Un recent publicat Dicţionar explicativ de televiziune englez-român defineşte termenul rating în felul următor: "Indice statistic privind audienţa; reprezintă numărul privitorilor la un moment dat sau într-un interval de timp din totalul posesorilor de televizoare dintr-o anumită zonă". Drept aproximativ sinonim este sugerat un alt cuvînt ce-a băgat groaza în realizatorii TV: share, cu extensia market share. Aceste concepte, pe cît de vagi, dar cu o forţă de modelare puternică, sunt adevăraţii stăpîni a ceea ce se întîmplă în televiziunile de pe planetă. Ai rating, exişti. Nu ai, s-a zis cu tine!
       Dacă în cazul televiziunilor comerciale o astfel de situaţie e de înţeles, ea sună cu totul aberant cînd vine vorba de televiziunile publice. Adică de entităţile finanţate de stat tocmai pentru a compensa ceva din "sălbăticia" pieţei, din goana după profit a patronilor ce lăsă neacoperite zone considerate de societate drept importante: educaţia, cultura şi celelalte elemente sensibile ale civilizaţiei. Fără îndoială, o televiziune publică nu poate evita concurenţa cu zona privatului. Numai că ea trebuie să fie o concurenţă plină de imaginaţie, nu una de imitare servilă, aşa cum se întîmplă de regulă.
       Împingînd lucrurile pînă la consecinţele ultime, aş spune că o televiziune publică devine riguros inutilă dacă e să fie doar un concurent al televiziunilor particulare. Prin forţa împrejurărilor, aceasta nu poate nici coborî atît de jos, nici urca atît de mult cît o fac posturile comerciale. Fără o viziune clară, fără a-şi asuma o misiune, fără a dori să fie parte a educării omului, şi nu a imbecilizării lui, televiziunea publică e o simplă tocătoare de bani şi un instrument de manipulare politică. Ceea ce se întîmplă să fie aproape întotdeauna - şi nu doar în România.
       Tocmai din aceste motive, e un prilej de tristeţe împingerea problemelor de cultură fie spre ore imposibile, fie de canale ce amintesc, în cel mai bun caz, de rezervaţiile pentru speciile în curs de dispariţie. Marea eroare, perpetuată de la un director de televiziune la altul, a fost să încurajeze acest tip de segregaţie. Cînd aud de cultură, şefii de televiziuni se iau cu mîinile de cap, văzînd cum li se subţiază conturile şi cum dă peste ei falimentul. Ca unul care-mi cîştig existenţa trăind în cultură sunt, fireşte, subiectiv. Aş vrea ca toate canalele de televiziune să transmită doar emisiuni pentru intelectuali! Dar nu sunt într-atît de orbit de pasiune încît să nu percep realitatea aşa cum este ea.
       Or, realitatea se înfăţişează în felul următor: în afara cîtorva emisiuni de indiscutabilă valoare ("Idei în libertate" a lui H.-R. Patapievici, "Nocturna" Marinei Constantinescu, "Omul care aduce cartea" a lui Dan C. Mihăilescu, "Sută la sută garantat" a lui Cătălin Ştefănescu, "Un metru cub de cultură" de Alex. Ştefănescu, "Restanţele criticii literare" de Eugen Negrici şi alte cîteva) ceea ce ni se oferă sub genericul "emisiune culturală" este, de regulă, un amalgam cenuşiu, plicticos şi prăfuit. În anii anteriori, emisiuni culturale făcute cu har ("Seratele" lui Iosif Sava, "Profesiunea mea, cultura", a lui Nicolae Manolescu sau "Doar o vorbă săţ-i mai spun" a lui George Pruteanu) se bucurau nu doar de audienţă, ci şi de un prestigiu de neimaginat astăzi.
       Aşadar, înainte de a da vina pe rating-uri, n-ar fi rău să vedem ce e introdus în grile sub denumirea "cultură". Şi vom constata că e vorba de programe născute moarte, lăsate pe mîna unor indivizi fără nici un fel de talent. Explicaţiile sunt simple şi triste: prin tradiţie, emisiunile culturale ale vechii televiziuni de stat erau realizate de indivizi completamente lipsiţi de har, al căror rol era eminamente ideologic. După 1990, ei au făcut, aşa-zicînd, "şcoală", instituind un model (negativ, dar persistent) al "culturnicului" bun doar să umple cu informaţii seci o jumătate de oră de program între lucruri evident mai atrăgătoare.
