IMBECILIZAREA ÎN MASĂ

 

Vezi și:

 
 Mor bibliotecile?
 Cartea în stradă
 Cartea • Justiția • Transparență
 Anglomania • Pornografia
 Violență • Vrăjitoare
 Un "Auschwitz spiritual"
 Sediul Bibliotecii Naționale
 Tragedia Bibliotecii Naționale
 R. Căplescu: "Toleranță 0..."
 Porcăria domină doliul
 Scrisoare deschisă președinților...
 Două scrisori despre "Big Brother"
 Scrisoare deschisă producătorilor...
 Bancuri în Ardeal
 Televiziunea - generator metodic de prost-gust și violență
 Presă, cultură, limbaj
 Concurs "universitar" de "Miss"
 Convorbiri despre o oroare
 Sutiene și mușchi
 Un tineret acultural
 ("Folclorul contraatacă")
 Terorismul prin "rating"
 Morga profesorală a repetenților

       Reproduc, mai jos, un text al eseistului Radu Paraschivesccu, în care veți regăsi teme pe care le-am tratat cu insistență, în scris (presă și web) cît și în intervenții televizate, toate aflate sub semnul protestului vehement împotriva "stilului" de grosolănie ignară care a invadat spațiul spiritual românesc.


VÎNĂTOAREA DE HORMONI
Radu Paraschivescu

                 Există posturi TV care încurajează dezinhibarea pînă la derapajul absolut, după cum există emisiuni care trăiesc în voluptatea scabrosului. Cine vrea să facă o cură de puturoșenii are de unde alege. Oferta este pe cît de variată, pe atît de agresivă. Pro TV a promovat anul trecut un veritabil cult al flagrantului sexual surprins cu camera ascunsă. La început năuc, apoi dezgustat,  telespectatorul a făcut cunoștință cu glandul în plin elan masturbator al unui judecător bihorean stîrnit de o delicată domnișoară reporter deghizată în autostopistă, pentru ca la puține luni după aceea să caște ochii în prohabul unui universitar timișorean de la medicină și să redefinească nevinovata formulă estudiantină „examen oral". Vremurile acelea au trecut, prioritățile s-au reconfigurat. Ceea ce nu înseamnă că tentația pantalonilor în vine a dispărut. Nici vorbă. Ea n-a făcut decît să-și lepede hainele vechi și să caute un ambalaj mai atrăgător. Iar pentru asta a fost nevoie de ceva ieșit din tipar și totodată capabil să satisfacă foamea de urît a privitorului. A fost nevoie, altfel spus, de un regizor al spălatului de rufe în public, de un arhitect al mizeriei domestice, de un cronicar al eșecului conjugal. Așa au apărut, ținîndu-se de mînă, Ernest și marea lui găselniță, emisiunea Trădați în dragoste.
       Rețeta acestei idei se potrivește ca o mănușă postului Prima TV,  specializat în ultima  vreme  în  bocete, istericale  și rățoieli. După dolofana Monica și invitații ei  cu  dentiții  precare,  după  kitsch-ul amenajat  impecabil  la Kensky  Show, după umorul de autobază al lui Serginio, după certuri între vecini smintiți, amenințări ultimative și crize de nervi însoțite de aplauze din public,  iată în fine și apoteoza:  un  scenariu   confuz  ca  un curcan grațiat de Thanksgiving Day, o peltea de un prost-gust inimaginabil, un produs  expirat  valoric  încă din  ziua lansării. Trădați în dragoste este forma noastră de a ne feri din calea normalului și de a pune între paranteze încrederea. Cine se uită la episoadele acestui serial fără să roșească sau să transpire nervos decade  treptat  din drepturile  ființelor bipede și alunecă pe un tobogan al cărui capăt e scufundat în mocirlă. Trădați în dragoste este de cele mai multe ori un foileton al adulterului, un certificat de deces al diverselor certificate de căsătorie. Povestea spusă cu  prune în gură de Ernest arată astfel: o femeie are bănuieli că soțul o înșală. Ea face un apel disperat la realizatorii emisiunii, solicitîndu-le confirmarea suspiciunilor. Aici intră în acțiune Ernest. Acesta constă seriozitatea cazului, tocmește o echipă de