INFO

MIHAI URSACHI (1941-2004): Cuvîntul de rămas bun...


     
Desen de G.P., după o
fotografie (1971).

      
        Fragmentele fac parte dintr-un poem pe care Mihai Ursachi (cu care am avut o temeinică prietenie, am multe de povestit) mi l-a dăruit în manuscris în decembrie 1971.
    Nu e acum momentul să-l reproduc în întregime.
        Ofer, totuși, mai jos două

facsimile (recto & verso) și o, vai, fugară evocare.     
       Dumnezeu să-i odihnească zbuciumatul suflet!







        „…CE I-AM TRĂIT, CA NIȘTE FLUTURI…”

            Am avut parte de cîțiva ani de strînsă prietenie cu Mihai Ursachi. Era, adesea, dominator, imperativ, scorțos – dar îmi plăcea și marșam. Mă pomeneam cu el la 5 dimineața, bătea fără milă în geam ca Gestapoul, ca să-mi împărtășească de urgență ideea care-i venise peste noapte: cum am putea avea bani ca să ne scoatem cărțile în regie proprie (eram în anii ’70 ai veacului trecut!) – punînd pe picioare o… crescătorie de ciuperci. Urma să purcedem chiar în acea dimineață pe la diverși scriitori cu bani, care să cumpere anticipat ciuperci de la noi, ca un fel de abonament…
            Într-o altă dimineață matinală (sintagma e a lui), după o libație prelungită la Casa Universitarilor, a observat, în preumblarea noastră, un stîlp al unui semn de circulație, din care lipsea tabla circulară de deasupra. A cumpărat de la o țigancă o mătură și mi-a cerut să-l ridic în spinare ca s-o înfigă acolo. Arăta foarte Lautréamont: mașină de cusut pe o masă de operație - și cîteva ore cred că șoferii s-au crucit…
            Făceam împreună lungi excursii (zeci de km!) pe bicicletă (o numea „singurul vehicul cu tracțiune inteligentă”), uneori noaptea, prilej de trăncăneală mustoasă și (sweet bird of youth!
°) substanțială.
            A fost printre primii cărora le-am citit traducerea mea din Dante. În ciuda egolatriei (firești, pînă la urmă, la un poet) și a orgoliului foarte pronunțat, avea o răbdare generoasă teribilă: ore-ntregi disecam terțină cu terțină, nu se sastisea.
            Poemul alăturat mi l-a dăruit, transcris de mîna lui „pe curat”, cu cerneală, în preajma unei aniversări a zilei mele de naștere (pe atunci, mi-o mai serbam). Mi-a dat-o ca pe un cadou suprem. Chiar era. Mi-a mai făcut asemenea daruri „macedonskiene”. Mai am și acum o piatră pe care mi-o adusese după o, zicea el, expediție în munți, unde era să-și piardă viața și numai marea sa iscusință alpinistică l-a salvat. Mi-a înmînat-o cu o solemnitate sacerdotală, privindu-mă în ochi și pronunțînd grav: „Aceasta sunt eu!”
           
Iau acea bucată rece de bazalt în mînă și un urlet înăuntrul meu îmi zguduie umerii de plîns:
            Unde ești, Mihai?