       O dată creată această schemă, a emisiunii muzeale, a fost aproape imposibil să se renunţe la ea. Tinerii care au preluat ştafeta de la înaintaşii epocii comuniste s-au integrat de minune modelului. Îmbătrîniţi înainte de vreme, conformişti, posaci, incapabili să "treacă" dincolo de ecran, ei nu doar că au făcut deservicii ideii de cultură (pe care probabil că o admiră sincer), dar au contribuit la prăbuşirea (se pare că iremediabilă) a prestigiului culturii la televiziune. Ceea ce n-au observat (sau nu le păsat) mai-marii posturilor de televiziune e că nu oricine şi nu oricînd poate realiza o emisiune culturală. Dacă "tainele" transmiterii unui meci de fotbal se dobîndesc relativ uşor, nu acelaşi lucru e valabil în cazul emisiunilor culturale. Marii promotori internaţionali (Bernard Pivot, Marcel Reich- Ranicki) erau, în primul rînd, personaje seducătoate indiferent de tipul de emisiuni pe care le-ar fi realizat (Pivot s-a ocupat, de altfel, multă vreme de sport).
       Probabil că la o emisiune despre pompieri e salutar să posezi o doză sporită de aplomb. Ea poate părea o simplă bîtă în baltă în cazul unei delicate dezbateri de idei. Ce nu s-a înţeles în domeniul emisiunilor culturale de la televiziune e că seducţia înseamnă altceva decît un decor fistichiu, o filmare aparent nonconformistă şi un moderator capabil să turuie pe orice temă. Evident, cînd ai norocul să fii tu însuţi un personaj cu carismă (şi cei menţionaţi mai sus sunt, cu asupra de măsură) misiunea e uşurată substanţial. Dar nu e obligatoriu să fii un astfel de realizator. Îmi plac enorm şi cei care, asemeni lui Eugen Negrici, ştiu să dea o semnificaţie neaşteptată lungilor tăceri, "dispariţiilor" pline de tîlc din discuţie.
       Dincolo de toate acestea, prigoana dezlănţuită în ultima vreme împotriva emisiunilor culturale, sub pretextul tare ca fularul al "rating"-ului conţine şi o evidentă componentă colectivistă. Intenţia de masificare, de uniformizare, de aplicare grobiană a principiului egalităţii (în zilele geroase de iarnă creierul suferă de frig la fel de mult ca şi picioarele, dar nici un om normal nu-şi pune cizme pe cap!) sunt reflexe perverse ale devastatoarei ideologii a corectitudinii politice, combinată cu terorismul ce transformă ideea "economiei de piaţă" în "economie de neuroni".
       Situaţia e cu atît mai sinistră, cu cît semnalul transmis astfel arată că minoritatea celor care gîndesc sunt pe cale să piardă aproape orice drept de reprezentare publică. Intrăm, pe zi ce trece, în zodia subneuronalului, în care spiritul e confiscat de grozăvii gen "Ciao Darwin" şi "Big Brother", iar gîndirea e lăsată în seama unor ideologi de mîna a enşpea care învaţă poporul cum şi ce să gîndească. În aceste condiţii, cred că e de datoria intelectualilor responsabili să reacţioneze cu fermitate. Chiar acceptăm cu asemenea uşurinţă să ne domine imbecilii? Chiar ne lăsăm călcaţi în picioare de orice politruc convertit urcat în amvonul iluminătorilor naţiei? Chiar putem înghiţi găluşca celor nouăzeci de televizoare din judeţ care ne dictează ce vrem să vedem la televiziunea publică? Chiar ne-am prostit în halul ăsta?
       L-am întrebat, zilele trecute, pe-un realizator de emisiune cu rating bun de la o televiziunea publică locală dacă punctajul impresionant a adus ceva canalului la care lucrează. "Ce anume?", m-a întrebat ingenuu. "Păi, de pildă, mai multă reclamă!" M-a privit ca picat de pe altă planetă. "Cum adică? Dar noi suntem televiziune publică!" Această replică încapsulează întreaga mizerie a terorismului prin "rating": slugărnicia faţă de piaţă nu e decît o formă fără fond, genuflexiunea minţilor anchilozate sub presiunea prostiei agresive.