DESPRE URMUZ

          Excelentul eseu al lui Nicolae Balotă din Argeş nr. 4/1970 cît şi un vechi şi constant interes pentru autorul lui Gayk m-au făcut să revin la acest subiect.

          Plecînd de la eseul pomenit al lui N. Balotă, mi-e în intenţie a-i sublinia cîteva idei a căror identitate cu propriile mele gînduri nu poate decît să mă bucure, pentru a încerca apoi să mă distanţez argumentat de unele opinii ce-mi par inexacte. Nu vreau să imprim rîndurilor care vor urma o tenta polemică ci, cel mult, să le dau acea "culoare" ce ar putea incita la o discuţie mai largă asupra lui Urmuz.

          Mi se pare mult adecvată formularea "scenografie apocaliptică" folosită de N. Balotă apropo de tehnica lui Urmuz. Subscriu convins la implicaţiile pe care eseistul le extrage de aici: "Urmuz consemnează un faliment, un sfîrşit ipotetic, o agonie a literarului". Dezvoltînd sugestia lui N. Balotă şi grefînd-o pe cîteva proprii impresii, aş adăuga: Urmuz e în literatură un ultim profet ce strigă în deşert. Urmuz adînceşte cancerul literaturii şi tot el îl ironizează. Textele urmuziene sunt în fond critică a literaturii. Literatura reflectată într-o oglindă monstruoasă.

          REALITATEA LA URMUZ. N. Balotă notează: "Urmuz ironizează realitatea dată". Fie-mi permis să citez - aici şi mai departe - din articolul Proteicul Urmuz (Cronica, 49/1969, p. 7, 9), în care mi-am expus parte din reflecţiile la Urmuz. Scriam acolo: "Personajele urmuziene trăiesc într-o irealitate perfectă; singurul contact cu viaţa reală, posibilă, îl iau prin moarte". Cred de aceea că Urmuz nu "ironizează" realitatea dată ci, plenar, o ignoră. Universul lui nu are decît un singur punct de tangenţă cu cel uman: moartea. Tărîmurile în care vieţuiesc fiinţele lui Urmuz nu sunt nici Terra, nici Infern, nici Paradis. Ele sunt o lume imaginară, alta, complementară. La Urmuz, deci, nu există "realitatea dată" (el n-o primeşte), ci doar cea creată "ex nihilo". Făpturile sale "mecanomorfe" (N. Balotă) populează un univers-limită, cu totul imposibil. Pe scurt, Cotadi şi Dragomir ar putea exclama în cor: Trăim în cea mai imposibilă dintre lumi!

          UMORUL LUI URMUZ. Cu multă precizie deschide chestiunea N. Balotă: "Umorul lui Urmuz ar putea uneori să treacă drept o aplicare a definiţiei bergsoniene a comicului. Mecanicul plaqué sur du vivant ca sursă a rîsului apare frecvent în paginile bizare .." etc. După care N. Balotă observă: "Urmuz umorist este asemănător cu clovnul beckettian. Eroii săi sunt făpturi ambigue, cunoscînd ridicolul şi tragicul". Notam o părere identică în articolul meu din Cronica: "Urmuz, cel mai subtil şi mai insolit bufon al literaturii române, este de fapt un veşnic posedat de demonul tragicului". Găsesc satisfacţie în a fi anticipat opinii şi concluzii asemănătoare cu ale unui literat de talia lui N. Balotă. Cu atît mai mult cu cît cred că nu e vorba doar de similitudini de expresie ci, după cum se va vedea şi mai jos, de identitate de substanţă, de atitudine şi unghi de vedere. N. Balotă continuă: "El este un umorist în acel sens în care umorul poate fi înţeles ca o soluţie disperată. (...) În gura lui tragedia devine comedie. (...) Umor trist, reziduu degradat al tragicului". La rîndul meu, observasem: "Urmuz îşi face parcă un program din a demonstra că, dus dincolo de marginile sale, rictusul comic se metamorfozează în grimasă tragică".
          Această con-sonanţă duce la ideea că rîsul lui Urmuz e în cel mai înalt grad distrugător, un rîs malign, un comic feroce. ("Comicul urmuzian are un fond agresiv, obscen sau macabru", spune sintetic N. Balotă). E rîsul pe marginea prăpastiei, hohotul nebunesc al celui care simte pînă în măduvă absurdul universal. Urmuz a fost un "nebun" lucid, unul din acei nebuni despre care e bine să crezi că văd lumea mai just, mai exact decît noi, tocmai pentru că stau cu capul în jos. Ceea ce batjocoreşte rictusul lui Urmuz nu e realitatea, ci semnificaţia ei sau, mai precis, lipsa acestei semnificaţii. Urmuz ignoră lumea şi rîde de neantul ei.

