Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.   

Zăboviţi cu pointerul pe cuvintele urmate de un cerculeţ roşu!

            CUVÎNT DE ÎNCEPUT. Preiau această rubrică1 cu sentimentul riscului. Deci și al unei dure responsabilități. Cronica literară, specie cu nimic sub altele, cîtă vreme vine din talent, e totuși mai periculoasă. Cronica e o instanță. Divagația deranjează și speculația cade prost aici, unde esențială e cîntărirea valorii și fixarea „unicului” (Thibaudet). Talentul în cronica literară poartă un nume simplu: discernămînt. Simțul a ceea ce e bun, împreunat cu o minimă putere de convingere și o proprie vibrație a cuvîntului - iată ce poate face dintr-un foileton critic pagină răzbătătoare. O cronică literară cată să fie portretul unui scriitor la un moment dat. Judecăm pentru azi, dar ținînd seama de ieri și temîndu-ne de mîine. Cu alte cuvinte, vom așeza orice op în profunzimea de cîmp a literaturii în care vine el și totodată în perspectiva viitorului, care nu trebuie să ne facă a ne rușina. de evaluările noastre. Simțul absolutului în relativ, asta-i tot.
        Dacă la orice început tradiția cere un omagiu celor dinainte, atunci plecăciunea noastră toată spre cei care au făcut din cozerie și cronică Artă precisă. Ei se numesc Sainte-Beuve, Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Călinescu.
        Ne va interesa: cît și cum a pătruns viața între coperți. Plec de la premisa că o carte de proză (proza e greul unei literaturi), în principiu, trebuie să surprindă din existență ceea-ce-se-schimbă dar și ceea-ce-nu se-schimbă. Să înfătuiască, adică, acel imponderabil amestec între circumstanțial și etern, între acum și oricînd, între necesitate și libertate, între aici și oriunde, între Eu și Ceilalți - căruia noi îi spunem realism. Firește însă că gustul ne va sta deopotrivă deschis și operelor de largă fantezie, introspecție subiectivă sau deformare vizionară. Ne va interesa, în scriitor, structura morală (sigur că nu structura morală empirică, cea pe care o cunosc prieteni și rude, de aceasta n-are decît să se ocupe memoralistica, ci aceea pe care o dă de înțeles cartea; caracter, temperament, feldeință, așa cum s-au infiltrat și emană ele din pagini; om în tom) și structura intelectuală. De la sine înțeles că orice considerație va pleca de la sau va ajunge la întrebarea capitală, dacă există sau nu talent (structura estetică). Răspunsul, fie el explicit, tranșant, fie dizolvat în tonul comentariului, va avea în vedere poziția autorului, cum spuneam, între contemporani, dar nu mai puțin situația sa - dacă e cazul - în raport cu marii Domni ai prozei, de la care venim și la care ne-ntoarcem mereu, singurul etalon serios: Cervantes, Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Proust - Caragiale,  Rebreanu,  Sadoveanu, Camil Petrescu, Călinescu.
        Aceștia vor ocupa unul din talerele balanței.


RADU PETRESCU: PROZE

V. și:
DESPRE JUNEȚE ȘI DOI DISIDENȚI (Radu Petrescu și M.H.Simionescu)
UN ROMAN DESPRE ABSOLUTUL IUBIRII ( Radu Petrescu: Matei Iliescu )


