George Pruteanu: „IAŞUL NU TE ÎNNOBILEAZĂ… ORAŞELE AU CE LE DAI TU”¹

Dialog, ca invitat al "Seratei muzicale" a lui Iosif Sava TVR-2, 11 noiembrie 1995

            Iosif Sava: Domnul Pruteanu, invitat pentru prima oară la Serata noastră… Îl ştiu de foarte mulţi ani: publicist, critic literar, lector la catedra de limbi moderne la Universitatea din Iaşi, l-am cunoscut la începutul anilor 80 la Costineşti, cînd Costineştiul era o redută de cultură pentru tînăra generaţie. Îmi amintesc o noapte în care am ascultat şi am vorbit despre muzică. După aceea, i-am urmărit cronicile în paginile Convorbirilor literare, ale unor reviste bucureştene, în România literară. După evenimentele din 1989, am avut bucuria de a-l şti iar în Bucureşti, de a vedea că, dincolo de activitatea în planul criticii, este un eminent traducător din marii clasici (a tradus Dante), l-am văzut scrutînd înţelepciunile lui Proust şi vehiculînd întreaga literatură romantică. Acum un an, l-am întîlnit la o lansare de carte a lui Nicolae Breban. Nu prea a fost drept cu judecăţile, dar m-a impresionat pentru că, văzîndu-mă, a cerut unui coleg care avea un magnetofon să pună o piesă de Bach.
            Hotărîtoare pentru înţelegerea lui George Pruteanu au fost emisiunile TV. Cel mai bun dintre redactorii noştri, a realizat foarte mulţi ani în radio şi televiziune emisiuni dedicate limbii române, Mihaela Macovei mi-a atras atenţia : ,,Niciodată n-a avut televiziunea un asemenea redactor pentru înţelegerea limbii''. Toată lumea mi-a vorbit în aceşti termeni. Am avut unele dubii la început pentru, să zic aşa, teatralismul desfăşurărilor. Dar am fost imediat cucerit de vervă, de ştiinţă, de ineditul, de forţa, de originalitatea emisiunilor sale şi nu cred, la ora actuală, că le mai poate face cineva atît de bine şi cu o asemenea putere de seducţie asupra publicului, cum le face George Pruteanu. (…) Aţi cucerit capitala! Lumea vă iubeşte în mod deosebit. (…)

          George Pruteanu : Domnule Sava! Spun şi eu ca mama unui mare cuceritor, cu accentul ei: Pourvu que ça dure. Numai să dureze cucerirea asta... Mă rog, vă preiau limbajul, cu multe rezerve în legătură cu "cuceritul". Înainte de prima dumneavoastră întrebare, îmi daţi voie să fac o rectificare ?

          I.S. : Vă rog.

          G.P. : Cu marele respect pe care-l am pentru animatorul de cultură care sunteţi, pentru producătorul de cultură care sunteţi, pentru excelentul realizator de emisiuni de cultură care sunteţi, trebuie să vă spun că acea casetă, de pe un reportofon, cu Bach, nu am procurat-o atunci, în ultima clipă, pentru că v-aş fi văzut pe dumneavoastră ! Venisem cu ea…

          I.S. : Aţi venit cu ea direct la lansarea cărţii ?

          G.P.: Am pregătit-o dinainte, pentru că făcea parte dintr-o construcţie mentală, dintr-o paralelă pe care o gîndeam în legătură cu capacitatea de construcţie a lui Breban şi ceva din Bach.

          I.S. : Pe mine m-a bucurat în mod deosebit, repet, prezenţa lui Bach la o lansare.

          G.P. : Era un Bach “populist”, dacă vă amintiţi. Dacă nu mă înşel, era un Bach în interpretarea unui popularizator de mari piese simfonice, într-un ritm puţin mai sacadat. 

           I.S. : Ei, aici nu sunt de acord cu nici un chip. Pentru mine Bach este tot Bach. Nu are nevoie de nici un fel de intervenţii.

          G.P. : Era o lansare de carte, nu un concert.

           I.S. : La o lansare de carte trebuie să dăm Bach ! Aşa cum dăm o carte... normală !

           G.P. : Am “dat” ideea Bach, ideea de Bach...

