Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate īn text, ci doar acelea substanţial comentate.



"DOUĂ FLUVII DE VALORI: CĂRŢILE ŞI OAMENII"
 

Ion BIBERI
 īn dialog cu
George PRUTEANU

          – Īngăduiţi-mi să īncep prin a cita un pasaj din Les Mots (Cuvintele) a lui Jean-Paul Sartre: "Mi-am īnceput viaţa aşa cum mi-o voi sfīrşi, probabil: īn mijlocul cărţilor". Aţi scris cărţi, aţi trăit īntre cărţi. Aş vrea să vă īntreb, stimate Ion Biberi: sunt aceste cărţi, cele pe care le-aţi scris, cele pe care le-aţi acumulat īn sufletul, īn mintea, īn biblioteca dv., o cīt de firavă pavăză īmpotriva loviturilor – dacă nu a dezastrelor – vieţii? Vă reconfortează prezenţa acestui zid de cărţi sau vă adumbreşte, amintindu-vă cuvintele ecleziastului ? 

– Am trăit, fără īndoială, printre cărţi. Dar am trăit şi printre oameni. Am trăit printre oameni mai cu seamă datorită unei biografii foarte ... mouvementée, dacă-mi īngăduiţi. Un “vălmăşag” īn care am cunoscut nu mai puţin de cīteva mii de oameni – şi nu superficial, ci īn realităţile lor sufleteşti cele mai intime. I-am, cunoscut şi prin profesia mea: aceea de medic psihiatru. Această profesie, cu care aproape m-am identificat spiritual, mi-a dat o  m e t o d ă  de a cunoaşte omul. Cu această metodă, am avut privilegiul de a cunoaşte pe unele din cele mai remarcabile personalităţi ale culturii romāneşti. Adevăraţi corifei ai vieţii noastre intelectuale mi s-au "mărturisit" cu toată sinceritatea. Am putut publica aceste destăinuiri, alcătuite fie din notele pe care le luam īn timp ce-mi vorbeau, fie pe baza benzii de magnetofon, īn care şi domnia-voastră vă īncredeţi. Aceste dou㠄fluvii” de valori intelectuale şi morale, adică, pe de o parte, cărţile şi, pe de alta, oamenii cunoscuţi, īntre care, cum spuneam, şi unii de mare valoare, ca George Enescu, Nicolae Iorga (care mi-a consacrat cīteva cuvinte ce mă "ruşinează" īncă şi azi prin bunăvoinţa arătată), P. P. Negulescu şi atīţia alţii, după cum se poate vedea din cele patru volume, din care nu au apărut decīt trei... 

– Volume de... ? 

– Volume de mărturii ale cărturarilor romāni. Ultimul volum, īnsă, a fost refuzat, nu ştiu pentru ce, de către un director de editură, deşi nu era "īn joc" personalitatea mea, ci personalitatea a vreo treizeci de reprezentanţi ai culturii romāneşti. Dar nu vreau să lungesc această digresie. Cele două fluvii de valori: cărţile şi oamenii – m-au format pe mine, ca şi pe orice om, ca şi, probabil, pe dv., cel din faţa mea, acum, pe care, vă mărturisesc, abia vă zăresc, ca prin ceaţă, din cauza tulburărilor vederii mele. Dar nu cred să exagerez socotind că, el fiind cel care a creat cartea, omului i se cuvine, īn acest proces, un loc mult mai important. 

