – e fundată numai pentru o anumită altitudine. De îndată ce te ridici deasupra ei, valorile curente jos, acelea în baza cărora se dăduse sentinţa, se anihilează în viteză... Un disc cu cele şapte culori ale spectrului solar, învîrtit repede, dă culoarea – inculoarea – luminii. Învîrtiţi repede, foarte repede, tot bagajul vostru de sentimente, de cunoştinţe. Şi veţi vedea" (Antologia... lui Saşa Pană, E.P.L., 1969, p. 100). E ceea ce face M.H.S., autor, in spe°  încă, al unei ample Comedii a Cuvintelor şi a Oamenilor.
            Calitatea sa de căpătîi e fantezia, o fantezie-amfibie, care pluteşte tot aşa de uşor în apele rîsului după cum se ridică şi în spaţii lirice. Prozator de forţă, ar putea scrie, şi o va face, o perfectă proză de disecţie, de observaţie realistă, condimentată cu captivante răsuciri stilistice. Evident, nimeni nu e profet în ţara lui, dar am credinţa că de la M.H.S. trebuie aşteptat un roman trainic şi mustos.

            Global, am putea folosi apropo de M.H.S. o frază a lui Lovinescu despre Călinescu: “nici una din nuanţele talentului literar nu-i lipseşte” – sarcasmul dur, lirismul învăluitor (admirabile sunt povestirile sale de o tandră şi insinuantă senzualitate, de o sui-generis suavitate virilă, ca, de pildă, cea cu un titlu cam ţipător, Eu, cocoşul; M.H.S. se dovedeşte, epic vorbind, un filogin, cu rafinate gingăşii faţă de fiicele Evei), construcţia amplă (Un oarecare domn Lampedusa, Turnurile), speculaţia critică, observaţia realistă şi moralistă – totul în tonalitate ironică.
            Ingeniosul bine temperat, ca şi Clavecinul bine temperat al lui Bach, e o partitură largă, de virtuozitate, un poli-logos. (În Bibliografie... tonusul e parcă mai scăzut). Tetralogia – în ceea ce a apărut pînă acum, suficient pentru a lămuri – e o operă ingenuă şi ingenioasă. Pare o carte acumulată – dar e o carte construită (că s-ar fi putut renunţa la un pic de balast baroc sau barococo, e poate prea devreme s-o afirmăm categoric); nu are schele pentru că schelele sunt însăşi lucrarea. Alcătuirea e bine sudată, avînd omniprezent ca liant umorul. (Suntem contemporanii unei mari prejudecăţi: aceea că tragicul e o categorie mai profundă, ergo mai respectabilă decît comicul. Prejudecata e întreţinută, din vina umoriştilor execrabili, de snobism şi rutină. Cîntărite însă în absolut, greutăţile specifice se relevă egale. Dar aşa e omul, se arată sastisit de ce are din belşug. Este, în Dicţionar... şi în Bibliografie..., un umor bine drămuit, strunit cu fineţe, în intensitate ca şi în timbru. Rămînînd de esenţă clasică, adică mecanic placat pe viu, comicul lui M.H.S. nu e străin şi de alte nuanţe: parodia, calamburul, non-sensul, umorul negru, repetiţia:
            “O englezoaică cere petreceri cu lăutari / Un salahor cere un Van Gogh / Un paşoptist cere pantofi cu toc înalt / Un ţîrcovnic cere lapte praf / Un academician cere acadele" etc. (v. Dicţionar onomastic, pp. 233–248).
            Se va observa că, alături de îmbinarea à la Breton (“întîlnirea dintre o umbrelă şi o maşină de cusut pe o masă de operaţie”), M.H.S. aplică şi o tactică a umorului pe care aş numi-o stan-branescă: Stan, aruncă în Bran cu o plăcintă, acesta, îi răspunde cu trei, atunci Stan zvîrle cu un scaun. Bran îi dă în cap cu pianul, la care Stan înşfacă automobilul şi-l trînteşte în scăfîrlia lui Bran ş.a.m.d. M.H.S. pleacă de la premise rezonabile pentru a se angaja apoi într-un crescendo funambulesc. Nu e întotdeauna genul de umor care provoacă, simplu, rîsul, ci unul care trezeşte o anume bucurie lăuntrică izvorită din hilar şi din perpetua petulanţă a autorului (care e un rasat jovial), un soi de bună-dispoziţie-estetică. Nu e comicul absolut (în accepţia baudelaireană a termenilor), care se ignoră pe sine; e un comic conştient, neîntrerupt, mulat, deci nu comicul de situaţie şi postură din Ilf şi Petrov, J. Klapka Jerome sau Hašek, nici comicul de limbaj din Caragiale, ci, oarecum, comicul verbal  pur, în sensul speculării automatismelor (Pierre Daninos, Mazilu, Băieşu) şi a posibilităţilor de ciocnire a cuvintelor (Urmuz):
            “CRONOGRAFUL APOCRIF. (....) XI. O telegramă din Chicago anunţă că fise de telefon au fost găsite şi în Danemarca... XXII. Turcii îşi opriră înaintarea la aflarea veştii că bizantinii şi-au procurat un biplan... LII. Nenorocirea venea de acolo că cei mai mulţi comandanţi erau convinşi că unele pagini ale istoriei pot fi rupte ulterior... LVI. «Drumul sinuos al istoriei vine de la faptul, controlat de mine, că fiecare domnie a însemnat o cotitură radicală» – afirmă Charpentier... LX. După ce scot din această carte faptele criminale, rămîn în mînă cu o broşură". (Dicţionar onomastic, 134–146).
                                                                                    *
            Mircea Horia Simionescu a dat două cărţi cu statut de excepţie, suculente, dense de la un capăt la altul de imprevizibil, similare cu ceea ce va fi fost la vremea ei, în Franţa, Le dictionnaire des idées reçues° a lui Flaubert. Autorul, structură ironist-fantastă, e un prozator cu cert simţ al epicului, putînd să ofere, ireproşabil, schiţă, nuvelă, roman, un literat multivalent, mînat de o irezistibilă pornire de a trăi fascinanta viaţă ascunsă în cuvinte. Valoric, el se situează – opinia e quasiunanimă – între numele de prim rang. Dar Mircea Horia Simionescu e un scriitor cu explozie întîrziată…