„Unul dintre principalii candidaţi la învestitura Partidului Democrat pentru scrutinul prezidenţial din 2004, John Kerry, veteran al războiului din Vietnam, nu a ezitat să compare actuala situaţie din Irak cu coşmarul vietnamez trăit de militarii americani acum cîteva decenii.

În acelaşi sens, una dintre limbile cele mai ascuţite ale presei de peste Ocean, Maureen Dowd, are cuvinte aspre faţă de politica americană în Irak: «Războiul a început ilogic: false date informative, pentru a da substanţă unui fals casus belli°, bazat pe un cuartet de false premise (că putem lesne scăpa de Saddam şi Partidul Baath, că putem pune pe fugă pe terorişti şi democratiza Irakul fără a secătui economia noastră. (...) Lipsa de logică a administraţiei Bush continuă: cu cît mor mai mulţi americani, irakieni şi membri ai organizaţiilor internaţionale, cu atît cauza Americii progresează...»”

           Finalul articolului Irakul, Vietnamul lui Bush?... (Adevărul, 8 apr. 2004, p.9)

           Laureata de anul acesta a Premiului Nobel pentru pace, iraniana Shirin Ebadi, a criticat politica Statelor Unite într-o conferinţă de presă care a precedat decernarea premiului, miercuri, la Oslo. „Democraţia nu ar trebui să fie folosită drept pretext pentru atacarea altor ţări", a spus avocata iraniană. „Susţinerea opiniei publice şi a Naţiunilor Unite sunt importante", a adăugat ea, exprimându-şi dezaprobarea faţă de războiul din Irak şi refuzul SUA de a acorda ONU un rol mai amplu în reconstrucţia ţării. Reformiştii din Iran speră ca premiul, în valoare de 1,4 milioane dolari, să dea un nou impuls mişcărilor proreformă din ţară. (O.P.) (Adevărul, 11 dec. 2003, p.9)

„(...) Mă gîndesc că Franţa, Germania, chiar şi Rusia au avut dreptate. (...)
            Greşeala politicii duse de Bush, Aznar, Berlusconi este că au minţit tot timpul. Primul şef de guvern al acestei coaliţii sancţionat a fost dl Aznar, care a avut ghinionul să aibă alegeri peste cîteva zile. Dar cred că acesta e doar începutul. Americanii suportă tot mai greu faptul că au fost înşelaţi pe ambele subiecte: armele de distrugere în masă şi lupta contra terorismului. Ei au avut încredere în Bush pentru că le-a spus: «Vă voi elibera de terorism», dar el a eşuat, minţind fără ruşine. Şi cred că dincolo chiar de terorism, este o problemă de manipulare a opiniei publice, pentru că ceea ce au în comun şefii acestor guverne de dreapta (...) este că sunt mari manipulatori. Dl Blair a trebuit să se despartă din acest motiv de cel mai apropiat colaborator. Dl Aznar şi-a determinat întreg guvernul să mintă, ministrul său de Interne a minţit patru zile fără ruşine, ştiind prea bine ce face. Nici dl Berlusconi n-a încetat tot timpul cu minciunile. Nu se poate face multă vreme război doar cu minciuni. (...)

             Dl Kerry a spus deja în campania lui că politica externă americană a fost: «cea mai arogantă, cea mai stupidă şi cea mai ideologică din toată istoria Statelor Unite». (Americanii) trebuie să îşi consulte aliaţii, trebuie să nu mintă, trebuie să fie inteligenţi. Să-şi închipuie că invadînd Irakul vor înfînge terorismul era o prostie. (...) Această administraţie a făcut mult rău Statelor Unite în întreaga lume. Deci acest război a fost absurd, a spus-o recent şi dl Kerry, candidatul democrat, a spus-o şi ministrul de Externe francez, Dominique de Villepin, a spus-o şi noul premier spaniol, Zapatero. (...)
             Dacă măcar s-ar fi combătut terorismul, mai puteau spune că «merita». Dar pentru războiul din Irak nu văd decît consecinţe negative şi nici una pozitivă. (...) Războiul din Irak nu numai că nu a sugrumat terorismul, ci chiar l-a dezvoltat. Mi se pare că America a pierdut din acest motiv pe toate planurile. (...) S-a putut explica populaţiilor arabe că occidentalii nu sunt cu nimic mai buni, că agresează şi ei, că uneori torturează. Deci superioritatea morală a Occidentului faţă de islamism a dispărut. Pentru masele arabe, la ora actuală, Saddam Hussein este o victimă, dintr-un tiran, dintr-un asasin, a ajuns o victimă. (...)
            Eu cred că dl Bush este o catastrofă pentru lumea civilizată şi, cu cît ne vom debarasa mai repede de el, cu atît va fi mai bine pentru toată lumea. Sper ca popoarele să îşi dea seama că această politică a eşuat. Ştiţi că 90% din spanioli au fost contra războiului, dar au sprijinit această politică, au votat pentru PP la alegerile municipale pentru că au crezut că aceasta merită. Dar cînd văd că e un eşec, peste tot, în Anglia, în SUA, în Italia, oamenii încep să-şi spună: «Şi-au bătut joc de noi! Am fost înşelaţi, am fost duşi într-o aventură absurdă». Sper ca această politică nefastă să fie măturată de pe scena internaţională. Americanii au făcut ce-au putut ca să explodeze Europa. (...)"

 









   Adevărul, 21 mai 2004.

