Vezi şi:

                     Cu naivitate, destui români cred că presa - "a  patra putere în stat"- e ceva abstract, alcătuit  din materie stelară şi oameni care, în loc de  carne şi oase, au, precum metrul-etalon de la Sevres, iridiu şi platină. Cruntă eroare. Presa  românească a ajuns - cu minime excepţii - o baltă urît mirositoare, unde se confruntă interese, grupuri şi orgolii. Fascinaţia vulgarităţii a covîrşit totul, iar personajele de prim-plan sunt, de regulă, producătorii de mizerii morale, escrocii, şarlatanii şi îmbuibaţii. Cu cît eşti mai vulgar, mai analfabet, mai agresiv, mai deşuchiat, şansele de a ocupa hectare de pagini cresc.
      Nu mă miră, în aceste condiţii, că un ziar cu oarecare trecere şi pe Internet (de parcă "internauţii" n-ar fi şi ei români!) califică cu nota trei (notă nu doar de corigenţie, ci şi de blam) prestaţia liderilor sindicali din învăţămînt. Motivarea e, pe cît de cinică, pe atît de departe de adevăr: "Liderii sindicali ai profesorilor lasă impresia că vor să rămînă cu orice preţ în grevă, deşi guvernul a promis alocarea a 5% din PIB. O atitudine corectă - şi în interesul şcolii - ar fi fost suspendarea grevei pînă la votarea în parlament a capitolului din legea bugetului destinat învăţămîntului". Micul text e, deşi ţanţoş nevoie-mare, de o infinită găunoşenie. El dovedeşte nu doar necunoaşterea listei reale a cererilor sindicaliste, ci şi o mentalitate de mingicar, care jonglează cu balonul pentru a delecta peluza.
      A considera că greviştii ar fi trebui să ia poziţia de drepţi pentru că li s-a promis cinci la şută din PIB, cînd cerinţa minimală era de şase la sută, trădează un simţ al relativismului cu totul şocant: după această logică, profesorii ar fi putut să iasă din grevă şi dacă li s-ar fi luat procente, că doar "li s-a promis"! Ei bine, tocmai aceasta e problema: după o săptămînă de negocieri, guvernul promite, dar nu dă, de fapt, nimic! Nişte ipotetice creşteri salariale de opt la sută, cîndmai-marii de la finanţe vorbesc nevoalat despre puseul inflaţionist al lui 2006, înseamnă, de fapt, o creştere salarială egală cu zero.
      Dincolo de cifre, dincolo de păreri - ca de pildă, aceea privind "atitudinea corectă" a suspendării grevei pe baza purelor promisiuni guvernamentale -, astfel de priviri încruntate în direcţia profesorimii explică halul fără de hal în care a ajuns România: dintr-un învăţămînt subdezvoltat nu puteau ieşi decît jurnalişti pe măsură. Cînd e vorba de oameni tineri, această suficienţă e cu atît mai dureroasă. Ea arată că, pe termen lung, viitorul ţării e deja arendat unor spirite înguste, născute din imaginaţia Elenei Ceauşescu: e cunoscut episodul în care "savanta de renume mondial" îi califica drept "şobolani nesătui" pe românii ce stăteau ore în şir la cozi pentru a-şi ridica raţia de ulei şi parizer cu soia.
      A-ţi imagina că cinci la sută dintr-un PIB costeliv rezolvă problemele enorme ale învăţămîntului românesc înseamnă a nu avea habar despre ce vorbeşti. Ţări infinit mai bogate decît România alocă educaţiei sume colosale, dar şi acolo se simte nevoia de mai mult. Acest ritos "atitudinea corectă ar fi fost" indică un îndelung exerciţiu de slugă, de conformist pentru care palavrele fără acoperire ale guvernanţilor au greutatea unor legi săpate în piatră. Păi, guvernul - şi acesta, şi toate de pînă la el - a promis pînă acum de zeci, de sute de ori, că va rezolva problema învăţămîntului (aflată - nu uitaţi - în campania electorală, pe lista priorităţilor celor care, atunci, ne cerşeau votul!), iar rezultatul se vede: transformarea clasei profesorimii într-o adunătură de lumpeni.