– Mai mult decīt un primus inter pares°

– Mai mult. Īmi aduc aminte de cuvintele filosofului francez Renouvier, care, la 88 de ani, spunea: "Nu am dat īncă tot ce puteam da". Omul poate crea cartea, dar cartea nu va putea niciodată reprezenta,  i n t e g r a l  şi gīndirea unui om şi (mai ales) valorile sufleteşti pe care le-a īnsumat el, cel care a aşternut acele semne culese de noi apoi, prin lectur㠖 sumare, "moarte" semnalizări ce ne īngăduie doar să ghicim, să intuim prin empatie, prin Einfühlung°, vastitatea – unei personalităţi. Aici daţi-mi voie să fac o nouă digresie, asupra faptului, cutremurător nu numai pentru mine, ca psihiatru şi om de cultură, ci pentru fiecare dintre noi, al dispariţiei omului prin moarte. Această realitate – asupra căreia am scris nu numai o carte – m-a lovit şi m-a īntovărăşit īn tot cursul existenţei. Am socotit īntotdeauna că moartea este nu doar un fapt cutremurător, dar şi o necesitate cosmică. Dar este şi un memento al realităţii noastre celei mai adīnci, aducīndu-ne īn prezenţa eternităţii şi a infinitului din care ne-am desprins. Am citit acum cīteva zile mărturia unui gīnditor englez care afirma că īţi dă o mare siguranţă īn faţa morţii gīndul că īnaintea ta au existat o infinitate de timp şi de evenimente cosmice, după cum la fel se va īntīmpla după dispariţia ta. 

– Acelaşi scriitor şi filosof din care citam la īnceputul convorbirii (şi v-am observat grimasa)..

– Īntr-adevăr, īl socotesc un om de o calitate cu totul īndoielnică. Mărturisesc că nu m-a impresionat, nu l-am urmărit, nu l-am citit – nu am reusit să-l citesc. Cărţile lui care mi-au căzut īn mīnă le-am răsfoit fără să mă reţină şi fără să-mi impună o Valoare... 

– Nu despre el, de fapt... 

           – Spre deosebire de Simone de Beauvoir, căreia i-am consacrat un eseu, destul de mitigé°..., destul de "amestecat" īn ce priveşte admiraţia şi reticenţa, sau mai degrabă bogat īn reticenţe, pentru că ea expune detalii biografice ale lor care mi-au trezit o repulsie irezistibilă. Nu accept genul acesta de existenţă, de... ştiu eu?... hedonism facil, de superficializare, de lipsă de adīncime, a unor oameni care īşi trăiesc dramele īn cafenele, pe stradă, īn localuri publice...

– Acum, chiar dacă īmi vine mai greu, se cade totuşi să-mi duc gīndul pīnă la capăt. Īl citez īncă o dată, nu din vreo pasiune pentru J.-P. S.; e doar un hazard al memoriei şi, īn fine, poate, o adecvare la subiectul convorbirii. El spunea că nici cea mai bună carte nu-l ajută cu nimic pe un copil care moare de foame īntr-o ţară aflată īn război. Eu v-aş īntreba: sunt cărţile, (cultura, frumosul), īn preajma sau īn timpul durerii, (a) al nenorocirii, un „toiag”, un refugiu, un antidot? Sīnteţi poate cel mai īn măsură să-mi răspundeţi. 

– Mi-e greu. (Īntrerup magnetofonul pentru cīteva minute; n.GP). 

– Omului lovit īn adīncul fiinţei - īi este cartea un paliativ٭

– Īn momentul īn care am cunoscut marea durere a existenţei mele – şi pīnă atunci vă rog să mă credeţi că nu am fost scutit de năpaste şi traumatisme cumplite, ce tindeau să-mi dezorganizeze viaţa, şi mi-a trebuit toată puterea de īncordare pentru a rezista acestor "sălbăticii" ale destinului – am īnţeles că durerea, suferinţa sunt şi rezultatul rafinării noastre, al sensibilizării noastre, ca oameni de cultură, care am trăit īn intimitatea valorilor spirituale (poezie, muzică). Este aici o ambivalenţă. Ele nu numai că ne ajută să suportăm durerea, dar ne ajută să o adīncim şi mai mult. Să o cuprindem  īn tot ce are ea "sălbatic", inuman. Şi totuşi... poezia, muzica, extazul estetic sunt una, durerea sufletească, cu totul alta. Faptul, de pildă, că un copil īşi pierde părinţii, sau... un soţ īsi pierde soţia cu care a trăit  cincizeci de ani... (Īntrerup magnetofonul pentru cīteva minute; n. GP) ...poate să fie o dizlocare a īntregii personalităţi. Pentru care nu există nici o alinare. Nu există, atunci, īn lume, nici o adiere muzicală, nici un gīnd filosofic, nici o armonie poetică īn stare să te īmpace cu tine īnsuţi. Sunt fapte care merg paralel, şi, din păcate, nu se pot intersecta. 