          ABSURD ŞI TRAGIC. Schematizînd, scriam în Proteicul Urmuz: "Urmuz e absurd în formă, tragic în fond". Din această perspectivă, nu pot accepta aserţiunea lui N. Balotă conform căreia în literatura lui Urmuz "absurdul a luat locul tragicului". De ce? Pentru că, după părerea mea, nu e vorba de o substituire, ci de înglobare. Ca şi la Kafka, la Urmuz tragicul ia formă absurdă - aşa cum în tragedia antică lua formă patetică, iar în cea clasică franceză, formă maiestuos moralizatoare. Pentru greci, tragicul era fatal; pentru Urmuz e absurd. Reciproca, la el, e de asemenea adevărată: absurdul e trist, e tragic în sine. Silogismul său va fi: lumea e haotică, deci tragică. Fiinţele, gesturile, locurile, situaţiile din Urmuz sunt ilogice, absurde pentru că exprimă impasul unui ins care vede universul în negru absolut. Moartea, în Urmuz, e pînă la urmă unica soluţie "senină" de evadare şi purificare. (Omul a acceptat şi aplicat teza operei).

          ARUNCAREA ÎN AER A LITERATURII. Nicolae Balotă scrie: "El aruncă în aer literatura. (...) Totul pentru a submina însuşi actul literar. (...) Actul său literar reprezintă un fel de sinucidere a literaturii. (...) Urmuz face literatură din moartea literaturii". În articolul meu, notam observaţii profund similare şi, încă odată, nu-mi ascund plăcerea de a fi anticipat observaţiile lui N. Balotă. Citez: "El (Urmuz) intră în tiparele romanului ca un incendiator, pentru a-l submina, pentru a-l arunca în aer (sic!). Urmuz nu face literatură, o desface. (...) Urmuz a pătruns în literatură şi a dislocat-o dinlăuntru. Proza lui Urmuz este calul troian intrat în cetatea literelor". Nu transcriu pentru a-mi revendica paternitatea ideii (vană ocupaţie!), dar pentru a-i marca, împreună cu N. Balotă, veridicitatea.
          Ca şi înainte, însă, îmi permit să ripostez ia o afirmaţie din articolul care mi-a constituit punctul de plecare. "Literatura sa e o antiliteratură", consideră N. Balotă. Exact în aceeaşi ordine de idei, afirmam în articolul meu: "Desigur, mai în spiritul vremii ar fi să vorbim la Urmuz de antiliteratură, dar această sintagmă pare a fi un mare fals dacă acceptăm că nu poţi fi duşman al literaturii, făcînd-o". De altfel, N. Balotă însuşi îmi dă dreptate, contrazicîndu-se, inexplicabil, la distanţă de cîteva alineate: "În cele din urmă, subversiunea sa e aceea a unui literat. Şi totul sfîrşeşte prin a fi literatură". Nu am căutat maliţia, dar dacă şi bătrînul Homer...

          Concluzii (dacă se pot gîndi în legătură cu Urmuz) ar putea fi:
          Urmuz este cel mai paradoxal scriitor român. Voi reveni asupra paradoxalului, pe care-l văd ca o trăsătură fundamentală, comună multor spirite producătoare de mare literatură. Mi se pare că paradoxalul tinde a fi o condiţie sine qua non a scrisului polivalent, deschis, fecund în semnificaţii. Îmi explic aceasta dialectic: pentru ca un text să poată genera perpetuu nou, noutate, e nevoie să fie structurat pe contrarii, pe opoziţii. Coexistenţa lor va părea (şi va fi), la lectură, paradoxală.
          Urmuz e unicul nostru tragic, aproape demn de a fi opus unui Caragiale. Cu un picior în Caragiale, Urmuz e, cu celălalt, la antipodul lui.
          Urmuz e cel mai plăsmuitor de universuri fictive din literatura noastră, în genere lipsită de mari fantazişti. Nu am avut un Dante, nu am avut un Jarry, dar l-am avut pe "umilul" Demetrescu-Buzău şi, fără ironie nici prezumţie, aceasta e o posibilă compensaţie, echilibrînd spiritul unei literaturi vii. Urmuz e un scriitor european, un mare cap de serie.
          Şi apoi, ultima concluzie e tocmai aceea că despre Urmuz, cel mai singur între singuri, abia trebuie să stăm de vorbă.