Cuvîntare în Senat:
COMERŢ ŞI ECONOMIE BILINGVE?!
(sau: Despre săritura peste cal)
21 mai 2001
       
        Domnul George Pruteanu:
        Domnule preşedinte de şedinţă Puskas Zoltan, köszönöm szépen, vă mulţumesc frumos pentru că mi-aţi dat cuvîntul.

        Domnul Valentin Zoltan Puskas:
        Şi eu vă mulţumesc.

        Domnul George Pruteanu:
        Problema pe care vreau să o ridic în faţa dumneavoastră, stimate colege şi stimaţi colegi, are o jumătate “hard” şi o jumătate “soft”.
        Las jumătatea “hard” (adică o jumătate dură, de tablă) la urmă, şi încep cu jumătatea care e mai moale, care e doar de idee, nu e din tablă.
        Fondul alocuţiunii mele este prilejuit de unele declaraţii pe care le-a făcut un prieten al nostru, un om foarte inteligent şi foarte european, foarte subtil, un lider al unei organizaţii, o organizaţie pe baze etnice, care are, asta e,  statut de formaţiune politică, UDMR, e vorba de domnul Frunda György, care îmi pare rău că nu este în sală. Dar este preşedintele Markó Béla, care va fi un bun purtător de cuvînt către domnul Frunda György.
        Domnul Frunda György a rostit recent, în cadrul unui simpozion, o cuvîntare în care erau cîteva lucruri care dovedeau abilitatea domniei sale nu numai de a pătrunde în profunzimea ideilor, dar şi de a depăşi la săritura peste cal chiar pe Iolanda Balaş.
        Erau acolo, în această vorbire a domniei sale, cîteva lucruri în legătură cu lărgirea spaţiului de aplicare a folosirii limbii maghiare.
        Ţineţi minte că am votat “abţinere” în legătură cu Legea administraţiei publice locale. Acolo, la cîţiva metri de această tribună, era prim-ministrul României, şi îi spusesem că am îngrijorări serioase în legătură cu metodologia de aplicare a acestei legi, pentru că principiul în sine, folosirea limbii maghiare în etc. nu e ceva catastrofal, e de bun-simţ, dar el lasă loc la foarte multă interpretare, de la nimic la totul.
        Dar, vă amintiţi, cred, că am cerut apăsat elaborarea metodologiei, a unor norme metodologice care să precizeze expres că toate actele se redactează în româneşte, că orice cerere, cînd ajunge document, se traduce în româneşte, că orice intervenţie orală din cutare sală de consiliu local, din cutare primărie, se traduce concomitent, se traduce imediat de către un tălmaci angajat, la microfon. Toate acestea trebuie prevăzute, negru pe alb.
        Chiar dacă se vor respecta aceste condiţii sine qua non, spuneam că, totuşi, este aprins becul roşu din cauza anumitor excese, care se fac mai cu seamă în judeţele Harghita, Covasna şi prin unele locuri din Mureş.
        Pare-se însă că, bucuros, cum suntem şi noi, de cordialitatea relaţiilor, de buna înţelegere care există, şi care este premisa unei construcţii frumoase, bucuros spun de toate acestea, domnul Frunda György sare peste cal, cu unele pretenţii care reamintesc de vorba aceea cu: îi dai cuiva un deget şi vrea toată mîna.
        Deja eu vă spun: nu sunt sigur că peste tot, în administraţia publică locală, legea se aplică ferm, cu această rigoare de care este nevoie, pentru a păstra limbii române statutul de unică limbă oficială, în deplinătatea sensului acestui cuvînt.
        Dar, să vină acum colegul nostru şi să pretindă aplicarea limbii maghiare şi în economie, şi în comerţ, este ceva care depăşeşte puterea mea de acceptare şi chiar de înţelegere.
        Cum adică folosirea limbii maghiare în comerţ? În care comerţ?
        La ora actuală, şi de multă, multă vreme, o problemă a oricărui cetăţean român de etnie română care trece pe acolo, prin zonele respective, este că nu se poate înţelege cu nici un vînzător care ori din neştiinţă, ori din rea-voinţă, refuză să vorbească pe româneşte.
        Deci, problema adevărată este a folosirii, oricînd e cazul, a limbii române acolo, nu a limbii maghiare. Ar trebui să facă parte din Statutul funcţionarului public, inclusiv al vînzătorului, obligativitatea de a şti perfect limba română, în ţara numită România.
        La fel în ceea ce priveşte economia. Ce înseamnă folosirea, bănuiesc oficială, a limbii maghiare în economia românească? Pentru că aşa, în conversaţii între oameni de etnie maghiară, nu stă nimeni cu revolverul să-i pîndească ce limbă vorbesc; dar în economie, a pretinde folosirea limbii maghiare, asta denotă că domnul Frunda nu realizează exact că nu suntem totuşi într-o ţară numită “Republica Federativă Română” care ar fi compusă, ştiu eu?, din Republica Trei Scaune, Republica România (şi eventual şi o republicuţă numită Oltenia)…
        Lăsînd orice zîmbet laoparte, e cazul să ne reamintim că trăim într- un stat naţional, şi nu multinaţional, în care există o singură limbă oficială pentru acest tip de relaţii, seci, precise, reci, cum sunt cele din economie.
