|
Desen de G.P., după o
fotografie (1971). |
Fragmentele fac parte dintr-un poem
pe care Mihai Ursachi (cu care am avut o temeinică prietenie, am
multe de povestit) mi l-a dăruit în manuscris în decembrie 1971.
Nu e acum momentul să-l reproduc
în
întregime.
Ofer, totuși, mai jos două |
|
facsimile (recto & verso) și o, vai, fugară
evocare.
Dumnezeu să-i odihnească zbuciumatul
suflet!
|
„…CE I-AM TRĂIT, CA NIȘTE FLUTURI…”
Am
avut parte de cîțiva ani de strînsă prietenie cu Mihai Ursachi. Era,
adesea, dominator, imperativ, scorțos – dar îmi plăcea și marșam. Mă
pomeneam cu el la 5 dimineața, bătea fără milă în geam ca Gestapoul, ca
să-mi împărtășească de urgență ideea care-i venise peste noapte: cum am
putea avea bani ca să ne scoatem cărțile în regie proprie (eram în anii
’70 ai veacului trecut!) – punînd pe picioare o… crescătorie de
ciuperci. Urma să purcedem chiar în acea dimineață pe la diverși
scriitori cu bani, care să cumpere anticipat ciuperci de la noi, ca un
fel de abonament…
Într-o altă dimineață matinală (sintagma e a lui), după o libație
prelungită la Casa Universitarilor, a observat, în preumblarea noastră,
un stîlp al unui semn de circulație, din care lipsea tabla circulară de
deasupra. A cumpărat de la o țigancă o mătură și mi-a cerut să-l ridic
în spinare ca s-o înfigă acolo. Arăta foarte Lautréamont: mașină de
cusut pe o masă de operație - și cîteva ore cred că șoferii s-au crucit…
Făceam împreună lungi excursii (zeci de km!) pe bicicletă (o numea
„singurul vehicul cu tracțiune inteligentă”), uneori noaptea, prilej
de trăncăneală mustoasă și (sweet bird of youth!°)
substanțială.
A
fost printre primii cărora le-am citit traducerea mea din Dante. În
ciuda egolatriei (firești, pînă la urmă, la un poet) și a orgoliului
foarte pronunțat, avea o răbdare generoasă teribilă: ore-ntregi disecam
terțină cu terțină, nu se sastisea.
Poemul alăturat mi l-a dăruit, transcris de mîna lui „pe curat”, cu
cerneală, în preajma unei aniversări a zilei mele de naștere (pe atunci,
mi-o mai serbam). Mi-a dat-o ca pe un cadou suprem. Chiar era. Mi-a mai
făcut asemenea daruri „macedonskiene”. Mai am și acum o piatră pe care
mi-o adusese după o, zicea el, expediție în munți, unde era
să-și piardă viața și numai marea sa iscusință alpinistică l-a salvat.
Mi-a înmînat-o cu o solemnitate sacerdotală, privindu-mă în ochi și
pronunțînd grav: „Aceasta sunt eu!”
Iau acea bucată rece de bazalt în mînă și un urlet înăuntrul meu îmi
zguduie umerii de plîns:
Unde ești, Mihai?
|
