Cuvîntare în Senat:
LEGEA PRIVIND FOLOSIREA LIMBII ROMÂNE ŞI COMENTAREA EI
14 octombrie 2002

Pentru că proiectul de lege privind folosirea limbii române în anumite situaţii, al cărui autor sunt, se apropie de finalizare (a primit, după votul Senatului de anul trecut, şi votul favorabil al Camerei, cu un “scor” de 220 pro, 35 contra, 25 de abţineri), interese materiale, duşmănii politice sau pur personale şi invidii veninoase s-au pus în mişcare şi am fost supus, în ultima săptămînă, unei campanii mediatice negative pe care, deşi am 6 ani de Parlament la activ, aş numi-o: fără precedent. A fost – sau este încă – ceva ce poate fi comparat cu o acţiune de linşaj intelectual. O canonadă de articole, pagini întregi de ziar, emisiuni de radio şi de televiziune, care se întrec în a prezenta proiectul cu pricina şi pe mine ca pe o... femeie cu barbă, ...mîna cu 7 degete, ...copilul cu trei capete, ...o anomalie a naturii şi a societăţii, un pericol public pentru toate domeniile de activitate, de la sport la industria software, de la colecţionarea de timbre la zborul cu parapanta. Ironii, batjocuri, zeflemele, băşcălii, toată muniţia deriziunii e pusă la bătaie pentru demolarea acestui proiect de lege, de pe poziţiile unei – s-o spun din capul locului – unei MINCIUNI SFRUNTATE. Nu se mai ţine cont de nimic: deontologie, echilibru, obiectivitate, principiul audiatur et altera pars (ascultă şi partea cealaltă) – vorbe goale, bune doar pentru simpozioane şi work-shopuri. În acest caz – şi NU generalizez, mă refer NUMAI la acest caz – se calcă totul în picioare şi pe teren se află o singură echipă, care bagă în neştire goluri în poarta goală.

• ...Într-o emisiune de televiziune, moderatorul, ironic la adresa legii, discută cu doi invitaţi, ambii adversari înverşunaţi ai proiectului. În altă emisiune, la altă televiziune, doi moderatori, amîndoi pe poziţii ostile faţă de această lege, stau de vorbă cu trei invitaţi care, trei doamne, şi toţi trei, o fac şi ei praf la unison (iar dacă o doamnă deputat, artistă eminentă, dă telefon spre

a-şi manifesta opinia favorabilă, nu e lăsată să vorbească şi e luată la trei păzeşte!).

• ...Un ziar, unul din cele serioase din ţara asta, chestionează 4 persoane stimabile, din care două îmi sunt adversari politici, iar două declară, totuşi, cinstit că NU cunosc proiectul de lege, dar nu contează!, mărturia lor este lăsată în pagină, ca să facă impresie, să producă iluzia că toţi 4 sunt deopotrivă de nemulţumiţi de textul legislativ.

• ...Un intelectual de vîrf, din cei mai remarcabili la ora actuală, e vorba de G. Liiceanu, discută două ore într-un talk-show fără să aibă legea în mînă şi să se refere concret la ea; din acest motiv, i-am adresat o scrisoare, care este una deschisă, din care vă voi citi pasajul principal:

Stimate domnule Gabriel Liiceanu,

Sunteţi, pentru mulţi, un reper moral şi nu cred că sunteţi omul să participaţi, în cunoştinţă de cauză, la un linşaj intelectual.

V-am urmărit în seara zilei de 10 oct. la un post de televiziune şi am regretat că vă lăsaţi manipulat cu uşurinţă de un gazetar înveninat. Aţi discutat, cu inteligenţa dv. sclipitoare, despre o lege pe care, însă, n-o aveaţi în faţă şi din care n-aţi citat măcar o singură propoziţie. Este, oare, această procedură, la înălţimea rigorii pe care discipoli şi admiratori sunt îndreptăţiţi s-o aştepte de la dv.? Vă bizuiaţi pe un fel de “zvon public” şi pe ceea ce inamici ai mei (din varii şi josnice motive) colportează.

Consideraţiile dv. erau profund corecte – eu însumi propovăduiesc, de la catedră sau prin mass-media, exact aceleaşi idei despre limbă ca organism viu, despre ridicolul intenţiei de a bloca intrarea neologismelor sau a barbarismelor etc., despre excesele ineficace* ale legii franceze (All Good) care încerca să interzică vocabule străine – dar nu aveau legătură cu litera şi cu fondul legii cu pricina. Eu nu cer decît o biată completare a cuvîntului/sintagmei/textului străin – de pe ziduri, panouri publicitare, vitrine, ecrane etc. – cu un echivalent apropiat românesc, spre a-i ajuta implementarea şi spre a reduce stînjeneala, agasarea, perplexitatea celor care (3/4 dintre români) nu ştiu limbi străine. Nu alung, nu înlătur nimic.

De la aceste premise ar fi trebuit să pornească dialogul, nu de la ridiculizarea mea gratuită, ca un paznic maniac care stă în tufişuri la graniţă şi pîndeşte obstinat să nu cumva să se strecoare transporturi ilicite de cuvinte străine.

• ...Un alt ziar, citează la loc de cinste declaraţia unei dudui care e îngrozită, vezi d-ta, de faptul că job-ul ei n-o să se mai cheme operatoare ticketing, ci, vai!, oroare!, operatoare bilete (sămănătorism, purism, neaoşism, cataclism). Şi tot acolo, o altă vajnică anglo-afonă, îşi exprimă cu aldine spaima că magazinul ei, care se cheamă, să spunem, Costică’s (Costică apostrof s) va trebui, crede cetăţeana respectivă, să se cheme La Costică  sau A lui Costică, ceea ce, dacă ar fi adevărat, ar fi evident groaznic, insuportabil, catastrofal.

