George Pruteanu: Eseuri & Cozerii

       Rog redacţia revistei Vatra, care mi-a adresat amabila invitaţie de a răspunde anchetei despre starea prozei "tinere" româneşti contemporane, să-mi permită o mică şi, sper, nevinovată, diversiune.
       Întrebarea, în ansamblu) ei, mă face să mă gîndesc la lună. Luna are o faţă vizibilă şi una etern ascunsă. Cu puţină atenţie şi pricepere, poţi observa starea prozei româneşti contemporane. Proza „tinerilor" însă, pardon, n-o văd. Şi iată de ce (acesta e primul act al diversiunii).
       N-am înţeles niciodată amestecul buletinului de identitate in critica literară. Aici singurul act de naştere valid e talentul. Fraze de genul „activează de zeci de ani în cîmpul literelor" mă scîrbesc şi mă întristează. Perseverenţa nu creează merit. Vechimea conferă o pensie mai mare, dar nu o valoare mai mare.
        Poezia tinerilor..., proza tinerilor... critica tinerilor... sintagme bizare şi neadecvate decît cel mult gazetăriei efemere şi pospăielnice. Fiindcă, dac-o luăm aşa, Les illuminations ale lui Rimbaud aparţin „poeziei tinerilor", Viaţa lui Mihai Eminescu ţine de „critica tinerilor”, opera lui Eminescu toată intră şi ea la „poezia tinerilor”, ca şi a lui Byron, a lui Shelley, Străinul lui Titus Popovici la „proza tinerilor” ş.a.m.d.
          Formula nu mi se pare numai ineficientă, dar şi încurcătoare. Cum Dumnezeu să aflu eu care sunt prozatorii tineri? De unde să le procur vîrsta şi cum să nu mă ruşinez de aşa o investigaţie străină ideii de critică literară?
       Iar ineficienţa vine de acolo că se aplică un criteriu biologic într-o materie estetică, adică e ca şi cum ai vrea să tai un măr cu o umbrelă. Ce are a face juneţea autorului cu judecata pe care trebuie eu s-o dau? Să-l încurajez fiindcă-i prîslea?
          În concluzie, noţiunea de proză a tinerilor (poezie, critică) nu-mi spune nimic, întîi fiindcă juneţea nu circumscrie nici un domeniu estetic şi nici măcar unul psihologic, şi pentru că nu cunosc şi nici nu mă dau în vînt după datele de naştere ale prozatorilor cu care am plăcerea de a fi contemporan. (Pentru cei care ar avea maliţia să mă boteze „critic tînăr", menţionez că am văzut lumina zilei în jurul datei de 19 iunie 1899).
          Cu privire la starea prozei contemporane, nu voi da un tablou exhaustiv, pentru că n-am putinţa şi nici spaţiul, nici nu voi vorbi de „numele reprezentative" (cîte pagini mi-ar trebui să spun măcar cîte două-trei fraze despre Buzura, Stancu, Paul Georgescu, Ştefanache, Petru Popescu, Fulga, Guga, Mircea Cojocaru, Barbu, Preda, Fănuş Neagu, Mazilu, Băieşu, Titel, Petran, (M. Ciobanu?)
          Aşadar, pentru că sunt simptomatici acestui moment (întotdeauna simptomatici au fost disidenţii), voi vorbi despre doi disidenţi ai prozei noastre de azi şi de ieri:

Ambii, scriitori de rafinată intelectualitate, ambii cîştigători ai unui pariu cu sine constînd în a nu debuta decît după opt lustri

de vieţuire, ambii spărgători de forme fixe, ambii îndrăgostiţi de părintele Otiliei şi al lui Ioanide, ambii amatori de fină eseistică, ambii colaţi cu cîte o secundă muză, a picturii unul, a muzicii celălalt – cei doi prozatori formează ceea ce am putea numi tandemul cerebralilor.

          Radu Petrescu a adus epicii noastre notaţia fină, gracilă, colorată pînă la infimitezimal. Proza sa are – mutatis mutandis° – euritmiile şi chinezăria plină de efecte abil socotite a paginii unui Flaubert şi volutele largi, sinuoase şi egotiste ale stilului proustian. Scriitorul este un virtuoz producător de imagini, în care de altfel, programatic, vede şansa si sensul scrisului. Pe de altă parte, Radu Petrescu socoteşte că a scrie înseamnă a-ţi sublima, mai mult sau mai puţin, jurnalul intim. De aceea scrisul său, în special cel din volumul Proze va avea farmecul spontaneităţii şi al diversităţii deconcertante. Notaţiile se succed într-un imprevizibil zig-zag, care, totuşi, în cele din urmă, delimitează o devenire spirituală. Tocmai această înaltă temperatură a ideilor, a trăirilor intelectuale, topeşte jurnalul intim în proză autentică.

          Proza lui Radu Petrescu îşi conţine în sine extremele: sunt pe de o parte pagini întregi de eseu genuin, de critică literară en miettes° de cea mai suavă calitate, şi pe de alta, pagini de epic pur (Sinuciderea din grădina botanică), acţiune sadea. Adevăratul Radu Petrescu, scriitor insolit, este însă la mijloc, în spaţiul în care avatarurile vieţii empirice se îngemănează celor ale vieţii de lectură, în spaţiul în care cerul cu litere şi cerul cu stele sunt unul şi acelaşi. Este tocmai frumoasa „teză" pe care o aduce literatura, crescută din Flaubert, Jules Renard şi Proust, a acestui temeinic scriitor de idei trăite.

          Mircea Horia Simionescu are, pe lîngă cele semnalate, un punct vădit de tangenţă cu Radu Petrescu în fenomenul autocomentării. Amîndoi sunt scriitori ale căror pagini îşi anticipă parcă exegeza. Scriitor cu acută conştiinţă de sine, Mircea Horia Simionescu presară, în cele două tomuri de pîn-acum ale tetralogiei

sale, comentarii excelente, de bun-simţ şi acide, la propriul său produs literar. Este, şi aceasta, un semn al superioarei jovialităţi care-l animă. Jovialitatea este a sa facculté maîtresse°. Jovialitatea ironică, jovialitatea fantastă, jovialitatea speculativă, jovialitatea epică – în fine, fiecare rînd al lui M.H. Simionescu stă sub egida frapantei bucurii de a vedea, a gîndi, a clasifica, a scrie şi a descrie. Scriitorul teoretizează modul ludic

de a exista (vital şi litterar). Jocul reprezintă triumful subiectului asupra obiectului, triumful libertăţii asupra necesităţii, victoria gratuitului asupra pragmaticului. „Trăiţi voioşi!" recomanda Rabelais, maestrul jovialităţii, în faimosul Prolog către cititori, „scriu un dicţionar de nume pentru că nu pot scrie nici o pagină de Gargantua", notează M. H. Simionescu.

Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu sunt libertăţile pe care şi le ia o literatură ca trece pragul rafinamentului.