Cuvîntare în Senat:
ANGLICISME ŞI PORNOGRAFIE
2 mai 2001

  Sunt – iertaţi-mi lipsa de modestie – primul care am folosit în România o calchiere după un termen celebru în Europa, şi anume, termenul de “romgleză”. Termenul a fost lansat în spaţiul european de un academician al Franţei, Etiemble, sub forma “le franglais” – frangleza.
        Ei bine, vreau să vă vorbesc astăzi despre două probleme, care nu se ating una cu alta, sunt separate, dar am profitat de această ocazie pentru a le aduce în faţa plenului Senatului.
        Prima este în legătură cu nivelul alarmant atins  de invazia anglicismelor. Sunt printre cei care am spus că limba română are o mare putere de absorbţie, o mare putere de digerare şi deci nu trebuie să ne speriem. Însă eu nu vorbesc aici sub aspectul purităţii limbii (concept care îmi şi sună puţin straniu). Limba noastră este rezultatul unui conglomerat. Pe marele fond latin, au venit multe altoiuri, care îi dau farmec, îi dau culoare, îi dau pitoresc, îi dau frumuseţe. Deci, nu mă sperie ideea că “pulover” nu este un cuvînt latin, ci este englezesc, sau că “tramvai”, tot aşa, nu ne vine de la romani, ci ne vine de pe Tamisa. Nu asta este problema. Problema este una mai simplă, oarecum de natură psiho-socială: faptul că, la ora actuală, se creează un fel de antipatie, un fel de curent antiamerican, antianglo-saxon, din motivul incomprehensibilităţii presei româneşti.
        Un mare segment din populaţie este agasat de păsăreasca aceasta, de limba aceasta romgleză, practicată de mass-media dintre cele mai serioase – televiziune şi ziare importante – şi, ca dovadă, v-am adus un test pe care l-am făcut pe trei ziare centrale, din aceeaşi zi – n-am să le dau numele, pentru că eu  nu le blamez pentru aceasta: ele, într-un fel, reflectă limbajul zilei – , din care am spicuit termenii englezi.
        Iată, de pildă, am în faţă un reportaj despre nişte tineri care se joacă, se plimbă cu patinele cu rotile în Herăstrău. Ei bine, ei fac aceasta pe “Agressive Street”, ei sunt membri ai “Agressive Skating Association Romania”; aceşti tineri poartă “sweater”, ei fac “flip-uri”, “grab-uri”, “grind-uri” – toate acestea fiind anglicisme care semnifică, probabil, figuri de-ale acestui sport – ei ascultă o muzică venind din “jingle”, care este un fel de difuzor, bineînţeles că ei nu se numesc “patinatori”, ci se numesc “rolleri” – nu e vorba de Mihai Roller, tătucul istoriei de tip alternativ – ei practică “roll-ul”, asta se întîmplă în “Skate Park”, care este în Herăstrău, nu în Londra, din cînd în cînd mai gustă cîte un “snacks” şi aşa mai departe.
        Cîteva denumiri (în general), de emisiuni sau de săli, din ziarele unei singure zile din România lui aprilie 2001: “Aggressive Street” v-am citat-o; un club despre care era vorba în ziarul cu pricina, un ziar central, se numeşte “BackStage”, o emisiune la televiziune se cheamă “Cinetour”, altă emisiune se cheamă “Clip Art”,  o colecţie de nu ştiu ce se cheamă “Collection” - bineînţeles, nu-i putea spune “colecţie”, pentru că mirosea a mămăligă -  un disc nu e disc, ci “L.P.”, o revistă care apare în curînd sau a apărut se cheamă “Fashion Book”, nu “Revistă de modă”; clasa de învăţat sportul ăsta cu patine cu rotile se cheamă “Half Pipe”, parcului îi spune “Skate Park”, altă emisiune e botezată “Teleshoping”, un club se numeşte “Twice” şi aşa mai departe.
        Situaţia este gravă din acest punct de vedere. Lumea are un frison de iritare şi foarte mulţi nu pricep. Eu nu vreau să jignesc plenul Senatului, dar nu sunt convins că 100% cei din sală au înţeles toate aceste cuvinte, pentru că engleza, slavă Domnului, nu este totuşi o limbă obligatorie. E minunată, e foarte utilă, recomand oricui învăţarea ei, nu sunt împotriva acestei limbi, dar ceva trebuie făcut, pentru că presa  - presa, în sensul foarte larg, mass-media - utilizează peste poate acest acest limbaj cvasi-păsăresc.
        Eu vin şi cu o propunere concretă, pe care o fac cu toată seriozitatea plenului Senatului, şi anume: noi, Comisiile de învăţămînt, de cultură, Senatul, să iniţiem, împreună cu Academia, crearea unei comisii destul de operative, care să lucreze pentru echivalarea terminologică. Foarte mulţi din aceşti termeni sunt echivalabili direct pe principiul, ca să spun aşa, pe sistemul “pulover”. Aşa cum “pull-over” a devenit foarte românesc, sau cum a devenit “tramvai” fostul  “tramway”.
