Trebuie să considerăm cărţulia lui Adrian Păunescu o glumă. O glumă a unui spirit agitat, geamăn temperamentului, o şotie (v. Gide) a unui spirit care-şi īntrerupe puţin teribilele clocote pentru a se deda unui joc năstruşnic. Unde e Adrian Păunescu cel tulburat de mari īntrebări ? Unde e Adrian Păunescu cel mustind de patos ? Unde e Adrian Păunescu poetul care, ca un Beniuc mai zvăpăiat, s-ar lua la trīntă cu tot universul ? Unde e Adrian Păunescu cel grav şi profetic ?
        E... īn America, unde are o bursă de studii, şi, īn locul său avem acum pe piaţa literară un personaj ce-i aparţine, bizarul şi burlescul factor Chelariu, detectiv fără voie. El e personajul-ax al mini-romanului Cărţile poştale ale morţii (Ed. Albatros, 1970, 114 pp.). Sare īn ochi alura parodistică o titlului, bătīnd apropo la titlurile „de groază" ale cărţilor de două parale (sau de 15) de odinioară: „Moartea bate la geam", „Īn valiză era mortul", „Moartea şi cei patru scheleţi" şi altele din aceeaşi făină macabru-tembelă.
        Mini-romanul lui Adrian Păunescu īncepe deci ca o istorie poliţistă şi de spaimă. O babă şi un director primesc cīte o carte poştală prin care sunt anunţaţi că īn termen de o oră vor da ortul popii, semnat : Destinul. Şi īl dau. Partea hazlie, de un haz, ziceam, burlesc, e că Destinul semneaz㠄cu respectoase sărutări de mīini şi salutări tovărăşeşti”. Iar partea grotescă, funambulescă e că din lumea celor drepţi, defuncţii trec in final din nou īn lumea noastră strīmbă. De altfel, tot şicul istoriei e că, pe la mijloc, lumile se amestecă de nu mai ştii care-s morţii, care-s vii.
        Din detectivistă, cum se vede, afacerea se transformă treptat īntr-o poveste sinistro-fantastică, cu fantome, ţintirime, năluci (şi-n alb şi-n negru), morţi vorbăreţi, cavouri, urlete īn noapte - īn fine, un talmeş-balmeş nu lipsit de vervă oarecum suprarealistă. Volumul se citeşte uşurel, chiar dacă, apropiindu-te de pagina 114, nu poţi să nu te īntrebi: ce vor să fie toate năzbītiile astea noctambule? Poate o tiflă spre onirici, poate o zeflemea către romanele aşa-zis negre (avem şi noi: vezi Moartea vine pe bandă de magnetofon de tov. Haralamb Zincă, roman negru cu dungi roz), sau poate, pur şi vesel, o glumă sugubăţ-lugubră ? („Care ţi-ai uitat, bă, cavoul pe plajă ?"). Păunescu are aici un stil băşcălios, voios şi spumos, cu calambururi şi „poante” lejere, miticiste. Mai bate prin paginile cărţuliei şi cīte un vīnt dinspre Băieşu.

www.pruteanu.ro