Pentru partea maghiară a statului hibrid rămas în istorie cu numele de Imperiul Austro-Ungar, ultimul deceniu al Secolului [sic¹] XIX a fost în întregime dedicat aniversării a 1.000 de ani de la sedentarizarea triburilor ungaro-finice în Europa. (…) Printre altele, au fost ridicate numeroase edificii şi monumente sculpturale impunătoare pe tot cuprinsul teritoriilor aflate atunci sub dominaţie  maghiară, deci inclusiv în Transilvania. Printre acestea se numără şi „Monumentul Libertăţii" din Arad, ridicat la 6 octombrie 1890, operă a sculptorilor Huszar Adolf şi Zala György. Monumentul este de (…) 18 metri înălţime, şi constă într-un soclu lat sub formă de trepte pe care sînt dispuse, jur-împrejur, în relief, portrete în bronz (cu nume gravate) a 13 generali maghiari care în timpul Revoluţiei de la 1848 au dezertat din armata Imperiului Habsburgic şi au comandat trupele ungureşti în luptele purtate atît împotriva românilor conduşi de Avram Iancu, şi în cele cu armatele imperiale habsburgice şi ţariste. După înfrîngerea revoluţiei, în vara lui 1848, armata habsburgică i-a executat la 6 octombrie 1849. Pe acest soclu se înalţă un obelisc pe ale cărui patru laturi sînt fixate figuri alegorice, de peste 3 metri înălţime fiecare, simbolizînd Renaşterea Ungariei  Milenare şi purtînd însemnul heraldic al Ungariei Mari. (…) Acestui întreg ansamblu [sic²] ungurii îi spun Monumentul Libertăţii. (…) După Marea Unire din 1918, monumentul a fost considerat ofensator pentru demnitatea românească, populaţia cerînd înlăturarea lui din centrul Aradului, fapt ce s-a materializat printr-o hotărîre a guvernului liberal condus de Ionel I.C. Brătianu, care, în 1924, a dispus dezafectarea lui. De atunci, părţile componente ale monumentului se păstrează în incinta unităţii militare din localitate. Dată fiind valoarea simbolică cu totul specială a acestui ansamblu sculptural, revizionismul maghiar a făcut din el unul dintre scopurile sale primordiale, cererea de reamplasare pe locul iniţial constituind o prioritate formulată permanent şi vehement. În 1920, la Budapesta, sub semnătura lui Petho Sandor, apărea broşura intitulată „Les monuments hongrois en Transilvanie que les roumains, on detruit [sic³]", în care figura, în mod nejustificat, şi monumentul din centrul Aradului. Dar dacă din 1920 şi pînă astăzi revizionismul şi iredentismul maghiar au condamnat în sute de lucrări şi conferinţe „barbaria" românească faţă de simbolurile Ungariei Mari, în nenumărate ocazii înşişi oficialii maghiari au mers atît de departe încît au condiţionat pînă şi bunul mers al relaţiilor dintre Ungaria şi România de reamenajarea pe locul iniţial a „Monumentului Libertăţii" din Arad. Unul din momentele de vîrf în această privinţă l-a constituit întregul interval de timp între [sic⁴] 1975 şi 1989, cînd partea ungară, precizînd că monumentul ar reprezenta „simbolul rezistenţei maghiare împotriva ţarismului", a cerut părţii române să reaşeze la locul ei această dovadă că „Ungaria a apărat Occidentul de pericolul slav". Pentru a evita o criză diplomatică, spre sfîrşitul anilor ’70, România a sugerat conducerii statului maghiar că este dispusă să cedeze Ungariei monumentul dezasamblat, dacă aceasta doreşte să-l instaleze pe teritoriul său. Sugestia fiind respinsă categoric, partea ungară a boicotat convorbirile bilaterale din perioada 1980-1985 cu privire la regimul monumentelor, cimitirelor şi operelor comemorative de război, româneşti, de pe teritoriul R.P. Ungare. Concomitent, a