           UN SCRIITOR PENTRU SCRIITORI.
Prima carte a lui Radu Petrescu s-a numit Matei Iliescu. A doua carte a lui Radu Petrescu s-ar putea numi Radu Petrescu. Cele patru Proze
2 ilustrează un principiu ferm al autorului, după care “orice carte de literatură e un jurnal, în realitate, al duratei noastre interioare” - ele au ca personaj pe unul și același ins: autorul, Radu Petrescu. (Portretul, semnat Paul Gherasim, ni-l arată ca pe un bărbat fără vîrstă, ceva în genul eternului adolescent, pomeți proeminenți, frunte largă, o mină ce indică ambiție și obstinație, tenacitate, pe un fond de calm și detașare, cu o privire lirică, dulce, ce trece prin lucruri. Un efeb cerebral).
        De ce aceste proze n-au fost date drept ceea ce sunt în fond, adică    j u r n a l   al lui Radu Petrescu? Pentru că la R. P, contopirea între ficțiune și real, între literar și existențial, mai simplu: între viață ca acțiune și literatură ca meditație, această contopire e programatică, mai mult chiar: organică. Ideea acestui "amestec" e foarte fecundă într-adevăr, tot ce scriem e într-un fel jurnal, pentru că reflectă avataruri istorice și personale, după cum însuși jurnalul poate fi privit ca literatură în măsura în care în el trăiește un om.           
        Prozele
, în aparență independente, realizează de fapt un soi de Bildungsroman° intelectual, romanul formării spirituale a propriului autor, în chiar procesul elaborării lor. Didactica  nova e un  inventar proustian al experiențelor copilăriei (“existența mea e un șir de imagini cu mine”, p. 12), evocate de o fotografie, un imobil, o figură, și narate sub forma unor senzații infinitezimale, in care mirosuri și culori se învolbură ca-ntr-un caleidoscop al memoriei. Există, desigur, și o intenție psihanalitică, autorul fiind convins și probînd suficient că în acest “catalog de senzații” primordiale se afIă sorgintea tuturor ulterioarelor trăiri și texte ale sale. Sinuciderea din Grădina Botanică e un “exercițiu de stil”, o glumă literară în care timbrul lui Jules Verne se îmbină cu cel al romanelor rocambolești (Sue, Dekobra). Jurnal-ul conține însemnările unui profesor de română, nu altul decît R. P., de vreme  ce preocupările sale sunt Matei Iliescu, Didactica...,  Sinuciderea..., și plasate prin 1952.
        Trei lucruri sunt definitorii  la Radu Petrescu: 1. obsesia cărților; 2. obsesia imaginilor trecute;   3. obsesia stilului și a compoziției literare.
        Obsesia cărților. Prozele acestui volum sunt, ca să spunem așa, istoria unor lecturi. France, Stendhal, Jules Renard, Caragiale, Virgiliu, Corneille, Racine, Balzac, Flaubert și foarte mulți alții  — aproape toate marile nume ale literaturii mapamondului defilează prin fața cititorului și, cum e de așteptat, numeroase file sunt pură critică literară, de bună calitate (firește, ultra-impresionistă, France, Lemaître, o critică de gust personal, aventuri ale sufletului în contact cu capodoperele). Predilecția lui R. P. cade spre Racine, Flaubert, Proust, Călinescu (pentru care are un cult) și bineînțeles autorii de mari jurnale: J. Renard, Stendhal. E curios că lipsește Gide, pentru că R. P. e destul de "gidian, fie și numai în faptul că-și comentează chiar cartea pe care o scrie. În această privință e de lăudat acerba luciditate a autorului care, afin lui Mircea Horia Simionescu, spune aproape totul despre sine, anticipîndu-și exegeza. “Acțiunea” prozelor e un slalom printre lecturi pătimașe și senzații infime, delicate, extinse în ralanti enorm. Autorul susține că “nu pot să fac deosebire între viață și literatură”. Normal. Dacă tot fluxul vital ți-e în și întru literatură, ce deosebire mai e de făcut?
        Obsesia imaginilor trecute. Proustian declarat  (“am mirajul muzicii de precizie meticuloasă și lustruită a paginii lui Flaubert sau a  inflorescențelor late ale  lui Proust", p. 243), pastișînd  într-un punct al Sinuciderii... gelozia lui Swann (pp. 159-195, pagini antologice), Radu Petrescu are o fină teorie a evocării prin imagini (“a scrie înseamnă să-ți pui urechea pe pieptul imaginilor să le asculți spusele”, 299). De aici fraza arborescentă și cristalină, cu „ritmică esențialmente muzicală” și de „maximă transparență”; de aici, adică  din acest proustianism de esență, aerul ușor snob, „aristocratic”; de aici „ecritura” (cum zice R. P.) mustind de culori și parfumuri, de stări diafane, flou°, în spiritul Artei poetice a lui Verlaine.
        Obsesia stilului și a compoziției. A scrie cum pictează Pallady (alt idol al autorului), iată ce dorește R. P., flaubertian în grija, teoretică și faptică, pentru armonie, și descendent al fraților Goncourt în dragostea pentru chinezăriile de cuvinte, arabescuri feerice, în scriitura artistă. Oamenii de litere vor găsi zeci de considerații profitabile de artizanat literar (tehnica frazei, ritm, arhitectura  unei cărți).  Roadele practice ale unei atari structuri sufletești “artiste” și ale unor atari prelungi meditații estetice se vădesc într-un stil de viață elevat boem (“Imposibil să scriu din pricina unei agasante stări nervoase. Citesc trei articole de La Rochefoucauld - dulce ca Haydn - și îmbrăcîndu-mi hainele albe nu uit să vîr în buzunar micul meu Rimbaud”, p. 250) și într-un stil literar de mătăsoasă eleganță, cu, ici-colo, turnùri latine (“în fond, Didactica terminată mă aflu într-un gol de aer”, p. 263). R. P. e un senzitiv integral (mimosa... aesthetica°!) și livresc, căruia un peisaj sau un om îi sugerează gusturi, arome, senzații tactile, culori și, peste  toate,  autori, versuri, cărți. Ca și pentru Borges, pentru R. P., probabil, paradisul e  o bibliotecă. În aceste proze care nu  sunt proze trăiește aproape numai Radu Petrescu, un bărbat din care - așa cum din pisica lui Caroll n-a rămas decît surîsul - nu rămîne vizibil decît un frenetic amor intelectualis° și o fremătătoare sensibilitate. E cartea unui autor rafinat, voluptuos al cărților, vuind de contagiuni și totuși cu figură pură și singulară. Sunt zbaterile și delicile unui cuget format la școala marii literaturi, dar sensibil pînă la „decadență”.  Jurnal de citiri și reflecții literare și de savante retrăiri de impresii suav cromatizate, Proze e în partea ei nodală o carte-pentru-scriitori și în rest o delectabilă lectură pentru dedații literaturii.

________________________
                 1) Rubrica de "cronică literară" a revistei Convorbiri literare.
               
2) Proze (Didactica nova, Sinuciderea din Grădina Botanică, Jurnal, În Efes), Ed. Eminescu, 1971, 390 pp., cu un portret al autorului de Paul Gherasim
 hors-texte°.

       George PRUTEANU
Convorbiri literare, nr. 3, 22 febr. 1972