PACTUL CU DIAVOLUL
ŞASE ZILE CU PETRU DUMITRIU

PREAMBUL (Spre Petru Dumitriu)

(fragment din carte, pp. 9-12)
(cu albastru: linkuri spre imagini)

          Deşi nu are cetăţenia franceză, ci pe cea germană, Petru Dumitriu locuieşte trei sferturi din timp īn Lorena, la Metz.
          Am ajuns īn acest superb oraş, de dimensiuni „la scară umană”, īntr-o seară ploioasă a lui decembrie 1993.
          A doua zi (tot ploioasă, ca şi cele următoare: eram īn locul de baştină al lui Verlaine!), pentru că īntīlnirea
cu scriitorul era programată la ora 15, am folosit dimineaţa spre a flana niţel, bătīnd cīteva librării şi īnvīrtindu-mă, ca o insectă atrasă de lumină,  īn jurul Catedralei St. Etienne, punct nodal al urbei. De aici, coborīnd cīteva sute de metri, pe străduţe īnguste, „medievale”, pe unde se fofilează totuşi autobuze, am ajuns la rīul Moselle, ale cărui canale creează, pe alocuri, zone asemănătoare Veneţiei, cu poduri dese şi clădiri care „ies” direct din apă.
          Am trecut “Le Pont des Morts” (Podul Morţilor)
, durat, ca şi Catedrala, hăt pe vremea lui Dante sau a Descălecatului nostru şi, pe malul stīng al Mosellei, m-am găsit pe Quai Richepance, īncă acoperit – īn decembrie! – de verdeaţă şi presărat cu pescari. Pe chei, īn dreptul insulei dominate de silueta, mai modestă, a altei catedrale, se găseşte imobilul  īn care locuieşte Petru Dumitriu. O clădire banală, cu trei etaje, cum sunt majoritatea īn Metz; cele cu vechime mai mare sau cu arhitecţi mai „teutoni” au obloane exterioare din lemn, bine ferecate, ca la noi īn Ardeal; altele, printre care şi cel īn care mă pregăteam să intru, situat īntre un bar (“Bijou”! –  dar nu „de familie”) şi o societate care se ocupăcu tratarea apei, sunt cu jaluzele metalice solide.
        Am sunat şi mi-a ieşit īn īntīmpinare o doamnă subţire, īnaltă, cu părul scurt (“băieţeşte”), de culoarea aluminiului, īntr-un pardesiu gri şi pantaloni de catifea raiată, cu un aer blīnd, sprinten şi juvenil, deşi nu e foarte tīnără (īn jur de 50 de ani). Este doamna Franēoise Mohr, profesoară de filosofie, cu care Petru Dumitriu īşi īmparte viaţa, īntr-o conjugală prietenie, fără să fie căsătoriţi oficial. Apartamentul īi aparţine, prezenţa scriitorului nu i-a adus (aproape) nici o schimbare, el nu are acolo decīt foarte puţine lucruri proprii (o maşină de scris, un tablou), astfel īncīt străduinţa mea de a descifra, īn amenajarea şi detaliile locuinţei, ceva din personalitatea lui Petru Dumitriu, a fost –   īntrucītva – dezamăgită. Am zis „īntrucītva”, deoarece, īn fond, chiar această situaţie e o tuşă a portretului omului Petru Dumitriu.
        Am intrat īntr-o īncăpere plină de lumină, cu patru ferestre dīnd spre rīu (dar şi spre maşinile şi motocicletele care huruie, uneori viforos, pe chei), īmpărţită, de un mic perete, īn două sectoare; īn primul se aflau o mică bibliotecă şi o masă rotundă, de sufragerie, pe care erau aşezate ordonat manuscrise, o maşină de scris electrică şi, alături, Biblia. Īn cealaltă parte, unde am fost poftit să iau loc, erau trei fotolii joase, moi, pluşate, o masă de lucru (ca „birou”) din lemn vechi, simplu, lustruit şi patinat, ca şi rafturile de cărţi din spate, şi un şifonier īn acelaşi stil rustic-sever. Pe pereţi, un tablou şi o icoană a Fecioarei Maria.
        După cīteva clipe, a apărut şi Petru Dumitriu. Īnalt, puţin adus de spate, dar vioi, īn ciuda gravităţii triste a chipului, cu părul cărunt īncă des, niţel ondulat īntr-un fel de breton, cu ceva de senator roman obosit, era īmbrăcat cu un pulover bej „en coeur” peste o cămaşă albă, fără cravată, pantaloni de culoarea oului de raţă şi ghete maro-roşcat de piele moale. (De altfel, vestimentaţia amfitrionului meu va vădi, īn fiecare zi, o discretă cochetărie).
        Ne-am văzut vreme de o săptămīnă (9-14 dec. '93) cīte trei ore zilnic (cu unele „depăşiri”), timp īn care eu beam cīteva juice-uri sau must, iar el, aşezat īn fotoliul favorit, cel dintre ferestre, cīte o stacană de cafea, alimentīndu-şi insomniile. (Īntr-o seară, spre sfīrşit, ne-am „īntins” la nişte beri, īn foarte juvenilul şi sonorul bar „Madison Blues” din apropiere, unde scriitorul mi-a solicitat să-i povestesc... cinci episoade din „revoluţia” romānă).
        Am avut şansa ca impecabila sa politeţe de la īnceput să se transforme, īncă de a doua zi, īn amicală īncredere şi chiar o anume – dacă nu mă īnşel – simpatie, ceea ce mi-a permis şi mie un plus de dezinvoltură īn chestiunile delicate.
        După ce i-am vorbit, la cererea sa, despre revista care mă trimisese (Expres, care a acordat situaţiei sale o deosebită atenţie) şi despre redactorul-şef, i-am īmpărtăşit proiectul meu, ca discuţia să se poarte pe trei „paliere” interferente şi succesive : primul, despre viaţa sa, īn elementele ei, spectaculoase sau nu, necunoscute publicului; al doilea, despre literatura sa şi metamorfozele ei īn vremuri şi sub ele; iar al treilea, gīndurile sale despre ţară, Occident, Europa, existenţă, moarte, politică, religie etc. A fost de acord. 

  Mă simt dator cu o  precizare. Intervenţiile mele sunt dese. Aceasta pentru că Petru Dumitriu nu e o natură foarte confesivă. A acceptat cu plăcere dialogul. Nu a protestat īmpotriva īntrebărilor mai indiscrete, mai dureroase, sau care īl contraziceau. Dar răspunsurile sale erau īn general, scurte, concentrate. Pentru a īnainta, trebuia să-l „provoc” mereu. Aflat īn plină activitate, la vīrsta īnţelepciunii, Petru Dumitriu e mai obişnuit cu tăcerea meditativă īn faţa foii albe decīt cu cozeria.

           Metz, 10 decembrie 1993

 

Pactul cu diavolul (Şase zile cu Petru Dumitriu), Editura Universal Dalsi - Editura Albatros, Bucureşti, 1995, 274 pp. Coperta aparţine autorului şi este o prelucrare a unei fotografii a lui Petru Dumitriu, realizate de autor īn cursul convorbirii, la Metz, īn decembrie 1993. Fotografiile la care trimit linkurile din text sunt, de asemenea, realizate de autor şi sunt inedite.