IMBECILIZAREA ÎN MASĂ

 

Vezi și:

 
 Mor bibliotecile?
 Cartea în stradă
 Cartea • Justiția • Transparență
 Anglomania • Pornografia
 Violență • Vrăjitoare
 Un "Auschwitz spiritual"
 Sediul Bibliotecii Naționale
 Tragedia Bibliotecii Naționale
 R. Căplescu: "Toleranță 0..."
 Porcăria domină doliul
 Scrisoare deschisă președinților...
 Două scrisori despre "Big Brother"
 Scrisoare deschisă producătorilor...
 Bancuri în Ardeal
 Televiziunea - generator metodic de prost-gust și violență
 Presă, cultură, limbaj
 Concurs "universitar" de "Miss"
 Convorbiri despre o oroare
 "Jurnal" despre manele
 Sutiene și mușchi
 Vînătoarea de hormoni
 ("Folclorul contraatacă")
 Terorismul prin "rating"
 Morga profesorală a repetenților

       Reproduc, mai jos, un text al eseistului Liviu Capșa, care-mi confirmă integral, rînd cu rînd, toate demersurile (scrise, radiodifuzate, televizate), mai mult sau mai puțin vehemente, împotriva "stilului" de grosolănie ignară care a invadat spațiul spiritual românesc.


UN TINERET ACULTURAL?
Liviu Capșa

        Aducerea la cunoștința opiniei publice a rezultatelor unor sondaje privind (dezinteresul pentru cultură al tineretului român ne-a confirmat ceea ce, cu strîngere de inimă, bănuiam de mult: preocupările cultural-intelectuale ale generației juvenile sunt ca și inexistente. Cu alte cuvinte, România "se bazează" în mileniul trei pe o aculturală generație post-decembristă.
         Dincolo de această concluzie neliniștitoare,
uimește totala lipsă de reacție a oficialităților, dar și a societății civile și a mediilor intelectuale, ca și cum ar fi vorba despre topul preferințelor adolescenților dintr-o altă constelație, chestionați de reporteri zglobii la un "party de party" mega-galactic. Or, generația care ar trebui să ne ghideze pe tărîmurile unite europene (căci Năstase și ai lui n-or fi rupți din coasta lui Mathusalem!) orbecăie în căutarea unei identități ce-i scapă mereu printre degete. Și nici nu ar putea fi altfel, cînd înlocuiești lecturile fundamentale cu subțirimea colorată a revistuțelor provocator-adolescentine, cînd preferi, în locul bibliotecilor, spațiul ondulărilor manelist-orientale, cînd sălile de clasă se pierd în ceața amintirilor sîcîietoare, cînd ascensiunea socială lejeră este exemplificată la cel mai înalt nivel.
         Moda liceenelor concursuri de "Miss" și
"Mister", tributare modelelor și practicilor îndrăznețe și efemere deopotrivă, cu profesori "de gașcă" în juriu și părinți emoționați în sală, dezinhibă, dar nu cultivă, emancipează la suprafață, dar nu clădește spiritual Și uite așa, după numai cîteva fraze, am ajuns la problema uzată și antipatică a responsabilităților, la cei care, în familie, la școală și în societate, în roluri și cu misii diferite, au și privilegiul, dar și povara de a lucra cu tinerii. Cu un buget cel mai adesea insuficient, cu probleme care sapă la temelia rostului ei și a tihnei cotidiene, familia nu este pentru adolescenți, în multe cazuri, oaza de confort atît de necesară. Școala, bulversată de decizii politico-electorale și înghețată sub viscolul fondurilor insuficiente, nu poate compensa mulțumitor lipsurile "de acasă" și nici oferi soluții imediate.
        Parcurgînd rîndurile de mai sus, mulți se
vor întreba: de ce se îndepărtează tinerii de cultură, cînd, totuși, mulți dintre ei mai (și) citesc? Și, într-o oarecare măsură, acești optimiști ponderați au dreptate. Fiind drepți pînă la capăt, recunoaștem și noi, în România se mai și citește. Fie anunțuri de mică și mare publicitate, fie saiturile colorate și nude ale Internetului, fie publicațiile mondene revărsate provocator peste marginile chioșcurilor, numai bune să substituie, prin imagine și mesaj, Dallasul de altădată. Ca să nu mai vorbim de „Programul Loto-Pronosport", care se devorează săptămînal într-un tiraj de masă (goală), de romanele de capă și securitate ale lui Pavel Coruț sau de cărțile (ne)sfinte ale politicienilor.
      Veți spune că toate acestea nu sunt
literatură. Dar cine mai are timp și organ pentru literatură, cînd pragmatismul ne-nconjoară, concurența suflă tare și eșecurile ne dor. Cititul de dragul cititului, leneș și dulce, se consuma în vremea junimiștilor, cînd moșiile de la umbra dealurilor moldave catifelau destine și însiropau colbuitele drumuri spre Paris. Sau pe la cenaclurile bucureștene interbelice, între plimbările de la Șosea și alunecările pe gheața lui Oteteleșanu. Sau la lumina lumînărilor, vegheați de inutilitatea televizorului și amorțiți de veșnicul frig ceaușist de dinainte de explozia mămăligii. S-a dus vremea cititului din disperare. Atunci, scriitorul era scriitor, iar cititorul, cititor. Acum, scriitorul este și una, și alta. Un adevărat om universal. Și, pînă la urmă, la ce bun și literatura asta gratuită, care nu face decît să vestejească pînă la reverie cele mai virile proiecte, cînd, de pe noptiera hotelurilor de cinci stele, Burke Hedges te îndeamnă, științific și eficient, să te "afirmi sub propria firmă", iar Dale Carnegie îți dezvăluie, cu tact și profesionalism, Secretele succesului. Nu-ți rămîne decît ca, între mîncarea chinezească de porc garnisit cu opt miresme și partida de tenis ministerial, să urmezi tulburătorul Curs practic de încredere al lui Walter Anderson, pentru a Nota și acționa în cunoștință de cauză împreună cu maestrul în domeniu, H.A. Glasser. Vei descoperi astfel, vorba lui Napoleon Hill, că De la bani la idee nu-i decît un pas. Mic pentru omenire, uriaș pentru tinerii noștri pragmatici, pe care îl vor face cîndva, aici sau aiurea, dar cu o condiție: să citească numai ce trebuie!
        