– "Există o singură problemă filosofică cu adevărat serioasă: dacă viaţa merită ori nu să fie trăită" (Mitul lui Sisif). Oare? Aşa să fie? 

– Īncă de la vīrsta de 13 ani, cīnd am citit pe un deal din preajma Iaşilor Lumen a lui Flammarion (de o naivitate īnduioşătoare; o mai am şi acum īn bibliotecă; sau poate... īn fine), care m-a impresionat profund, am devenit adeptul stăpīnirii mai multor discipline intelectuale, ştiinţifice, filosofice sau poetice. Am devenit astfel un reprezentant a ceea ce se numeşte spiritul interdisciplinar. Acel "filosof" se fntreabă "dacă viaţa merită să fie trăită sau nu"?! Hm! (Un zīmbet amar-maliţios; n. GP). Dar e un lucru care pe mine mă face pur şi simplu să zīmbesc. Acest Camus mi-a inspirat, şi el, o anume repulsie. Īn primul rīnd prin modul de a-şi organiza viaţa, pe plan concret, dar şi pentru bietele cărţi pe care le-a scris. Vă spun că: nu m-a impresionat, nu m-a reţinut şi, de altfel, am fost incapabil să le citesc. E ciudat. E ciudat că după ce am petrecut, numai ca să citesc Kritik der reinen Vernunft°, cīteva luni de sihăstrie totală īntr-una din reşedintele unde eram medic de plasă, cu mulţi ani īn urmă, prilej de desfătări intelectuale pe care nu le-aş mai putea retrăi, dv. īmi amintiţi nişte cărţi care sunt pentru mine ca şi inexistente. Pentru mine, ca reprezentant al interdisciplinarităţii (genetică, anatomie, care m-a pasionat timp de doi ani, cīnd am disecat, īn Facultatea de Medicină, numeroase cadavre şi creiere omeneşti, paleontologie, psihiatrie, patologie şi, prin ştiinţele fizico-nucleare, cosmologie – sinteza supremă a existenţei) existenţa umană, existenţa fiecăruia dintre noi, reprezintă un adevărat miracol. Pentru ca să se nască un om şi pentru ca acest om să ajungă la cuprinderea valorilor umane (căci dacă e sustras acestora, el nu este un om, ci un antropoid), e nevoie de intervenţia hazardului īntr-un număr infinit de procese. Iată de ce e un miracol impervious, aproape, cum spun englezii, impenetrabil. Dau cuvīntului un sens ultimativ, un sens de margine ultimă a unei realităti, a unei posibilităţi de infinit. Cīnd Omul e un astfel de miracol la a cărui producere concură īntregul Univers, cīnd el e o sinteză a īntregului Univers, material şi moral, – ne īntreabă acel biet filosof dacă "viaţa merită să fie trăită"? Dar e o īntrebare copilărească chiar... ca să nu spun: o absurditate... Şi ca să nu spun: o prostie. 

– Notat. 

– Trebuie să avem respect, un respect "superstiţios", dacă vreţi, faţă de fiecare dintre oamenii pe care-i īntīlnim. Īn Lume, omul este suprema valoare. Īn al doilea volum al cărţii mele Individualitate şi destin, scrisă către mijlocul vieţii, am arătat că omul scoboară din infinit pentru a se limita. Fiecare dintre noi este o expresie  a infinitului şi a eternităţii din care s-a desptins şi-n care va fi absorbit după moarte. E, poate, opinia pur "abstractă" a unui gīnditor singuratic şi ironic. Care vreme de 20 de ani, cīnd genetica şi cibernetica erau ştiinţe "idealiste"şi "reacţionare", nu a putut publica un rīnd. 

– Păcat.  

         George PRUTEANU
Cronica,  nr. 44, 1 nov. 1985