      Îmi imaginam că doar politicienii, în ura lor viscerală, au gîndit mecanismul prin care modalitatea de a produce valoare trebuie anihilată. Cu totul explicabil: o populaţie decerebrată e mai uşor de condus decît una în care licăre semnele inteligenţei. Iată că promotorii neantului în România şi-au găsit aliaţi tocmai acolo unde nu te aşteptai. Da, profesorii ar trebui să rămînă în grevă cu orice preţ - pentru că nu e vorba doar de soarta lor, ci de soarta României. în ciuda a ceea ce susţin unii condeieri, pe lista de revendicări ale greviştilor salariile au ocupat un loc modest. Punctele cu adevărat importante şi consumatoare de bani se refereau la procesul didactic în sine.
      Cînd în universităţi de primă mărime amfiteatrele arată ca exact acum treizeci sau patruzeci de ani, cînd se scrie la tablă cu creta, iar materialul didactic e tot cel croit cu foarfeca, a le cere profesorilor să se întoarcă spăşiţi la catedre e, în cel mai bun caz, o neruşinare. Cînd vrei să le arăţi studenţilor un documentar procurat cu greu (de pe Internet!) şi întrebi de aparatul de proiectat, ţi se rîde în nas: pe ce lume te afli? Nu ştii că încă n-am depăşit faza "diapozitivelor" şi-a "retroproiectoarelor" pe folie transparentă?! Suntem ţara în care studenţii au cel mai coborît nivel de utilizare a Internetului. La o medie europeană de optzeci şi cinci de procente, noi ne plasăm, cu cele 51 ale noastre, în spatele Turciei (53), Bulgariei (58), Slovaciei (83) sau Ungariei (87). Cît despre ţările occidentale, nici n-are rost să pomenim! Cum idealul României rămîne, se pare, tot Albania, cu politicienii şi jurnaliştii în acţiune, chiar s-ar putea să-l atingem!
      A crede că prin cuminţenie, conformism şi credulitate se mai poate rezolva ceva în România e pură naivitate -dacă nu chiar prostie. Nu ştiu, în clipa cînd scriu acest articol, ce-au obţinut cu adevărat profesorii grevişti. Ştiu doar că dacă vor înghiţi - aşa cum le sugerează unii jurnalişti - hapul promisiunilor ce trimit la imaginare dotări "tehnice", îşi binemerită soarta de condamnaţi ai istoriei. Să nu uităm că tot ceea ce se produce în România se datorează trecerii prin şcoli a celor ajunşi acum oameni plini de responabilităţi. A privi şcoala cu dispreţul arătat de cincisprezece ani încoace înseamnă a ne condamna la o vinovată subdezvoltare şi chiar la dispariţia de pe hartă. Sună sumbru, dar nu e deloc improbabil.
      A vorbi de "interesul şcolii" înseamnă cu totul altceva decît tonul profesoral al unor jurnalişti repetenţi. înseamnă, în primul rînd, a restitui demnitatea meseriei de dascăl. Crunta şcoală a meditaţiilor - alternativa la salariile de mizerie - e vinovată, în mare măsură, de deprofesionalizarea celor din învăţămînt: efortul intelectual şi uzura au contribuit indubitabil la degradarea generală a educaţiei. Dar la fel de mult au contribuit şi pantofii scîlciaţi ai profesoarelor şi pantalonii uzaţi ai profesorilor, ce iscă nu doar zîmbete ironice printre elevi, ci plasează învăţămîntul între ocupaţiile ce merită a fi ocolite şi dispreţuite.
      Cînd un profesor ajunge să lucreze, în timpul liber, ca taximetrist (cazul de la Suceava e celebru), înseamnă că ceva e profund dereglat în percepţia noastră despre lume. Nu vreau să spun, prin asta, că meseria de tăximetrist e degradantă - dimpotrivă. Problemă e că ea se află în incompatibilitate cu ceea ce se aşteaptă de la un profesor. Dacă poţi fi, simultan, şi prim-ministru şi vînzător de maşini, parcă e, totuşi, prea mult să fii şi profesor de chimie şi şofer. Deşi, recunosc, benzina din maşinile de lux comercializate de mărimile zilei e unul din produsele ce n-ar fi posibile fără existenţa profesorilor de chimie.