IMBECILIZAREA ÎN MASĂ

 

Vezi și:

 
 Mor bibliotecile?
 Cartea în stradă
 Cartea • Justiția • Transparență
 Anglomania • Pornografia
 Violență • Vrăjitoare
 Un "Auschwitz spiritual"
 Sediul Bibliotecii Naționale
 Tragedia Bibliotecii Naționale
 R. Căplescu: "Toleranță 0..."
 Porcăria domină doliul
 Scrisoare deschisă președinților...
 Două scrisori despre "Big Brother"
 Scrisoare deschisă producătorilor...
 Bancuri în Ardeal
 Televiziunea - generator metodic de prost-gust și violență
 Presă, cultură, limbaj
 Concurs "universitar" de "Miss"
 Convorbiri despre o oroare
 Sutiene și mușchi
 Un tineret acultural
 ("Folclorul contraatacă")
 Terorismul prin "rating"
 Morga profesorală a repetenților

       Reproduc, mai jos, un text al eseistului Mircea Mihăieș, în care veți regăsi teme pe care le-am tratat cu insistență, în scris (presă și web) cît și în intervenții televizate, toate aflate sub semnul protestului vehement împotriva "stilului" de grosolănie ignară care a invadat spațiul spiritual românesc.

Contrafort
TERORISMUL PRIN "RATING"
Mircea Mihăieș

                 Un recent publicat Dicționar explicativ de televiziune englez-român definește termenul rating în felul următor: "Indice statistic privind audiența; reprezintă numărul privitorilor la un moment dat sau într-un interval de timp din totalul posesorilor de televizoare dintr-o anumită zonă". Drept aproximativ sinonim este sugerat un alt cuvînt ce-a băgat groaza în realizatorii TV: share, cu extensia market share. Aceste concepte, pe cît de vagi, dar cu o forță de modelare puternică, sunt adevărații stăpîni a ceea ce se întîmplă în televiziunile de pe planetă. Ai rating, exiști. Nu ai, s-a zis cu tine!
       Dacă în cazul televiziunilor comerciale o astfel de situație e de înțeles, ea sună cu totul aberant cînd vine vorba de televiziunile publice. Adică de entitățile finanțate de stat tocmai pentru a compensa ceva din "sălbăticia" pieței, din goana după profit a patronilor ce lăsă neacoperite zone considerate de societate drept importante: educația, cultura și celelalte elemente sensibile ale civilizației. Fără îndoială, o televiziune publică nu poate evita concurența cu zona privatului. Numai că ea trebuie să fie o concurență plină de imaginație, nu una de imitare servilă, așa cum se întîmplă de regulă.
       Împingînd lucrurile pînă la consecințele ultime, aș spune că o televiziune publică devine riguros inutilă dacă e să fie doar un concurent al televiziunilor particulare. Prin forța împrejurărilor, aceasta nu poate nici coborî atît de jos, nici urca atît de mult cît o fac posturile comerciale. Fără o viziune clară, fără a-și asuma o misiune, fără a dori să fie parte a educării omului, și nu a imbecilizării lui, televiziunea publică e o simplă tocătoare de bani și un instrument de manipulare politică. Ceea ce se întîmplă să fie aproape întotdeauna - și nu doar în România.
       Tocmai din aceste motive, e un prilej de tristețe împingerea problemelor de cultură fie spre ore imposibile, fie de canale ce amintesc, în cel mai bun caz, de rezervațiile pentru speciile în curs de dispariție. Marea eroare, perpetuată de la un director de televiziune la altul, a fost să încurajeze acest tip de segregație. Cînd aud de cultură, șefii de televiziuni se iau cu mîinile de cap, văzînd cum li se subțiază conturile și cum dă peste ei falimentul. Ca unul care-mi cîștig existența trăind în cultură sunt, firește, subiectiv. Aș vrea ca toate canalele de televiziune să transmită doar emisiuni pentru intelectuali! Dar nu sunt într-atît de orbit de pasiune încît să nu percep realitatea așa cum este ea.
       Or, realitatea se înfățișează în felul următor: în afara cîtorva emisiuni de indiscutabilă valoare ("Idei în libertate" a lui H.-R. Patapievici, "Nocturna" Marinei Constantinescu, "Omul care aduce cartea" a lui Dan C. Mihăilescu, "Sută la sută garantat" a lui Cătălin Ștefănescu, "Un metru cub de cultură" de Alex. Ștefănescu, "Restanțele criticii literare" de Eugen Negrici și alte cîteva) ceea ce ni se oferă sub genericul "emisiune culturală" este, de regulă, un amalgam cenușiu, plicticos și prăfuit. În anii anteriori, emisiuni culturale făcute cu har ("Seratele" lui Iosif Sava, "Profesiunea mea, cultura", a lui Nicolae Manolescu sau "Doar o vorbă săț-i mai spun" a lui George Pruteanu) se bucurau nu doar de audiență, ci și de un prestigiu de neimaginat astăzi.