        Cele de tip “hard”, “soft” şi altele sunt uşor de asimilat ca atare –  însă la  multe  din  celelalte, circa 50% ,   este   o problemă    de    traducere, de echivalare,  de găsire a unei locuţiuni, a ceva care, în orice caz, dacă nu să înlocuiască termenul (foarte mulţi sunt termeni tehnici: piese, aparate, sisteme), cel puţin să-l explice. Nu vă mai citesc dintr-un reportaj despre compiutere, pentru că e “nenorocire”! Toate de acolo sunt obscure neiniţiatului: “disc array”,  arhitectură “cross bar”, “mediu data warehousing”, deosebiri informatice între ţări care se numesc “digital divide”, platformă “high end” şi tot aşa.
        Nu toate acestea sunt traductibile, dar trebuie găsite echivalenţe româneşti, pentru că, altfel, omul nu pricepe despre ce este vorba.
        Această comisie ar trebui formată din oameni de la Comisia pentru cultură din Senat,  de la Comisia pentru învăţămînt din Senat şi de la Academie. Din această comisie,  obligatoriu, ar trebui să facă parte persoane care sunt foarte la curent cu limba română vorbită azi, cu limba română în stadiul ei actual, cum ar fi doamna Rodica Zafiu, doamna Florica Dimitrescu – autoarea unui dicţionar de cuvinte recente – Tatiana Slama-Cazacu, Theodor Hristea, de la noi ar putea fi Păunescu, şi, cu toată modestia, fiindcă mă ocup de ani de zile de asta, îngăduiţi-mă şi pe mine în această propunere de comisie, care, operativ, să facă nişte liste de echivalenţe. Nu este ceva de speriat, nu este o utopie: totuşi, aceste cuvinte nu sunt milioane, nici mii, este vorba de nişte sute de vocabule, încît, într-o muncă făcută cu îndîrjire, se poate găsi ceva, să se propună şi apoi să se mediatizeze bine echivalenţele româneşti pentru această năvală, acest puhoi de anglicisme care năpădesc presa şi o fac greu de înţeles pentru românul nevorbitor de limbă engleză.
        Profit de ocazie pentru a ruga Comisia pentru cultură şi Senatul să urgenteze, dacă se poate, şi promovarea Legii pentru protecţia limbii române, a cărei iniţiativă am avut-o.

                                                                                        *

Trec la punctul al doilea. Punctul al doilea este în legătură cu pornografia. Evenimente recente, care au fost, de altfel, net aranjate, clar aranjate publicitar, au readus în discuţie acest fenomen mizerabil cu care se confruntă lumea noastră.
        Pornografia este o mizerie, este o porcărie şi prezenţa ei în ţara noastră cred că depăşeşte orice nivel european – ca să nu mai vorbesc de cel american, care este de o pudibonderie teribilă, că trebuie să cauţi cu lumînarea pe canalele televiziunilor americane, ca să vezi un sîn. La noi s-a ajuns la o situaţie absolut greţoasă. Protestează oameni de vîrsta a treia, protestează oameni de vîrsta a doua şi chiar foarte mulţi tineri cu bun-simţ sunt alarmaţi de ceea ce se întîmplă. Se vînd reviste ordinăreşti, scabroase, în toate chioşcurile, emisiunile de televiziune cu dame goale şi cu acuplări zdravene, “hard”, ca să zic aşa, se dau la ore destul de netardive, ziarele sunt pline de reclame erotice, cu 089…, cu femei în poziţii lubrice, inclusiv ziarele cele mai serioase dau aceste lucruri. Aceasta creează o stare de oboseală, de stres psihic întregii societăţi româneşti, şi “masculilor”, ca să mă exprim aşa, şi “femelelor”, ca să mă exprim aşa (sper că-mi admiteţi gluma, în acest context); e o stare de tensiune psiho-sexuală mereu provocată, ceea ce trebuie curmat. Aceasta se face prin măsuri legislative. S-a şi propus de către primul-ministru iniţierea unei asemenea legi.
        Am reflectat şi eu la chestiune şi vreau să vă spun cîteva lucruri în legătură cu treaba aceasta.
        În primul rînd, ar trebui neapărat făcută o clasificare a acestor probleme erotice publice, adică emisiuni, ziare, reviste şi orice este difuzat, pentru că nu e totuna o revistă care prezintă fotografii – eu ştiu? – cu trupuri armonice, elegante, picturale şi, în orice caz, cu perdea, cum spune românul, şi o revistă care se numeşte în limbajul curent de “hard porno”, adică obscenă pînă la “ginecologic”, să zic aşa, pentru obsedaţi, pentru maniaci, pentru masturbanţi (popular: onanişti). Nu e totuna şi există o asemenea clasificare, cel puţin pe patru niveluri, cu steluţele sau cu cerculeţele roşii cu pricina.