        Acesta este punctul meu de vedere apropo de această “extindere”, mult prea largă, pe care o propune domnul Frunda în alocuţiunea sa de vinerea trecută.
                                                                                *
        Partea a doua, cea pe care o numisem, la figurat, “hard”, referitoare la alte aspecte din aceeaşi alocuţiune a tizului meu, are ca obiect plăcuţele bilingve, asupra cărora m-am pronunţat relativ favorabil încă din “duelurile” politice, “duelurile” ideologice care s-au desfăşurat în legislatura anterioară.
        De atunci spusesem, a apărut masiv şi în presă, e consemnat şi în cartea mea Cronica unei mari dezamăgiri, că susţin, admit ideea acestor plăcuţe bilingve, trilingve sau multilingve, unde este cazul, pentru că ţin la bogăţia de informaţii.
        Dar trebuie să spun limpede: aceste plăcuţe nu au cîtuşi de puţin un caracter etnic, cu atît mai puţin unul politic. Ar fi ridicol, de n-ar fi tragic să fie aşa. Ele au un caracter strict geografic, deci ştiinţific, geografico-administrativ, străin de opţiunile sau dorinţele etnico-politice.
        În acest sens, ele trebuie să fie rezultatul unui standard absolut naţional, aşa cum există standarde internaţionale pe tot globul (o linie albă pe fond roşu înseamnă sens interzis, un triunghi cu vîrful în jos înseamnă cedează trecerea, şi aşa mai departe). Ei bine, există şi standarde naţionale.
        În privinţa aceasta, a denumirilor geografice a localităţilor româneşti mai mici sau mai mari, standardul naţional trebuie să prevadă dimensiunea dreptunghiului pe care se scrie, dimensiunea în milimetri a chenarului, grosimea în milimetri a literei respective, şi care este una pentru toată ţara, de la Dîlga pînă la Baia Mare, de la Turda pînă la Constanţa. Una singură.
        Există în anumite zone, o denumire regională, ca să spun aşa, folosită de populaţia minoritară, poate dominantă în acel spaţiu. Foarte frumos. Asta îmbogăţeşte istoria acelui loc. Această denumire, folosită de un număr restrîns de cetăţeni (doar cei din partea locului) este o denumire secundară, nu în sensul (cum spunea domnul Frunda) că ar fi culturi superioare şi culturi inferioare. Nici vorbă de aşa ceva. Noi suntem, însă, un stat naţional, care are şi minorităţi naţionale. Acolo, în zona cu pricina, denumirea folosită de populaţia maghiară, sau ucraineană, sau ţigănească, sau tătărască, nu este cea standard, e una eminamente locală, de circulaţie îngustă. Pentru geografie şi pentru administraţie nu putem lucra cu două măsuri. Nicăieri, din punct de vedere administrativ sau geografic, localităţile nu au două nume, pentru că asta ar genera infinite confuzii. Noi nu facem atlase plurilingve; atlasul României, administraţia României sunt în româneşte.
        Practic, denumirea de uz local se cuvine să fie plasată pe o placă adiţională (separată clar de cea standard naţional), de dimensiuni ceva mai mici  (socot că 80% faţă de dimensiunea e convenabil), pe un fond de culoare diferită (propun galben) şi cu litera, evident, proporţional mai mică.
        Domnul Frunda greşea spunînd, în alocuţiunea sa de la Tîrgu Mureş, că nicăieri în lume nu se petrece aşa ceva. Dimpotrivă. Partea bizară este că, chiar într-o lucrare a domniei sale, într-o carte de convorbiri cu Elena Ştefoi, publicată acum vreo 3-4 ani (Drept minoritar, spaime naţionale, Ed. Kriterion, 1997), la pagina 119, sunt reproduse imagini cu plăcuţe ale unor localităţi din ţări europene super-respectabile, în care denumirea principală este pe o placă deasupra, iar dedesubt, pe o placă mai mică, denumirea locală.

        Aceasta nu înseamnă nicicum o “discriminare”, că o populaţie ar fi mai puţin importantă decît cealaltă, ci doar că denumirea locală, din punct de vedere ştiinţific, geografic şi administrativ, nu este cea principală şi nu este cea care se foloseşte în relaţiile oficiale.
        Dacă cele două (sau mai multe!) denumiri ar fi puse una în continuarea celeilalte, în acelaşi panou şi cu aceeaşi literă, s-ar creea grave confuzii. Unii ar putea să creadă, că precum “Vatra Dornei” este o denumire din două cuvinte, oraşul Cluj-Napoca se numeşte “Cluj-Napoca Koloszvar”, adică ar avea un nume compus din trei cuvinte. Or, nu e aşa: “Cluj-Napoca” este denumirea oficială, geografico-administrativă şi circulă şi o variantă locală, folosită de o minoritate, anume “Koloszvar”.
        Astea fiind spuse, köszönöm szépen pentru atenţie, doamnelor şi domnilor şi domnului preşedinte de şedinţă, asta am avut de spus.
(Aplauze).

Domnul Valentin Zoltan Puskas:
Vă mulţumesc şi eu.

(Transcriere după stenograma Senatului)