Vezi şi:

România turcită 

Am văzut recent pe străzile Bucureştilor un afiş, care făcea reclamă unei discoteci “cu muzică pe bune, fără manele”. Dacă tinerii români au ajuns sa danseze manele în discoteci (şi am văzut asta nu numai în Bucureşti, ci şi în Timişoara, unul dintre bastioanele Europei Centrale), s-ar părea că războiul cu otomanii este pierdut. Precum odinioară, în secolul al XVI-lea, s-a turcit domnitorul Ţării Româneşti (Mihnea-Vodă, devenit Mehmet-Bey), acum pare că s-a turcit Ţara Românească însăşi. Devenim încet-încet o colonie turcească şi revenim la epoca şi mentalitatea fanariotă (funariotă, în cazul clujenilor).

În anii ’20, Eugen Lovinescu deplîngea fenomenul de “orientalizare” a României. El critica “moleşitoarea influenţă turcească” asupra civilizaţiei româneşti, de la “îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor, a anteriilor şi a işlicelor” pînă la “manela turcească”, de la “concepţia fatalistă a unei vieţi pasive, ale cărei urme se mai văd încă în psihéa populară” pînă la “degradarea morală, viţiile şi corupţia regimului fanariot”.

Astazi, România geme de IMM-uri turceşti; cele mai multe firme străine sunt turceşti, dar cu capitalul mediu cel mai mic. Bănci turceşti, firme turceşti, magazine turceşti, cîrciumi turceşti. Vacanţe ieftine în Antalya, contrabandă profitabilă cu Istanbulul, export de rulmenţi şi de prostituate în Turcia. În fine, cînd echipa Galata Saray cîştigă, microbiştii români exultă şi ies în stradă. Evident, Bucureştiul este mai aproape de Istanbul decît de Viena. Şi nu numai geografic.
 

Codul manelelor elegante 

           Muzicanţii din Me[h]terhanea (fanfara sultanului şi de la curtea domnitorilor români) interpretau, printre altele, manele instrumentale. Me[h]terhaneaua din Ţările Române a fost descrisă de cărturarul turc Evlia Celebi (în 1652) şi de istoricul austriac Franz Joseph Sulzer (în 1776). Dar manelele strict instrumentale erau o excepţie.

La sfîrşitul secolului al XIX-lea, Lazăr Şăineanu definea  termenul maneá (din turc. mani), ca fiind un cîntec de dragoste turcesc, cu versuri în catren şi cu melodie duioasă şi tărăgănată. “Era o maneá de cele vechi turceşti – scria Nicolae Gane, prin 1886 –, lungă, tărăgănată, în care numai un ah! ţinea o jumătate de oră”. Tot cam atunci, Alexandru Odobescu vorbea despre “tonul lenos al manelelor orientale” şi despre “răsunetul manelelor şi al stihurilor fanarioticesci”. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au mai scris despre manele şi alţi scriitori români, precum George Bariţiu, Costachi Negruzzi (“Deşert pline pahare, apoi încep să cînt vr’o manea şi sunt tot beat”) sau I.L. Caragiale (“Pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca un frate, ziua şi noaptea, cîntîndu-i din gură şi cu tanbura manele turceşti”).

Se pare că un fel de manele culte a compus Dimitrie Cantemir. El şi-a început studiile muzicale în 1691, la 18 ani, pe vremea cînd fusese lăsat ca ostatic de lux la Istanbul, de tatăl său Constantin, domnitorul Moldovei (de aici şi numele de Kantemiroglu = “fiul lui Cantemir”). Dimitrie Cantemir a scris în limba turcă un tratat despre muzica orientală şi a elaborat un sistem de notaţie muzicală, cu litere arabe, “invenţiune necunoscută mai înainte turcilor” – cum scria Cantemir însuşi. A scris o lucrare şi în limba română, Introducere în muzica turcească, dar cartea nu s-a găsit pînă acum. Cantemir cînta cu mare virtuozitate la unele instrumente muzicale turceşti, cum erau mai ales tanburul (instrument cu coarde ciupite), dar şi nayul (fluier de trestie) şi probabil kemanul (vioară turcească). “Aşa ştia zice de bine în tanbură, cît nici un ţarigrădean nu putea zice bine ca dînsul”, scria contemporanul său Ion Neculce. Un pasaj din cronica lui Nicolae Costin pare să indice faptul că tînărul Cantemir se acompania cu tanburul în timp ce interpreta (“zicea”) cîntece turceşti, compuse sau nu de el: “Fiind el om isteţ, ştiind şi carte turcească bine, se vestise acum în tot Ţarigradul numele lui de-l chemau agii la ospeţele lor cele turceşti pentru prieteşugu ce avea cu dînşii. Alţii zic, ştiind bine [să cînte] în tanbur, îl chemau agii la ospeţe pentru zicături”.
 

