Există posturi TV care încurajează dezinhibarea pînă la derapajul absolut, după cum există emisiuni care trăiesc în voluptatea scabrosului. Cine vrea să facă o cură de puturoşenii are de unde alege. Oferta este pe cît de variată, pe atît de agresivă. Pro TV a promovat anul trecut un veritabil cult al flagrantului sexual surprins cu camera ascunsă. La început năuc, apoi dezgustat,  telespectatorul a făcut cunoştinţă cu glandul în plin elan masturbator al unui judecător bihorean stîrnit de o delicată domnişoară reporter deghizată în autostopistă, pentru ca la puţine luni după aceea să caşte ochii în prohabul unui universitar timişorean de la medicină şi să redefinească nevinovata formulă estudiantină „examen oral". Vremurile acelea au trecut, priorităţile s-au reconfigurat. Ceea ce nu înseamnă că tentaţia pantalonilor în vine a dispărut. Nici vorbă. Ea n-a făcut decît să-şi lepede hainele vechi şi să caute un ambalaj mai atrăgător. Iar pentru asta a fost nevoie de ceva ieşit din tipar şi totodată capabil să satisfacă foamea de urît a privitorului. A fost nevoie, altfel spus, de un regizor al spălatului de rufe în public, de un arhitect al mizeriei domestice, de un cronicar al eşecului conjugal. Aşa au apărut, ţinîndu-se de mînă, Ernest şi marea lui găselniţă, emisiunea Trădaţi în dragoste.
       Reţeta acestei idei se potriveşte ca o mănuşă postului Prima TV,  specializat în ultima  vreme  în  bocete, istericale  şi răţoieli. După dolofana Monica şi invitaţii ei  cu  dentiţii  precare,  după  kitsch-ul amenajat  impecabil  la Kensky  Show, după umorul de autobază al lui Serginio, după certuri între vecini smintiţi, ameninţări ultimative şi crize de nervi însoţite de aplauze din public,  iată în fine şi apoteoza:  un  scenariu   confuz  ca  un curcan graţiat de Thanksgiving Day, o peltea de un prost-gust inimaginabil, un produs  expirat  valoric  încă din  ziua lansării. Trădaţi în dragoste este forma noastră de a ne feri din calea normalului şi de a pune între paranteze încrederea. Cine se uită la episoadele acestui serial fără să roşească sau să transpire nervos decade  treptat  din drepturile  fiinţelor bipede şi alunecă pe un tobogan al cărui capăt e scufundat în mocirlă. Trădaţi în dragoste este de cele mai multe ori un foileton al adulterului, un certificat de deces al diverselor certificate de căsătorie. Povestea spusă cu  prune în gură de Ernest arată astfel: o femeie are bănuieli că soţul o înşală. Ea face un apel disperat la realizatorii emisiunii, solicitîndu-le confirmarea suspiciunilor. Aici intră în acţiune Ernest. Acesta constă seriozitatea cazului, tocmeşte o echipă de filatori care îl urmăresc pe muieratic zi şi noapte, strînge probele, o întreabă pe solicitantă dacă e sigură că vrea să le vadă şi apoi o duce la locul unde suspectul şi amanta lui mănîncă un pişcot, beau o cafea, vorbesc fiecare în  legea lui  la telefonul  mobil, dezleagă integrame, se feresc de ploaia care a început, se sărută, se giugiulesc sau pur şi simplu nu fac nimic. Epilogul variază de la caz la caz:  fie o tăcere dispreţuitoare, fie un şir de cruci făcute cu ochiul la camera de luat vederi, fie o păruială abruptă, fie niscai „lăudături de mamă”, fie o morală rostiută din suflet, ca în filmele cu ilegalişti.
       Există cîteva lucruri care mă pun pe gînduri în ceea ce priveşte scenariul de la Trădaţi în dragoste. Primul este opţiunea regizorului de a blura figura suspectului, dar nu şi pe a reclamantei. Ciudat. Cel care, măcar ipotetic, joacă rolul călcătorului pe bec este protejat, pe cînd trista şi fidela consoartă e prezentată în prim-planuri cît mai ferme, cu lacrima în colţul ochiului sau cu înjurătura gata să-i decoleze de pe buze. A doua ciudăţenie este insistenţa maladivă cu care realizatorii emisiunii speculează jocul testosteronului şl al foliculinei. Trădaţi în dragoste este de fapt o rapsodie hormonală în care toţi instrumentiştii cîntă fals   şi   blazat. Singura sa miză este devoalarea  unor mizerii şi expunerea lor sub privirile unui public care uneori ar vrea să-şi camufleze apetenţa pentru sordid, dar nu mai poate. Bizareria numărul trei este capacitatea, dacă nu cumva chiar dorinţa victimei de a-şi populariza eşecul. În episodul pe care am avut neplăcerea  să-l  văd, femeia înşelată ajunsese la un moment dat la demersuri  năucitoare,  fără legătură cu deznădejdea pe care ar fi fost normal s-o încerce  într-o  asemenea  situaţie. Ea oprea alte femei pe stradă şi le arăta masa dintr-un bar de hotel unde se instalaseră amorezii, contribuind la nevoie cu mici informaţii  de  coloratură : „O  vedeţi  pe scîrba aia blondă, credeam că-i prietenă, i-am   dat   bani   să-şi   ţină   fata   la   o particulară şi-acum îmi sparge casa. Iar de Gicuţă ce să zic, ne-am luat de drag, am fugit de-acasă pentru el şi uitaţi-vă ce-mi face”.
       Din toată ecuaţia nu avem voie să-l omitem pe Ernest. fireşte. Mai ales că l-am întîlnit pentru prima oară  într-o  altă fabrică de dejecţii, pe nume Big Brother. Îl ţineţi minte, nu? Era găliganul lălîu care exersa sărutul  francez  fără  să  stingă lumina, specimenul cu o căutătură confuză, care urzea mici comploturi sexuale garnisite cu aluzii fără perdea, flaifuşterul cu gesturi de fetişist şi palmares de cocotă,  care sucise pînă la urmă minţile unor fătuţe la fel de puţin dotate la mansardă ca el. O arătare obsedată, cu mintea strînsă în prepuţ.  Un cavaler al tristei frizuri.
       O aglomerare de   frustrări nelecuite, complexe fără ieşire şi vise impure. Un flaşnetar vehement al desfrîului. Tocmai peste el a trebuit să dăm în ipostaza de paznic ţanţoş al armoniei familiale. El, Ernest, nu altcineva, este Instanţa care dă note la comportament domestic şi pune sub lupă abaterile. El, Ernest, stă de strajă în faţa cuplului conjugal, avînd grijă să-i dojenească pe păcătoşi cînd cu vorba, cînd cu fapta. Văzindu-l pe Ernest, te simţi năpădit de o simpatie fierbinte la adresa filatorilor. A celor care urmăresc „obiectivul" şi raportează la centru „părăsirea domiciliului la ora opt fără un sfert seara".
       Măcar pe ei îi auzi, dar nu-i vezi. În plus, au grijă să se ţină după maşina împricinatului, fără să ţină lecţii de fidelitate sau să rostească filozofeme ridicole. Unde mai pui că sînt oameni care n-au călcat în viaţa lor pe la Big Brother.