|
|
OMUL CARE NU RĪDE
Culegerea Proză satirică poate fi considerată un roman, cu un personaj
unic şi omniprezent. Un personaj al cărui nume diferă de la capitol la capitol,
dar a cărui condiţie funciară rămīne absolut identică cu sine; acest personaj al
lui Mazilu e Enormul Ipocrit. Volumul de Proză satirică (cel mai
reprezentativ de pīnă acum al scriitorului) e, de fapt, o Comedie a
Ipocriziei, cu bolgii
sui-generis; birturi, cabinete, săli de şedinţă...
Personajele lui Mazilu sunt (stupefiantă unitate caracterologică!)
de o ipocrizie exacerbată, infinită, dominantă. Personajele acestea nu "sunt":
se "prefac" că sunt. Nu există: mimează continuu existenţa, sfīrşind prin a-şi
apropia această falsă condiţie pīnă la confundarea cu ea.
Homo
"mazilianus" e omul-lichea, dar cel care şi-a pierdut
aproape cu totul conştiinţa propriului lichelism. Desigur, e la mijioc (şi) un
artificiu de scriitură; poate că realitatea nu oferă atari cazuri excepţionale,
ideale. Īn natură nu găsim asemenea ipocrizie īn stare pură; e nevoie de tehnica
de laborator a lui Mazilu pentru a o decanta. Dar, indiferent de corespondenţa
cu realitatea brută, forţa de arhetip literar a acestui personaj e dincolo de
orice discuţie.
E de observat că ipocritul lui Mazilu nu e totuşi tipul clasic pe
care-l cunoaştem. Tartuffe, clasicul, e ipocritul conştient de duplicitatea lui
el desfăşoară, conform unui plan deliberat, un "joc". Teodor Mazilu a
descoperit un nou tip de Tartuffe: cel care se ignoră. Tartuffe-ul lui Mazilu e
"prins", ipocrizia īi devine o altera natura. E omul care a ajuns de mult să-şi
creadă propriile minciuni, transformīndu-şi existenţa īn ficţiune. E un mim (un
soi de actor, deci) dar paradoxul e că īn proza lui Mazilu nu există actor şi
rol. Rolul l-a aneantizat pe actor. Personajul mazilian nu "joacă teatru":
aşa-zisul rol nu e decīt propria sa structură psihică, şi el nu face decīt să i
se conformeze. Īn rezumat: Tartuffe-Tartuffe e ipocrit şi o ştie;
Tartuffe-tovarăşul Măcinoiu e ipocrit, dar habar n-are. Lozincile sale sunt el.
Altfel spus, personajul lui Mazilu e omul formelor fără fond, īn
sensul matorescian al sintagmei. E insul care ia (sau dă) aparenţele drept
esenţe. El nu vorbeşte citează (mai mult sau mai puţin inconştient); nu
spune reproduce involuntar. Este omul care se dizolvă īn orice.
Monocordul moralist
Teodor Mazilu e un moralist. Un moralist de stirpe voltaireiană, feroce, de o
candoare feroce. Un moralist care scrie şi descrie cu o ironie disperată. Un
sarcasm blazat, dar blazat nu de obiectul său, ci de propria sa (aparentă)
ineficienţă. Scrisul lui Mazilu e al unui dezgustat care se amuză. Al unui
dezgustat optimist.
Ca moralist (prin excelenţă), Mazilu e monocord. Un La Bruyère
(proporţiile se vor păstra de la sine) avea patima descoperirii de caractere, de
tipuri universale; prozatorul nostru a descoperit unul singur. Dar l-a analizat
şi descris magistral. De altfel Mazilu este totalmente el īnsuşi numai īn acea
particulară analiză psihologică, īn acea virtuoasă cazuistică a ipocriziei.
Vivisecţia
pe care o operează este īn cel mai īnalt grad revelatoare. Minuţia,
īncetineala cu care "rulează "scriitorul (specificele sale fraze perpetuu
reluate
da capo°) īi definesc stilul. E un stil, etimologiceşte vorbind,
tăios, un stil de disecţie lentă, metodică, acribioasă, ordonată. Mazilu este
moralistul-chirurg al unui singur caracter.
Literatură-document
Autorul Prozei satirice este neiertător de prezent. Personajele sale sunt
marionete de un realism grotesc şi Mazilu nu-şi ascunde "sforile". El gīndeşte
şi vorbeşte īn contul păpuşilor sale, pe care, īn paralel, le descrie, dar tot
cu propriile lor cuvinte şi mijloace. Mazilu īşi exprimă personajele şi le
comentează. Este neascunsul său deliciu, e viciul său de moralist. Naratorul se
eliberează de obsesia personajului prin comentariu. Nota particulară o dă faptul
că şi acest comentariu, ocupīnd un spaţiu destul de īntins īn economia prozelor,
este compus mozaical tot din şabloane, părīnd a fi, īmpreună cu īntreg volumul,
un imens citat.
Sub acest raport, literatura lui Mazilu e o literatură-document.
Sunt fixate aici toate ("dar absolut toate", cum ar spune A. Marino) clişeele,
sloganele, frazele
toute-faites°,
automatismele, lozincile, şabloanele unei revolute epoci. Īnregistrarea e de
mare fidelitate, trădīnd o sensibilitate specială.
Un antiumorist
Teodor Mazilu, are umor, e incontestabil, dar un umor care, prin acumulare,
capătă un gust amar. Cinci schiţe de Mazilu te amuză, zece te īncruntă,
cincisprezece te indispun. Prin reluare perpetuă, umorul lui Mazilu nu-şi pierde
şarmul, dar sublimează īn contrariul său.
Comicul lui Mazilu ilustrează cu exactitate teza clasică a lui
"mécanique plaqué sur du
vivant"°. Demonstraţia ar fi
superfluă. Tot ceea ce spun şi fac inşii ("tovarăşii") lui Mazilu este
automatism grefat pe viu, este fals acreditat īn sfera autenticului. De aici şi
nuanţa de tragic de care se īncarcă umorul lui Mazilu.
Prelungită īn absurd, proza lui Teodor Mazilu ar deveni,
indubitabil, urmuziană.
Spre caragializare
Teodor Mazilu tinde a se realiza ca un Caragiale, al unei alte epoci. Atuurile
pe care le are sunt: observaţia socială acută, penetrantă; fixarea desăvīrşită a
unui "spirit de epocă" (deci valoarea de document spiritual a epicului);
accesibilitatea formulei şi priza ei la un public larg.
Un corectiv: Caragiale, chiar īn sarcasm, rămīnea "Mitică", păstra
un zīmbet; Mazilu (alt temperament, altă materie epică) e dur īn maliţie pīnă la
sumbru, īn ciuda grimasei cu aparenţă de zīmbet. Īn faţa comicului, Mazilu nu
rīde: se īntristează.
Oricum, īn ciuda posibilelor diferenţieri şi īn ciuda proporţiilor
inegale, Mazilu rămīne un caragialean, un scriitor care a inventat o structură
validă, a descoperit o realitate şi a instituit un limbaj epic, un scriitor de
savoare, recognoscibil
chiar şi după o singură frază.
www.pruteanu.ro |