     V. şi articolul, extrem de critic ("...politica aberantă a administraţiei Bush..."), al lui Nicolae Filipescu, Deteriorarea situaţiei din Irak, din revista 22, nr. 741, 18 mai 2004. E suficient să citez primul paragraf, care fixează "tonul" întregului articol: "Declaraţiile oficioase ale guvernanţilor de la Washington cu privire la invazia Irakului au produs o avalanşă de justificări care s-au dovedit a fi false şi un torent de intenţii «nobile» despre care se putea prevedea că erau îndoielnice şi nerealizabile. Din nefericire, prestigiul, credibilitatea şi imaginea Statelor Unite au suferit cumplit în decursul mandatului prezidenţial al lui George Bush" (s.GP).

          «Din păcate însă, trebuie să admit că felul în care administraţia Bush a tratat chestiunea irakiană nu a făcut decât să încurajeze antiamericanismele de toate nuanţele şi culorile. Astfel încât, fără a retracta anumite aspecte din criticile prezente în acele articole, cred că, ţinând seama de întreg contextul, multe dintre ele au fost lipsite de o judecată corectă de ansamblu.
             Recunosc aşadar că m-am înşelat sau m-am lăsat înşelat prea uşor: nu m-am aşteptat ca după atâta timp să nu fie găsite în Irak, practic, nici un fel de arme de distrugere în masă — nici biologice, nici chimice, nici nucleare, nici rachete, nici măcar programe serioase pentru punerea lor la punct. Nimic! Pe de altă parte, nu s-a adus nici cea mai mică dovadă a unei legături serioase dintre regimul Hussein şi islamismul internaţional. (...)
           E greu să eviţi gândul că administraţia Bush, în obsesia ei de a-l răsturna pe Saddam de la putere, şi-a pus voit la ochi ochelari măritori şi deformatori. A văzut ceea ce voia să vadă, gândindu-se că, poate, va găsi in situ ceea ce era hotărâtă să găsească. A încercat să păcălească o lume întreagă şi s-a păcălit pe sine. Este o atitudine inacceptabilă din partea unui guvern democratic şi, venită din partea guvernului singurei supraputeri, de-a dreptul iresponsabilă. Consecinţele sunt perfect vizibile: lipsa de legitimitate a acţiunii americane, ceea ce încurajează în schimb legitimarea insurgenţei irakiene. (...)

               Forţa de intervenţie eliberatoare trebuie să respecte ea însăşi, cu maximă scrupulozitate posibilă, drepturile omului; cu alte cuvinte, dacă americanii (sau oricare alţii) vor să impună respectarea drepturilor omului, trebuie să le respecte ei înşişi, rămânând astfel incluşi în propriul lor proiect eliberator. Ceea ce înseamnă că acţiunea eliberatoare devine imorală dacă agentul eliberator nu-i tratează pe cei eliberaţi ca pe nişte oameni liberi.
            Or, se pare că exact această „ieşire" din propriul proiect eliberator s-a întâmplat la închisoarea Abu Ghraib. Umilinţele şi chiar torturile la care au fost supuşi o parte a deţinuţilor din partea unor soldaţi şi ofiţeri americani nu pot fi considerate simple scăpări, excese izolate din partea unor soldaţi instabili psihic. Ancheta în curs desfăşurată de către o comisie specială a Congresului american a arătat deja destul de limpede că exista un „sistem": deţinuţii erau sistematic „înmuiaţi" pentru a deveni mai cooperanţi cu anchetatorii care voiau să afle informaţii despre insurgenţa irakiană. Din păcate, este foarte probabil că, pentru mulţi comandanţi americani, deţinuţii irakieni (la fel ca şi deţinuţii arestaţi în Afganistan de la Guantanamo pentru administraţia americană) nu apăreau ca oameni deplini, înzestraţi cu „dreptul la viaţă, libertate şi căutarea fericirii".»
                                      Andrei Cornea, Lecţia de la Abu Ghraib, 22, 743, 1 iun. 2004
                                      Desenul, reprodus din revistă, aparţine lui Dan Perjovschi.

 
   Adevărul, 12 iulie 2004.

     "«Problemele sunt similare celor de acum 40 de ani, soluţiile sunt altele. Lumea încă se aşteaptă să vină Dylan cu chitara, să le rezolve. Michel Moore nu are chitară, dar prin documentarul său Fahrenheit 9/11 a făcut o treabă excelentă (...) E un guvern foarte corupt...»" (Joan Baez lupgtă cu chitara împotriva unui guvern american "foarte corupt", Diana Popescu, Adev., 12 iul. 2004

 
Clicaţi pe imagine ca s-o măriţi.

     "Cînd preşedintele l-a pus la curent cu intenţia sa (de a invada Irakul), Powell s-ar fi mulţumit, potrivit lui Woodward (Planul de atac), să-l întrebe pe un ton «sumbru» dacă e conştient de «posibilele consecinţe». Or, scrie New York Times, din partea sa ar fi fost de aşteptat un răspuns de genul «renunţaţi la această idee, este complet greşită». Powell era «conştient că ideea invaziei în Irak este cît se poate de proastă».
     William Pfaff, în Frică, mînie şi eşec: O cronică a Războiului Administraţiei Bush împotriva Terorii, de la 11 sept. 2001 pînă la Înfrîngerea din Irak, scrie: «Războiul din Irak trebuia să ofere SUA triumful de care nu au avut parte în Vietnam. În loc de aceasta, el s-a transformat într-o nouă înfrîngere»." (Alpiniştii istoriei imediate, II,  R. Căplescu, Ad. lit. şi art., 726, 20 iul. 2004