Nici n-am terminat bine rîndurile de mai sus și mi-am dat seama că sunt pe cale să nedreptățesc o altă categorie din rîndurile celor preocupați să-și făurească o cultură pe măsura timpurilor noastre. Cum era să uit tocmai cultura intensivă a manelelor. Chiar așa, de ce ascultă tinerii noștri cu atîta patimă și voluptate manele? Pentru că suntem un popor, asemenea multor altora, înzestrat cu un puternic sentiment al dragostei? Practicată (cu un potențial ce nu-i de lepădat), dar și invocată. De ce se omoară ei după aceste cîntece de pseudo-dragoste, de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată, după cum le descriu dicționarele? De ce au înlocuit europenii noștri tineri folclorul românesc, atît de divers pentru a satisface toate gusturile, cu melodiile acestea slujite de texte de-o imbecilitate perfectă? Suntem noi un popor care și-a descoperit acum, în post-tranziție, originile orientale?

        În căutarea unui răspuns, se naște o primă
întrebare. Manelele nu sunt numai duioase și tărăgănate, ele au devenit, între timp, și prilej unor lamentări comode, ca să nu spun leneș al exhihării unor trăiri intens-caricatural aproape de limita leșinului. Adeseori, și morții, căci se știe, în manele se moare și învie frecvent din dragoste. Și se dansează. Focos. Din buric și șolduri. Indiferent de sex. Un act mimat în extazul muzicii.
      Au, așadar, tinerii noștri motive să
topească după muzica aceasta produsă de băieți minune, fermecători și încîntători, și al asemenea adjective devenite (re)nume? Ce-i mînă pe ei spre această adorație total definitivă și necondiționată?
       Credem că, în primul rînd, incultura. Nu
numai muzicală. Venind în orașe, în anii industrializării forțate, în special spre periferii scăldate de-o grea tristețe, părinții tinerilor de astăzi, un fel de țărani transhumanți între anotimpurile vieții, calificați la locurile silniciei, au pierdut ce aveau bun de acasă, cîștigînd și transmițînd copiilor tot ce-i mai rău de la noul lor mediu de viață. Textele manelelor le vin acum tuturor ca o mănușă. Expresiile licențioase, debitate la ușa cîrciumii, asezonate măiestrit pe muzică, au devenit mai sățioase. Îți lasă gura apă, nu alta. Noroc că cinzeaca-i pe-aproape.
      Ar mai fi apoi sărăcia. Blocurile tip,
existența în mîzga ghetoului, cartierele acaparatoare cu toate promiscuitățile lor, duminicile la papuci și capot la o tablă sau o sămînță, chefurile fără perdele, berea vrac în sticle de plastic, rimează perfect cu orizontul îngust al manelei, cu răspunsul ei iute la dorințele fierbinți și imediate. Tinerii celebrează valorile supreme ale acestei lumi: amorul liber, șmecheria profitoare, generozitatea unsuroasă, norocul chior, blestemul jucăuș, trădarea repetată, înjurătura porcoasă.
       Și, în fine, să numim și un al treilea posibil
motiv al iubirii leșinate pentru manele: disperarea. Poate că tînărul se agață de manea ca să uite. Să iasă din (i)realitatea imediată. Poate îi sunt necesare amăgirile ei colorate. Un fel de film indian pentru alpiniștii posturilor cotidiene. Acadeaua înfometaților de real. Maneaua e, poate, singura lor certitudine.
       Să fie vorba despre, "crize vechi în haine
noi" așa cum, cu mulți ani în urmă, Mircea Vulcănescu, un martir al intelectualității române, scria despre "tînăra generație"? Cine să răspundă la această întrebare, cînd societatea românească, bună de invocat pentru despovărărea conștiinței, are alte treburi și interese? Întotdeauna presante. Și capitale. Cînd să mai aibă timp și pentru tineri. Așa încît, firesc, te întrebi: este tineretul român al secolului XXI acultural sau, mai degrabă, este împins, prin ignorare, în zona fără orizont a ignoranței?

Luceafărul, nr. 28, 21 iulie 2004