           “Spitalul amorului” 

Au fost identificate circa 35 de piese muzicale orientale compuse de Cantemir. Majoritatea le-a strîns în Cartea cîntecelor după gustul muzicii turceşti, manuscris redactat cîndva între 1691 şi 1704. Una dintre ele, o piesă vocală turcească, a făcut carieră, intrînd în cultura orală şi scrisă a popoarelor balcanice. Cu text grecesc, acest cîntec a circulat cu titlul Ti megale simfora (“Ce mare nenorocire”). Peste un secol şi jumătate, cîntecul a fost preluat de bulgaro-greco-românul Anton Pann, care l-a inclus – însoţit de muzică – în culegerea sa de cîntece “sătene” şi “orăşene”; o carte plină de manele, intitulată Spitalul amorului sau Cîntătorul dorului (1850-1852). În varianta lui Anton Pann (“La durerea mea leac / Nu se poate veac, / Şi strig în zadar: / Vai amar, amar!”), cîntecul se numeşte “Vai ce ceas, ce zi, ce jale!”, fiind preluat “după cel grecesc, Timigali simfora”, cum scrie Pann însuşi. Produs prin excelenţă balcanic, Anton Pann a compus şi a interpretat manele. Tudor Vianu i-a reproşat lipsa unei “conştiinţe lirice superioare” şi faptul că, în special în Spitalul amorului, “scriitorul sacrifică adesea [poezia] pe altarul trivialului cîntec de lume al epocii”. La rîndul său, George Călinescu vorbea despre “vulgaritatea şi erotica lamentoasă” a cîntecelor din Spitalul amorului, dînd şi cîteva exemple, precum: “Of, of, of şi aoleu, / Arde sufleţelul meu” sau “Oi să mor de oh! şi vai! / Şi dumneata ştire n-ai” sau “Of, of, of şi hop, hop, hop ! / Of, ce foc ! şi ce potop !”.

            La sfîrşitul unei tipărituri intitulate Euterpe (muza poeziei lirice), publicată la Istanbul în 1830, compozitorul de cîntări psaltice Pană C. Brăneanu a adăugat 30 de cîntece cu texte româneşti, “hori şi altele”, pe lîngă “cîntece numite manele; turceşti, persieneşti şi greceşti, puse pe psaltichie”, cum precizează el însuşi. Manelele au pătruns în repertoriul lăutarilor români mai ales în epoca fanariotă. “Lăutarul nostru – spunea Nicolae Filimon în 1862 – este o fiinţă foarte ciudată: el emigrează în Turcia şi, împlîndu-şi acolo capul de muzică orientală, [cînd se întoarce], începe a turna la hori româneşti […], dar dacă cineva şi-ar da osteneala să facă anatomia muzicală [a] acestor compoziţiuni, desigur că le-ar găsi formate din idei orientale”. Scriind în Ciocoii vechi şi noi (1863) despre “muzica şi corografia în timpul lui Caragea” – unul dintre ultimii domnitori fanarioţi (1812-1818) –, Filimon făcea distincţie între “muzica turcească” (şi “danţuri d-ale tătăreşti”) şi cea “nemţească”, ambele interpretate de lăutari ţigani, care cîntau mai ales la vioară, nai şi tobă. Filimon nu a amintit de manele, ca atare, cum nu a făcut-o nici folcloristul G.Dem. Teodorescu, deşi acesta din urmă a publicat, în volumul de Poezii populare române (1885), “cîntece de lume”, culese mai ales de la vestitul Petrea Creţu Şolcanul, “lăutarul Brăilei”, dar şi de la Petcu Crăciun, “fost lăutar în Baloteşti” şi de la alţi lăutari munteni. În încercarea de a depolua cîntecul lăutăresc, folcloristul a eliminat în mod programatic influenţele străine şi moderne, de tipul manelelor: “În culegerea de faţă se coprind numai cîntecele curat populare de oarecare vechime, excluzîndu-se noutăţile devenite populare în ultimele decade”.
 