trecut la desfiinţarea unor cimitire, parcele de morminte, monumente şi simboluri comemorative de război româneşti, aflate pe teritoriul ungar, pentru ca, la un anumit moment, să condiţioneze oprirea acestor acţiuni de reamplasarea la Arad a Monumentului Ungariei Mari. Pertractările au continuat pînă la căderea regimului comunist în ambele ţări. Numai că, imediat după revoluţia din decembrie 1989, presiunile oficiale maghiare au reînceput, cu o insistenţă mult sporită, datorită noii conduceri politice. Susţinătorul pretenţiilor proaspetei democraţii maghiare pe lîngă oficialităţile române a fost ministrul de atunci al Culturii, dl. Dan Petrescu [sic⁵]. Acesta a depus un efort demn de o cauză mai bună pentru ca simbolul Ungariei Milenare să străjuiască şi să sfideze pămîntul românesc al Transilvaniei. Numai prin opoziţia deschisă conducerii de atunci a Armatei, dl. Dan Petrescu nu a avut cîştig de cauză în Guvernul României. Iată însă că actualul Guvern a României a devenit subit preocupat de instalarea acestui simbol major al dominaţiei maghiare în Transilvania, tocmai cînd iredentismul maghiar de pretutindeni se pregăteşte să sărbătorească cu mare fast 150 de ani de la executarea celor 13 generali socotiţi a fi părinţii renaşterii Ungariei Milenare, dar care pentru urmaşii miilor de români căzuţi în luptă cu oştile pe care aceştia le-au condus, amintirea lor nu poate fi decît ofensatoare [sic⁶]. Este ofensatoare măsura în care orgoliul ungar a fost o dată răsplătit, cînd românii au acceptat ca pentru cinstirea acestor generali să fie instalat obeliscul ce a fost ridicat în 1881 de municipalitate pe locul unde ei au fost asasinaţi. Deci nu cinstirea generalilor este în cauză, ci instalarea humei [? sic⁷] capabile să „dovedească", prin simbolistica sa, că Transilvania a fost reînscrisă în vechea ordine a Ungariei Milenare. Nu discut, aici şi acum, tertipurile la care s-a dedat actuala Putere [1999; n. GP] pentru a da satisfacţie cel puţin componentei sale UDMR-iste, pentru a putea da viaţă unui deziderat important a iredentismului maghiar. Condamn însă stilul antidemocratic în care această măsură a fost luată în secret, fără consultarea opiniei şi voinţei locuitorilor din Arad şi, de-a dreptul incredibil, fără consultarea şi înştiinţarea autorităţilor locale, care au aflat vestea prin „bunăvoinţa" unui membru al Guvernului maghiar. Indiferent dacă eu consider că ne confruntăm, în acest caz, cu o sfidare dispreţuitoare a actualilor guvernanţi adresată întregului popor român şi cu o provocare intolerabilă şi inconştientă din partea unor forţe revanşarde maghiare, acest monument – proprietate a Statului Ungar – trebuie să facă obiectul unei discuţii la nivel de experţi, pentru a stabili condiţiile în care poate fi restituită părţi maghiare, singura în măsură s-o preţuiască şi interesată s-o reinstaleze. Dar pe teritoriul său şi cu banii săi! Cît despre parcul şi ansamblul „Reconcilierii" de la Arad, Guvernul poate să-l facă dacă are bani, dar cu monumente noi şi numai dacă arădenii vor!
 

________________________________       1) Corect: secolului (n.GP).       2) Pleonasm. Corect: acestui ansamblu (n.GP).       3) Corect: fără virgulă între roumains şi on (n.GP).       4) Corect: dintre (n.GP).       5) Dl Dan Petrescu nu a fost ministru, ci ministru adjunct (n.GP).       6) "...Dar care... amintirea lor nu poate fi decît..." = anacolut (frază incorectă) (n.GP).       7) Poate o eroare de tipar. Cuvîntul e fără sens în context (n.GP).

.