           I.S. : Şi iată, v-am felicitat, indiferent dacă era o prelucrare.

           G.P. : Vă mulţumesc ! Şi aş mai avea o rectificare de făcut în legătură cu nostalgia dumneavoastră “paseistă” apropo de acel focar de cultură care a fost Costineştiul şi care nu mai este acum. Şi eu deplîng multe degringolade din ţara asta; însă nu cumva “cristalizaţi”, nu cumva puneţi ceva din dumneavoastră asupra Costineştiului ?

           I.S. : Nu ! Costineştiul, pentru mine cel puţin, e o oază de cultură, a fost o redută de cultură în anii '80-'85. Indiferent cine a făcut-o şi ce organism a construit-o, dar atunci exista o sală la Forum, unde eu veneam cu orchestra din Constanţa, de multe ori, sau cu cei din Capitală şi puneam la 300-400 de studenţi (cei mai mulţi de la Politehnică) un brandenburgic de Bach. Am mai fost acum doi ani la Costineşti. N-am găsit decît fustiţele, chiloţeii acestora. Se duceau doar la Vox Maris ca să danseze ! Ceea ce este foarte grav!

           G.P. : Înainte erau numai în frac, domnule Sava ?¹

           I.S. : Nu erau în frac ! Erau în blugi şi stăteau la Forum şi ascultau Bach !... Pe mulţi dintre ei îi întîlnesc prin Germania, prin Statele Unite. Mulţi îşi amintesc şi că au plecat spre Bach de la Costineşti. Costineştiul acuma nu mai înseamnă, absolutamente, nimic !

           G.P.: Nu, nu ! Discuţia noastră începe de pe poziţii de adversitate, pentru că eu am convingerea  că aceia care ascultau în 1980 Bach, ascultă şi  acum¹. (…)

           I.S.:(…) Acum nu mai auzim Bach pentru că nimeni la Costineşti nu se mai îngrijeşte de asta ! (…) Costineşti şi 2 Mai, în acei ani, erau platforme de cultură pentru tînăra generaţie. Aşa încît nu vă fie frică de omagiul meu pentru Costineşti. E „nostalgic", dar reprezintă şi o anumită realitate a timpului. Mergem mai departe. Spuneţi-mi, domnule Pruteanu, de unde veniţi în lumea asta, deodată, cucerind-o? Azi dimineaţă, la simpozionul care a avut loc la Uniunea Compozitorilor cu prilejul decadei muzicii româneşti, o mulţime de oameni m-au întrebat: „Vine domnul Pruteanu?" Era o bucurie în ei. Deci, de unde aţi apărut şi aţi cucerit Bucureştiul şi televizioniştii ?

            G.P. : Întrebarea dumneavoastră e destul de vagă : ,,De unde aţi apărut ?" Am apărut dintre cărţile mele, dintre caietele mele, dintre însemnări, din gazetăria mea, din critica mea literară, din patima mea culturală. Am apărut... dar nu... Întrebarea mă pune într-o lumină comică  de ,,Luceafăr răsărit din negura uitării"...

            I.S. : Serata muzicală cucereşte lumea prin forţa cu care luminează chipurile. Oamenii au nevoie să ştie cu cine au de-a face !

            G.P. : Nu, aş prefera să vorbesc mai mult despre alţii decît despre mine sau despre mine doar la modul, cum le spun şi studenţilor, la modul montaignean, adică scrutînd  ceea ce este exemplar, nu în sensul de pozitiv, ceea ce este foarte general, fragmente de “condiţie umană”, ceea ce seamăna cu foarte mulţi, ceea ce dă posibilitatea să se spună ,,Da, domnule ! Aşa sunt şi eu. Mă recunosc în aceste cuvinte, am aceste propensiuni".

            I.S. : Dar tot ca Montaigne aş vrea să vă scoateţi în relief caracteristicile… şi le aveţi din plin... particularităţile dumneavoastră.

            G.P. : În principiu, asta e ceva de nefăcut, domnule Sava ! Pentru că despre defecte, sunt prea hîrşit ca să le dezvălui chiar eu,  (…) iar calităţile!? Mă împiedică ipocrizia modestiei să mi le disting singur.

           I.S. : Unde sunteţi născut, domnule Pruteanu ?(…)

           G.P. : În Bucureşti, în cartierul “Griviţa Roşie” !

