PACTUL CU DIAVOLUL
ȘASE ZILE CU PETRU DUMITRIU

V. şi "EU PROPUN FEDERALIZAREA ROMÂNIEI"


PREAMBUL (Spre Petru Dumitriu)

(fragment din carte, pp. 9-12)

          Deși nu are cetățenia franceză, ci pe cea germană, Petru Dumitriu locuiește trei sferturi din timp în Lorena, la Metz.
          Am ajuns în acest superb oraș, de dimensiuni „la scară umană”, într-o seară ploioasă a lui decembrie 1993.
          A doua zi (tot ploioasă, ca și cele următoare: eram în locul de baștină al lui Verlaine!), pentru că întîlnirea
cu scriitorul era programată la ora 15, am folosit dimineața spre a flana nițel, bătînd cîteva librării și învîrtindu-mă, ca o insectă  atrasă de lumină, Clicaţi! în jurul Catedralei St. Etienne, Clicaţi! punct nodal al urbei. De aici, coborînd cîteva sute de metri, pe străduțe înguste, „medievale”, pe unde se fofilează totuși autobuze, am ajuns la rîul Moselle, ale cărui canale Clicaţi! creează, pe alocuri, zone asemănătoare Veneției, cu poduri dese și clădiri care „ies” Clicaţi! direct din apă.
          Am trecut “Le Pont des Morts” (Podul Morților)
, Clicaţi! durat, ca și Catedrala, hăt pe vremea lui Dante sau a Descălecatului nostru și, pe malul stîng al Mosellei, m-am găsit pe Quai Richepance, încă acoperit – în decembrie! – de verdeață și presărat cu pescari. Pe chei, în dreptul insulei dominate de silueta, mai modestă, Clicaţi! a altei catedrale, se găsește imobilul Clicaţi! în care locuiește Petru Dumitriu. O clădire banală, cu trei etaje, cum sunt majoritatea în Metz; cele cu vechime mai mare sau cu arhitecți mai „teutoni” au obloane exterioare din lemn, bine ferecate, ca la noi în Ardeal; altele, printre care și cel în care mă pregăteam să intru, situat între un bar (“Bijou”! –  dar nu „de familie”) și o societate care se ocupăcu tratarea apei, sunt cu jaluzele metalice solide.
        Am sunat și mi-a ieșit în întîmpinare o doamnă subțire, înaltă, cu părul scurt (“băiețește”), de culoarea aluminiului, într-un pardesiu gri și pantaloni de catifea raiată, cu un aer blînd, sprinten și juvenil, deși nu e foarte tînără (în jur de 50 de ani). Este doamna Françoise Mohr, profesoară de filosofie, cu care Petru Dumitriu își împarte viața, într-o conjugală prietenie, fără să fie căsătoriți oficial. Apartamentul îi aparține, prezența scriitorului nu i-a adus (aproape) nici o schimbare, el nu are acolo decît foarte puține lucruri proprii (o mașină de scris, un tablou), astfel încît străduința mea de a descifra, în amenajarea și detaliile locuinței, ceva din personalitatea lui Petru Dumitriu, a fost –   întrucîtva – dezamăgită. Am zis „întrucîtva”, deoarece, în fond, chiar această situație e o tușă a portretului omului Petru Dumitriu.
        Am intrat într-o încăpere plină de lumină, cu patru ferestre Clicaţi! dînd spre rîu (dar și spre mașinile și motocicletele care huruie, uneori viforos, pe chei), împărțită, de un mic perete, în două sectoare; în primul se aflau o mică bibliotecă și o masă rotundă, de sufragerie, pe care erau așezate ordonat manuscrise, o mașină de scris electrică Clicaţi! și, alături, Biblia. În cealaltă parte, unde am fost poftit să iau loc, erau trei fotolii joase, moi, plușate, o masă de lucru (ca „birou”) din lemn vechi, simplu, Clicaţi! lustruit și patinat, ca și rafturile de cărți din spate, și un șifonier în același stil rustic-sever. Pe pereți, un tablou și o icoană a Fecioarei Maria.
        După cîteva clipe, a apărut și Petru Dumitriu. Clicaţi! Înalt, puțin adus de spate, dar vioi, Clicaţi! în ciuda gravității triste a chipului, Clicaţi! cu părul cărunt încă des, nițel ondulat într-un fel de breton, cu ceva de senator roman Clicaţi! obosit, era îmbrăcat cu un pulover bej „en coeur” Clicaţi! peste o cămașă albă, fără cravată, pantaloni de culoarea oului de rață și ghete maro-roșcat de piele moale. (De altfel, vestimentația amfitrionului meu va vădi, în fiecare zi, o discretă cochetărie).
        Ne-am văzut vreme de o săptămînă (9-14 dec. '93) cîte trei ore zilnic (cu unele „depășiri”), timp în care eu beam cîteva juice-uri Clicaţi! sau must, iar el, așezat Clicaţi! în fotoliul favorit, cel dintre ferestre, cîte o stacană de cafea, Clicaţi! alimentîndu-și insomniile. (Într-o seară, spre sfîrșit, ne-am „întins” la niște beri, în foarte juvenilul și sonorul bar „Madison Blues” din apropiere, unde scriitorul mi-a solicitat să-i povestesc... cinci episoade din „revoluția” română).
        Am avut șansa ca impecabila sa politețe de la început să se transforme, încă de a doua zi, în amicală încredere și chiar o anume – dacă nu mă înșel – simpatie, ceea ce mi-a permis și mie un plus de dezinvoltură în chestiunile delicate.
        După ce i-am vorbit, la cererea sa, despre revista care mă trimisese (Expres, care a acordat situației sale o deosebită atenție) și despre redactorul-șef, i-am împărtășit proiectul meu, ca discuția să se poarte pe trei „paliere” interferente și succesive : primul, despre viața sa, în elementele ei, spectaculoase sau nu, necunoscute publicului; al doilea, despre literatura sa și metamorfozele ei în vremuri și sub ele; iar al treilea, gîndurile sale despre țară, Occident, Europa, existență, moarte, politică, religie etc. A fost de acord. 

  Mă simt dator cu o  precizare. Intervențiile mele sunt dese. Aceasta pentru că Petru Dumitriu nu e o natură foarte confesivă. A acceptat cu plăcere dialogul. Nu a protestat împotriva întrebărilor mai indiscrete, mai dureroase, sau care îl contraziceau. Dar răspunsurile sale erau în general, scurte, concentrate. Pentru a înainta, trebuia să-l „provoc” mereu. Aflat în plină activitate, la vîrsta înțelepciunii, Petru Dumitriu e mai obișnuit cu tăcerea meditativă în fața foii albe decît cu cozeria.

           Metz, 10 decembrie 1993

 

Pactul cu diavolul (Șase zile cu Petru Dumitriu), Editura Universal Dalsi - Editura Albatros, București, 1995, 274 pp. Coperta aparține autorului și este o prelucrare a unei fotografii a lui Petru Dumitriu, realizate de autor în cursul convorbirii, la Metz, în decembrie 1993.