PRESĂ, CULTURĂ, LIMBAJ

Jurnalismul este unul dintre fenomenele cu  cea mai spectaculoasă dezvoltare după 1989. Spectaculos nu înseamnă însă și perfect. Aș spune că  presa și, în general, mass-media s-au dezvoltat “românește”, reflectînd, adică, fidel, în devenirea lor, toate calitățile și cusururile societății românești, aflate de vreo 10 ani în fierbere, ba chiar cu momente cînd dă în clocot.

A constata că, ieșite din încorsetarea și închistarea  la care le obliga regimul comunist, mass-media s-au adaptat azi masiv la “cerințele” publicului – nu este suficient. Din două motive clare: Primul, că nu există un public, un singur public, omogen,  prestabilit și imuabil. Și al doilea: că, fără a pune nici o clipă la îndoială suveranitatea deplină, democratică, a publicului, e cuminte să observăm că e supus și el legilor evoluției; cu alte cuvinte, că un public receptor de mesaj mediatic se formează. Dacă tatăl meu a avut bunul obicei ca, în timp ce mă jucam fascinat cu trenulețul electric pe care abia mi-l adusese, să pună la picap Mario del Monaco sau Enrico Carusso sau Toti dal Monte, cu “Questa o quella” sau “La donna e mobile” sau “Una voce poco fa”, rezultatul a fost că puștiul care eram s-a impregnat pe nesimțite cu gustul pentru acest gen de muzică și adultul de azi e un iubitor de operă. Ați înțeles ce vreau să spun cu această măruntă evocare personală. Dacă presa de azi nu s-ar mulțumi să „elogieze”, doar, cultura, ci ar și FACE cultură – în timp, rezultatul ar fi similar. Nu sunt un nostalgic al comunismului, n-am nici un motiv. Dar nu pot să nu-mi amintesc de pagina a doua a României libere din perioada cînd o conducea Octavian Paler, pagină pe care se găseau cu regularitate cronici literare semnate de criticii cei mai prestigioși și mai creditabili, cronici muzicale, cronici teatrale, eseuri pe teme accesibile vizînd relația dintre artă și viața cotidiană și... alte asemenea delicatese, al căror efect se vădea în cozile de la ușile librăriilor cînd se punea în vînzare Cel mai iubit dintre pămînteni  al lui Marin Preda sau în eforturile îndîrjite pe care le făceau cetățeni simpli (și fără legătură cu “meseria literară”) de a-și procura Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui Călinescu.

Nu trebuie luate în sens absolut cele de mai sus, sunt doar niște exemple quasi-aleatorii dintr-o gamă mult mai largă. Cultură, bine-nțeles, nu înseamnă numai cartea de tip academic, numai muzica de operă sau simfonică, numai arhitectura de mare stil sau baletul Lacul lebedelor. Firește că nu. Gradul de cultură al unei societăți la un anume moment dat este exhibat de nenumărate gesturi, fapte și acte mărunte, a căror sumă însă e grăitoare. Cultura, prezentă sau nu, se simte și în felul în care oamenii beau o bere pe o terasă, în felul cum țin tacîmul la masă, în tonul cu care-ți răspunde un funcționar la un ghișeu, în părerea unui ministru despre hidrogenul din apa de București, în răspunsul nervos și trivial al unui așa-zis parlamentar (intrigat că pe gazetari îi “roade” grija de afacerile lui) și în multe altele. Așa cum lumina, prin fotosinteză, se transformă în frunză și petală de floare, așa și cultura, prin asmilare, se transformă în civilizație. Fiindcă acesta e, în fond, țelul. Nu să avem în raft Istoria religiilor...,a lui Eliade, s-o vadă musafirii, nu să avem pregătit un citat din Heidegger cu care să epatăm la o adică, ci toate acestea și nenumărate altele de-ale spiritului să ne – ca să zic așa – “pătrundă în sînge” și să se preschimbe din cunoștințe în comportament.  Gazetăria, mass-media în genere, prin prezența lor zilnică în viața omului, pot face mai mult în acest sens decît Academia și toate institutele de cercetare lalolaltă.

Dar nu fac. Economia de piață (sau, în fine, imitația ei) a generat o presă de piață care e tot mai mult o presă de obor. Nu vreau să mă dau de exemplu, nu am această infatuare. Dar, în spirit pur didactic, voi pomeni una din procedurile cursului meu, într-a cărei eficacitate cred. Le vorbesc studenților despre tehnicile și modalitățile de captare a imaginii cu care se luminează micile sau marile ecrane. Printre acestea se numără clasicele mișcări de aparat numite panoramare, traveling sau falsa mișcare numită transfocare prin care (la cea din urmă mă refer) poți restrînge unghiul de la o piață plină de demonstranți pînă la chipul obosit (și cu atît mai expresiv) al unui muncitor disperat că nu mai are din ce duce de mîncare copiilor. Ei bine, cred că nu greșesc dacă, după ce discut despre filmicitatea unui text și despre rosturile logice și estetice ale mișcării de aparat, concretizez prin două exemple: unul despre filmarea Pieții Universității în ’90, altul despre cîteva pasaje dintr-un poem celebru, Corbul , al lui Edgar Allan Poe.

Un prim palier al culturii și, în partea “cealaltă”, al comportamentului este limbajul. O mare parte a mass-media românești de azi (în special televiziuni și ziare) cultivă limbajul excesiv-“colocvial”, degenerînd de fapt în grobian, “șmecheresc”, golănesc, de la ton și pînă la vocabular. (Este, desigur, și vina celor chestionați, intervievați, că nu ripostează energic și tranșant; mulți, prea mulți oameni politici sunt timorați în fața moderatorilor care practică o obrăznicie – acesta e cuvîntul – de cel mai prost gust). Pe de altă parte, limba e vorbită prost pînă la mizerabil: accentele se pun anapoda (mi s-a urît cîte “déja”, cîte “aidóma”, cîte “prevéderi” am auzit!), numele străine sunt pronunțate rareori corect [cel mai adesea se întîmplă, din cauza americanomaniei, că nume pur rusești sau franțuzești sunt grafiate și rostite englezește: “Youryi” în loc de “Iuri” sau “silain” în loc de “selin” (Céline), ca să dau doar două exemple], proliferează expresii străine neurmate de traducerea lor, ca și cum tot românul e ținut să știe ce-nseamnă “lohn”, “stand-by”, “holding”, “briefing” etc., nenumărate cuvinte românești sunt victime ale unor confuzii elementare (și nu e vorba doar de deja “clasicele” fortuit sau specios): există zone mediatice în care “troița” e considerată un fel de caleașcă, “pertinent” e socotit opusul lui “impertinent”, dîndu-i-se înțelesul de “politicos” și cîte și mai cîte. Cît privește stilul din unele gazete, e puțin a spune că se tăvălește în trivialitate mahalagească: dolarii au devenit “parai”, prim-ministrul nu mai “mustră” un subaltern, ci “îi dă peste bot” sau “i-o trage”, cuplurile nu mai “fac dragoste”, ci “și-o pun”, cutare potentat nu și-a “procurat un Mercedes”, ci “și-a tras un Merțan” ș.a.m.d. Chiar și ziare de calitate adoptă soluții-hibrid, plasînd deasupra unor știri, redactate sobru, titluri în registru “manelizat”, spre a forța o largă atractivitate. 

George PRUTEANU