            I.S. : S-a numit mai tîrziu cartierul inexistentului Vasile Roaită.

           G.P. : Se pare că a fost foarte existent şi foarte util Siguranţei din vremea sa.

            I.S. : Se pare că n-a existat un asemenea nume în 1933.

            G.P. : Mă rog ! Dacă n-a existat, a existat un altul care purta acelaşi nume, trăia în aceeaşi perioadă şi îndeplinea aceleaşi misiuni.

           I.S. : Ce profesii aveau părinţii, domnule Pruteanu ?

           G.P. : Tatăl meu era medic şi ulterior a fost profesor de istoria medicinii, iar mama, funcţionară. (…) Din păcate, am rămas foarte repede fără ei. Fără tata la 18 ani, fără mama la 22. N-am avut nici unchi, nici mătuşi, nici în ţară, nici în America. M-am descurcat, de bine, de rău, singur! Dar începe să sune melodramatic, un fel de self made man…

           I.S. : Sunteţi un self made man ?

            G.P. : Sunt un... self made man, da. În multe domenii sunt chiar un autodidact! De exemplu, în domeniul tehnic. Şi-n muzică sunt un autodidact! (…)

            I.S. : (…) Aţi stat pe Sărărie ?

            G.P. : Am stat pe Sărărie, da ! Şi dacă aruncam o piatră, puteam să sparg geamul bojdeucii lui Creangă. (…) Coline sunt şi la Paris, şi la Bucureşti şi la Cluj… Peste tot există oameni de valoare şi lepre, oameni subţiri şi canalii ignare. (…) Să fim bine-nţeleşi, locul ideal este numai Bibliopolisul. Fetişizarea unor pietre, a unor copaci, a unor colburi, nu e genul meu. Nu vă resping această... litanie, nu vă resping această... căldură din voce şi din evocare. Dar eu nu văd aşa lucrurile !²

           I.S. : (…) În ce zonă staţi în Bucureşti acum ?

           G.P. : Şoseaua Iancului.

           I.S. : Şi ce vedeţi cînd vă sculaţi, domnule Pruteanu? Nişte blocuri şi murdăria lăsată de Primăria Bucureştiului !

           G.P. : Nu, domnule Sava ! Cînd mă trezesc, văd ce e în capul meu. Eu am un contact 90% mediat cu realitatea. Nu prea o văd ! Am şi complexe din cauza asta. Eu nu cunosc ţăranii, nu cunosc muncitorii, nu cunosc zarzavagii, nu cunosc cuţitarii, nu cunosc lumea lui Fane Spoitoru. Numai, numai din ziare. Este o realitate mediată. Nu-i bine !

          I.S.: Ce frumos aţi spus ! Un biblio...

          G.P. :  ...Bibliopolis....

          I.S.: (…) O porneşti spre Rediu Tătar şi dai de casa lui Sadoveanu şi de Institutul Agronomic cu minţi strălucite, cu un vin fenomenal... Cobori apoi spre Grădina Copou... 

            G.P. : N-am avut ocazia să cunosc minţile strălucite de la Institutul Agronomic, iar în materie de vin, sunt un băutor sporadic şi neinstruit, deci nu mă pot pronunţa.(…) 

            I.S.: (…) Aţi coborît vreodată în linişte... 

            G.P. : (…) ...Oamenii fac oraşul. Dacă am coborît în linişte ? Unde ? 

            I.S.: Pe dealul Copoului, cînd înfloresc teii. 

            G.P. : Nu, nu, aicea nu vă ţin isonul. 

            ......... (TEXT ÎN CURS DE INTRODUCERE ÎN SAIT)
___________________
            1) De fapt, în esenţă, mai multă dreptate avea Iosif Sava decît mine.
            2) Din nou: nu mă regăsesc în această îndîrjire polemică îndreptată rigid împotriva ideii de nostalgie faţă de frumuseţile unui oraş sau ale altuia. Mi se părea că Iosif Sava riscă să pice (şi să mă tragă şi pe mine) în dulceag, în siropos. De fapt, el mă "aţîţa".

________________________
              1)Titlul propus de mine fusese: Locul ideal e Bibliopolisul.