filatori care îl urmăresc pe muieratic zi și noapte, strînge probele, o întreabă pe solicitantă dacă e sigură că vrea să le vadă și apoi o duce la locul unde suspectul și amanta lui mănîncă un pișcot, beau o cafea, vorbesc fiecare în  legea lui  la telefonul  mobil, dezleagă integrame, se feresc de ploaia care a început, se sărută, se giugiulesc sau pur și simplu nu fac nimic. Epilogul variază de la caz la caz:  fie o tăcere disprețuitoare, fie un șir de cruci făcute cu ochiul la camera de luat vederi, fie o păruială abruptă, fie niscai „lăudături de mamă”, fie o morală rostiută din suflet, ca în filmele cu ilegaliști.
       Există cîteva lucruri care mă pun pe gînduri în ceea ce privește scenariul de la Trădați în dragoste. Primul este opțiunea regizorului de a blura figura suspectului, dar nu și pe a reclamantei. Ciudat. Cel care, măcar ipotetic, joacă rolul călcătorului pe bec este protejat, pe cînd trista și fidela consoartă e prezentată în prim-planuri cît mai ferme, cu lacrima în colțul ochiului sau cu înjurătura gata să-i decoleze de pe buze. A doua ciudățenie este insistența maladivă cu care realizatorii emisiunii speculează jocul testosteronului șl al foliculinei. Trădați în dragoste este de fapt o rapsodie hormonală în care toți instrumentiștii cîntă fals   și   blazat. Singura sa miză este devoalarea  unor mizerii și expunerea lor sub privirile unui public care uneori ar vrea să-și camufleze apetența pentru sordid, dar nu mai poate. Bizareria numărul trei este capacitatea, dacă nu cumva chiar dorința victimei de a-și populariza eșecul. În episodul pe care am avut neplăcerea  să-l  văd, femeia înșelată ajunsese la un moment dat la demersuri  năucitoare,  fără legătură cu deznădejdea pe care ar fi fost normal s-o încerce  într-o  asemenea  situație. Ea oprea alte femei pe stradă și le arăta masa dintr-un bar de hotel unde se instalaseră amorezii, contribuind la nevoie cu mici informații  de  coloratură : „O  vedeți  pe scîrba aia blondă, credeam că-i prietenă, i-am   dat   bani   să-și   țină   fata   la   o particulară și-acum îmi sparge casa. Iar de Gicuță ce să zic, ne-am luat de drag, am fugit de-acasă pentru el și uitați-vă ce-mi face”.
       Din toată ecuația nu avem voie să-l omitem pe Ernest. firește. Mai ales că l-am întîlnit pentru prima oară  într-o  altă fabrică de dejecții, pe nume Big Brother. Îl țineți minte, nu? Era găliganul lălîu care exersa sărutul  francez  fără  să  stingă lumina, specimenul cu o căutătură confuză, care urzea mici comploturi sexuale garnisite cu aluzii fără perdea, flaifușterul cu gesturi de fetișist și palmares de cocotă,  care sucise pînă la urmă mințile unor fătuțe la fel de puțin dotate la mansardă ca el. O arătare obsedată, cu mintea strînsă în prepuț.  Un cavaler al tristei frizuri.
       O aglomerare de   frustrări nelecuite, complexe fără ieșire și vise impure. Un flașnetar vehement al desfrîului. Tocmai peste el a trebuit să dăm în ipostaza de paznic țanțoș al armoniei familiale. El, Ernest, nu altcineva, este Instanța care dă note la comportament domestic și pune sub lupă abaterile. El, Ernest, stă de strajă în fața cuplului conjugal, avînd grijă să-i dojenească pe păcătoși cînd cu vorba, cînd cu fapta. Văzindu-l pe Ernest, te simți năpădit de o simpatie fierbinte la adresa filatorilor. A celor care urmăresc „obiectivul" și raportează la centru „părăsirea domiciliului la ora opt fără un sfert seara".
       Măcar pe ei îi auzi, dar nu-i vezi. În plus, au grijă să se țină după mașina împricinatului, fără să țină lecții de fidelitate sau să rostească filozofeme ridicole. Unde mai pui că sînt oameni care n-au călcat în viața lor pe la Big Brother.

Observator cultural, nr. 4 (261), 24 mar. 2005