Partea oribilă şi lipsită de umor, stimate colege şi stimaţi colegi, în tot acest bombardament de scălîmbăieli şi acuze, e că ele nu au NICI UN TEMEI REAL. Nimic din textul efectiv al legii nu îndreptăţea corul de insulte, glumiţe şi dizertaţii ieftine.

Nu e ziar, nu e post de televiziune la care să nu fi auzit, de 17 ori, zilele acestea, truismul că limba nu poate fi dirijată prin legi. Bine-nţeles că limba nu poate fi dirijată, guvernată, influenţată prin legi şi nici iniţiatorul, nici cei peste 60 de senatori şi peste 200 de deputaţi care au votat pentru nu sunt atît de naivi şi de ignari să creadă asta. Nici un cuvînt, nici o propoziţie din lege nu încearcă să dea direcţii, dispoziţii, indicaţii despre cum ar trebui să fie limba urîtă, vulgară, stricată care se vorbeşte azi. Nu încearcă pentru că ştim cu toţii că aşa ceva nu se poate.

Nu e ziar, nu e post de televiziune la care să nu fi auzit bazaconia că nu va mai fi voie să se spună hot dog şi că legea ar pretinde să se spună cîine fierbinte... Ce să zici mai întîi la aşa o stupizenie? Hot dog nu se traduce prin cîine fierbinte, aceasta nu e o traducere, ci un decalc ţopesc, precum făcea Coana Chiriţa a lui Alecsandri, a cărei odraslă era tambour d’instruction, adică tobă de carte! Dar mai important e de spus – şi-n cele ce urmează, o voi face cu toată seriozitatea – că această strîmbătură, această prefăcătorie colectivă care încearcă să prezinte legea în culori caraghioase, n-are nici o bază: nici un articol al legii nu interzice prezenţa nici unui cuvînt! Orice cuvînt străin poate fi folosit oriunde, iar Legea chiar îşi propune, subiacent, să ajute aceste cuvinte să se aclimatizeze. În acest sens, tot ceea ce vrea Legea este ca aceste cuvinte – numai în zona publicitară – să fie acompaniate de o traducere sau, unde nu e posibil, o echivalare apropiată, o minimă explicitare. Am apăsat clar: NUMAI în zona publicitar-comercială bate legea, ea nu are a face cu felul cum doresc să scrie sau să vorbească politicieni sau gazetari sau oricine în articole sau emisiuni.

Aşadar, nu mă „opun” în nici un fel împrumuturilor, iar legea nu are nimic „izolaţionist”. Cum am arătat şi mai sus, realitatea este exact viceversa. Tocmai pentru că doresc ca limba română să dobîndească fără piedici cît mai multe cuvinte, spre a fi mereu suplă şi adecvată vremurilor, am socotit că e bine ca aceste cuvinte să fie ajutate să se înfigă şi să se înrădăcineze în memoria vorbitorilor prin completarea lor cu un echivalent românesc; altminteri ele rămîn, pentru mulţi, şiruri indescifrabile, opace, de litere sau sunete. Deci, încă o dată: Legea nu alungă cuvintele şi sintagmele străine, nu le împiedică nicicum prezenţa, ci intenţionează să le facă mai “prietenoase”, alăturîndu-le şi o (măcar aproximativă) tălmăcire. Nu e vorba de ÎN LOC DE, ci de ALĂTURI DE. Este, oare, rău ca, în România, cuvintele şi expresiile în limbi străine, neîmpămîntenite, să fie însoţite – în spaţiul public şi doar în textele publicitare – şi de o explicare în româneşte?

Azi, în preajma integrării în NATO şi în UE, Legea vrea să spiritualizeze graniţele limbii, propunînd înfrăţirea, coexistenţa, parteneriatul sintagmelor străine cu sintagme româneşti adecvate. Prima condiţie ca să fii sensibil la un mesaj e să-l înţelegi. Cred că şi nevorbitorii de limbi străine din această ţară – adică, vai, multe milioane de români – au dreptul să înţeleagă sutele de mesaje care le asaltează ochii sau urechile. Ce e rău în asta? Nu e normal ca, în România, şi nevorbitorii de limbi străine să ştie ce e în cutia aceea din vitrină  în care scrie pe englezeşte sau ungureşte sau turceşte? Şi din punctul de vedere al politeţei, şi din cel comercial, s-ar cîştiga dacă, alături de denumirea originală s-ar afla şi echivalentul românesc. E supărare dacă pe orice pancartă din oraşele româneşti Sfîntu Gheorghe sau Odorheiul Secuiesc ar fi scris totul, alături de ungureşte, şi în româneşte? La fel în ceea ce priveşte denumirile de firme (în măsura în care aceste denumiri conţin mai mult decît nume de persoană sau mărci înregistrate). La fel, în ceea ce priveşte mesajele publicitare de pe străzi sau de pe micul ecran: pentru ca oricare din milioanele de oameni care le privesc să ştie dacă îl interesează sau nu, trebuie să-l priceapă, altfel îl percepe ca pe un mister, un cod rebarbativ, antipatic, al elitelor, şi uite aşa se nasc pulsiuni anti-occidentale, anti-americane  – pe care legea îşi propune, prin mijloacele ei, să le preîntîmpine.

În esenţă, legea vrea să dea mulţimilor de români care nu ştiu limbi străine sentimentul că strada, pădurea de simboluri prin care se mişcă, a rămas ŞI a lor, nu e doar a ciocoilor cu viloaie, iahturi şi BMW-uri sau a gulerelor albe ale snobilor şi fandosiţilor.

Mulţumesc pentru atenţie.