            “Manele dureroase ce rup inimile”           

La jumătatea secolului al XIX-lea, Alecu Russo descrie un adevărat “kief cu manele” petrecut în copilăria sa, deci într-o epocă anterioară plecării lui în Elveţia (1829). El zugrăveşte un tablou nostalgic al “serbării zilei de întîi mai” în satele Moldovei, cînd toţi se adunau pe “guri de rai”, “cu răcnite, chiote şi împuşcături”, ospătîndu-se la “masa oamenilor şi masa ţiganilor”. “Benchetul începe cu glume late; pelinul curge prin pahare, după pelin, vutca, fala gospodăriilor! Vutca se taie cu cuţitul! Vutca se schimbă cu vişinapul; vinul şi lăutarii întart [= întărîtă] boierii, paharele se umplu des, fesurile zbor în văzduh. Sunt manèle dulci, sunt manèle mîngîioase, sunt manèle dureroase ce rup inimile: bătrînii închin[ă], tineritul bea în papucii cucoanelor şi se sărută cu lăutarii, iar cucoanele, cu ochii înecaţi în amor, cîntă versuri frumoase, de se răsun codrii şi se trezesc păunaşii. Pe marginele poienii, arnăuţii dau din puşte şi din pistoale, slugele huiesc ca roii rătăciţi, surugiii se îmbată. Porneala-i o amestecătură nespusă; de-abiè prin mijlocul nopţii mai încep iarăşi a cînta privighitoarele spăriete de huiet şi de glasul lăutarilor!” (Amintiri, 1855). Sau, acelaşi, în altă parte: “Ţiganii trăgea la manele de se omoria, cucoanile sulemenite ofta, ear boerii aşazaţi pe covoare bea vutcă în papucii amurezelor; îşi zvîrlea în sus fesurile şi se săruta cu lăutarii”.

Nu foarte diferit se celebra ziua de Armindeni în dumbrava Bănesii, de lîngă Bucureşti, proprietate a banului Dumitrache Ghica (fratele lui Grigorie-vodă), rămasă văduvei sale, băneasa: “acolo se auzeau […] cobza şi vioara lăutarului, iar, în vremea fanarioţilor, tanbura, naiul şi kemanul făceau dezmierdarea publicului” (Dimitrie Papazoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, 1891).

Perspectiva lui Alecu Russo este una plină de nostalgie faţă de o societate feudală. El deplînge dispariţia satului idilic, patriarhal şi a comunităţii compuse din boieri şi ţărani. O comunitate care – după tradiţionalistul Russo – ştia să trăiască şi să petreacă. Citite cu atenţie, însă, pasajele de mai sus sunt pline de trăiri excesive şi de imagini de prost gust. Un frison colectiv bahico-erotic dă naştere unei gesticulaţii vulgare: se trage “din puşte şi din pistoale” şi se aruncă fesuri “în văzduh”, se spun “glume late” şi se bea vutcă din “papucii cucoanelor” sulemenite şi “cu ochii înecaţi în amor”, se “sărută lăutarii” şi toată lumea oftează de “se rup inimile”. Excesele bahice şi efuziunile erotice crează o atmosferă trivială, de un sentimentalism ieftin, fără de care spiritul manelelor nu poate fi pe deplin înţeles.
 

Romaneaua Mare 

Preocupat de modernizarea culturii române, Eugen Lovinescu era sceptic în privinţa faptului că “tradiţionalismul” ar fi în stare “să ne dovedească posibilitatea unei muzici româneşti pe baza […] isonului grecesc sau a manelei turceşti, fără ştiinţa contrapunctului şi a orchestraţiei” (Istoria civilizaţiei române moderne, 1924-5). În pofida unei istorii venerabile şi a unor origini onorabile, manelele de astăzi au exacerbat partea lor de vulgaritate, de kitsch, începînd cu stupiditatea şi infantilismul textelor cîntate de gurişti şi terminînd cu obscenitatea mişcărilor erogene ale dansatoarelor “din buric”. Şi nu este vorba de un kitsch simpatic (de tipul piticilor de ghips puşi în grădină sau a cărţilor poştale vechi), ci de un kitsch antipatic, dizolvant şi agresiv.

Frisonul de autoritate al unor demnitari din zilele noastre, porniţi să interzică fenomenul prin măsuri administrative, este aberant. Cum tot aberantă este încurajarea acestui fenomen subcultural de dragul audienţei (vezi groteasca emisiune “Chef de chef”, difuzată de ProTV, pe postul Acasă). Probabil că moda manelelor o să treacă, pînă la urmă, dar este simptomatică. Ea dă măsura unei societăţi scufundate în trivial. Între partidul “România Mare” şi grupul “Vacanţa Mare” (ambele de un greţos umor involuntar), între telenovele şi emisiunea “Surprize, surprize”, între Iosif Constantin Drăgan dezvelind un monument al mareşalului Antonescu şi preoţii BOR cerînd să nu li se facă publice dosarele de colaboratori ai Securităţii, subcultura manelelor este în largul ei.

Ooof! Tristă ţară, plină de umor.