       Așadar, înainte de a da vina pe rating-uri, n-ar fi rău să vedem ce e introdus în grile sub denumirea "cultură". Și vom constata că e vorba de programe născute moarte, lăsate pe mîna unor indivizi fără nici un fel de talent. Explicațiile sunt simple și triste: prin tradiție, emisiunile culturale ale vechii televiziuni de stat erau realizate de indivizi completamente lipsiți de har, al căror rol era eminamente ideologic. După 1990, ei au făcut, așa-zicînd, "școală", instituind un model (negativ, dar persistent) al "culturnicului" bun doar să umple cu informații seci o jumătate de oră de program între lucruri evident mai atrăgătoare.
       O dată creată această schemă, a emisiunii muzeale, a fost aproape imposibil să se renunțe la ea. Tinerii care au preluat ștafeta de la înaintașii epocii comuniste s-au integrat de minune modelului. Îmbătrîniți înainte de vreme, conformiști, posaci, incapabili să "treacă" dincolo de ecran, ei nu doar că au făcut deservicii ideii de cultură (pe care probabil că o admiră sincer), dar au contribuit la prăbușirea (se pare că iremediabilă) a prestigiului culturii la televiziune. Ceea ce n-au observat (sau nu le păsat) mai-marii posturilor de televiziune e că nu oricine și nu oricînd poate realiza o emisiune culturală. Dacă "tainele" transmiterii unui meci de fotbal se dobîndesc relativ ușor, nu același lucru e valabil în cazul emisiunilor culturale. Marii promotori internaționali (Bernard Pivot, Marcel Reich- Ranicki) erau, în primul rînd, personaje seducătoate indiferent de tipul de emisiuni pe care le-ar fi realizat (Pivot s-a ocupat, de altfel, multă vreme de sport).
       Probabil că la o emisiune despre pompieri e salutar să posezi o doză sporită de aplomb. Ea poate părea o simplă bîtă în baltă în cazul unei delicate dezbateri de idei. Ce nu s-a înțeles în domeniul emisiunilor culturale de la televiziune e că seducția înseamnă altceva decît un decor fistichiu, o filmare aparent nonconformistă și un moderator capabil să turuie pe orice temă. Evident, cînd ai norocul să fii tu însuți un personaj cu carismă (și cei menționați mai sus sunt, cu asupra de măsură) misiunea e ușurată substanțial. Dar nu e obligatoriu să fii un astfel de realizator. Îmi plac enorm și cei care, asemeni lui Eugen Negrici, știu să dea o semnificație neașteptată lungilor tăceri, "disparițiilor" pline de tîlc din discuție.
       Dincolo de toate acestea, prigoana dezlănțuită în ultima vreme împotriva emisiunilor culturale, sub pretextul tare ca fularul al "rating"-ului conține și o evidentă componentă colectivistă. Intenția de masificare, de uniformizare, de aplicare grobiană a principiului egalității (în zilele geroase de iarnă creierul suferă de frig la fel de mult ca și picioarele, dar nici un om normal nu-și pune cizme pe cap!) sunt reflexe perverse ale devastatoarei ideologii a corectitudinii politice, combinată cu terorismul ce transformă ideea "economiei de piață" în "economie de neuroni".
       Situația e cu atît mai sinistră, cu cît semnalul transmis astfel arată că minoritatea celor care gîndesc sunt pe cale să piardă aproape orice drept de reprezentare publică. Intrăm, pe zi ce trece, în zodia subneuronalului, în care spiritul e confiscat de grozăvii gen "Ciao Darwin" și "Big Brother", iar gîndirea e lăsată în seama unor ideologi de mîna a enșpea care învață poporul cum și ce să gîndească. În aceste condiții, cred că e de datoria intelectualilor responsabili să reacționeze cu fermitate. Chiar acceptăm cu asemenea ușurință să ne domine imbecilii? Chiar ne lăsăm călcați în picioare de orice politruc convertit urcat în amvonul iluminătorilor nației? Chiar putem înghiți gălușca celor nouăzeci de televizoare din județ care ne dictează ce vrem să vedem la televiziunea publică? Chiar ne-am prostit în halul ăsta?
       L-am întrebat, zilele trecute, pe-un realizator de emisiune cu rating bun de la o televiziunea publică locală dacă punctajul impresionant a adus ceva canalului la care lucrează. "Ce anume?", m-a întrebat ingenuu. "Păi, de pildă, mai multă reclamă!" M-a privit ca picat de pe altă planetă. "Cum adică? Dar noi suntem televiziune publică!" Această replică încapsulează întreaga mizerie a terorismului prin "rating": slugărnicia față de piață nu e decît o formă fără fond, genuflexiunea minților anchilozate sub presiunea prostiei agresive.

România literară, nr. 22, 8 iun. 2005