        Ceea ce ne putem noi propune (pentru că, într-o societate liberă, pornografia nu va putea fi desfiinţată, nu poate fi interzisă; suntem o societate liberă, asta face parte din cusururile societăţilor libere; nocivă ca şi drogurile, pornografia trebuie suportată, trebuie “înghiţită”), ceea ce ne putem propune legislativ este surghiunirea ei, alungarea ei cît mai departe, în zone bine delimitate. Cine vrea să-şi cumpere vibratoare, cine vrea să-şi cumpere reviste cu acuplări şi să le folosească pentru a-şi provoca excitaţii, să se ducă la “Crucea de piatră” şi acolo poate găsi ce are nevoie. În nici un caz, pe Magheru, în nici un caz, în zonele intens frecventate.
        Trebuie stabilite, prin lege, zone izolate, în care aceşti vicioşi, aceşti necăjiţi, să se ducă să-şi cumpere marfa de care au nevoie. Asta ne putem propune. Nu desfiinţarea, ci surghiunirea. Inclusiv pe planul televiziunilor. Orele la care se admit aceste porcării sunt încă mult prea matinale. După părerea mea, întrucît oricum nu folosesc la nimic şi oricum scad nivelul vital al unei societăţi, emisiunile pornografice ar trebui puse la ore pentru maniaci, adică între 2.00 şi 5.00 dimineaţa. Cine are asemenea necesităţi, să rabde, să aştepte ora 2.00, nu miezul nopţii, cînd încă mai sunt oameni care au avut serviciu şi care se uită, poate chiar împreună cu copiii lor.
        Decizia, însă… Aici este nuanţa pe care vreau să v-o spun. Am reflectat serios şi m-a preocupat şi înainte problema aceasta. Am venit la tribună cu această carte semnată de un francez numit Gustave Flaubert şi care se numeşte Doamna Bovary.
        Ce vreau eu să vă spun, ca un fel de concluzie înaintea existenţei legii, este că oricît am încerca şi oricît de inteligenţi am fi – şi suntem – laolaltă, nu vom reuşi să definim caracterul pornografic. Oricîte epitete şi nuanţe vom folosi, oricînd se va găsi o operă de artă care să aibă aceleaşi caracteristici: o lucrare de artă, inclusiv fotografică, pentru că există fotografia de nud, există fotografia erotică, există picturi erotice superbe, de mare calitate.
        Nu ne este ruşine de eros, nu suntem nişte pudibonzi. Nu tot ce înseamnă îmbrăţişare este respingător, Doamne iartă-mă! Nu. Dar graniţa aceasta, pînă la urmă, numai omul de gust o poate stabili, pentru că, altfel, riscăm să cădem în păcatul în care au căzut procurori celebri, cum a fost acel Auguste Pinard, care l-a condamnat pe Flaubert – vă citesc pasajul din proces, din rechizitoriu: “Domnilor - spune procurorul – ofensa adusă moralei publice este în tablourile lascive pe care vi le voi pune sub ochi, iar ofensa la adresa moralei religioase, în aceste imagini voluptuoase ale păcatului”. Am citat din rechizitoriul împotriva romanului Madame Bovary, care este azi o carte de căpătîi a spiritului european, care a creat şi un arhetip de om (femeie sau bărbat: şi bărbaţii sunt bovarici!), prin personajul central.
        La fel a păţit Baudelaire, care a fost dat în judecată pentru poeziile sale, aşa-zis prea licenţioase. La fel a păţit Joyce, cu Ulysse al său, care are un capitol, hm, pe care, sigur, nu l-aş recomanda fetiţelor, şi nici doamnelor prea slabe de înger. Eu însumi am îndoieli dacă e sau nu e pornografic faimosul capitol 24 din Ulysse. Dar, în nici un caz, nu aş fi fost pentru trimiterea scriitorului în puşcărie.
        La fel a  păţit Zola, la fel a păţit Pallady al nostru, pictorul, şi mulţi alţii.
       Deci, ideea este că, pentru a fi cu adevărat civilizaţi, însă şi  fermi, legea trebuie să fie destul de generală în formulări apropo de  ceea ce este obscen, porcos, pornografic, iar decizia finală să o ia o comisie de oameni de gust, operativă, formată din 3-5 persoane, oameni de calitate, care să se priceapă la imagine, la artă, să aibă bun gust, şi ei, pînă la urmă, să se pronunţe, irevocabil; pentru că  numai omul de gust hotărăşte: da, asta este scîrbos, asta este pornografie, pe cînd asta intră în categoria artă.
        Acestea sunt propunerile mele, cu rugămintea de a le lua în serios, pentru că, de urgenţă, ceva trebuie făcut.

(Transcriere după stenograma şedinţei Senatului)