"CĂRŢILE, CU CÎT SUNT MAI MULTE, ÎMI DAU UN SENTIMENT TONIC AL EXISTENŢEI!"
      

Acad. Şerban CIOCULESCU  în dialog cu George PRUTEANU

      – Ne înconjoară aici, stimate academician Şerban Cioculescu, un zid de cărţi. Aş vrea să vă întreb, cum am întrebat şi pe alţi interlocutori: vă dă el un sentiment de protecţie? sau dimpotrivă? vă "apasă", vă umbreşte prin...?

– Mă simt foarte bine în biroul meu, deşi sînt înghesuit, cărţile mă invadează; însă, în momentele de pauză, cînd nu citesc sau scriu, e suficient să mă uit la rafturile cu tomuri, pentru a mă simţi într-un climat prietenos, cald. Soţia mea era foarte îngrijorată la început de această invazie a cărţilor peste mine, dar… am rezistat. În fond, cărţile... sau mai exact, cartea, la singular, ca să nu fie nici un echivoc, e viaţa mea!

– Deci nu vă încearcă deloc acel sentiment de vanitate, de tristeţe a imensităţii (pe care, totuşi, unii intelectuali îl acuză: şi spiritul poate fi trist, dacă "a citit toate cărţile").

– Nu. Am fost, pe vremuri, prin case "boiereşti"... Îmi amintese, chiar pe la începutul carierei mele de profesor secundar la Găeşti, am intrat în conacul unui boier Clănescu, din partidul conservator (fusese şi ministru), care avea holul cu boazerie şi cu biblioteci de jur-împrejur pînă la tavan. Eu admiram acest cadru (nu uitaţi că nu eram milionar!), însă îl găseam cam rece: avea aerul unei biblioteci publice! Inconfortul bibliotecii mele nu mă jenează...

– A, nu, nu m-am gîndit la…

–…Şi nu simt nevoia unui cadru mai larg.

– Chestiunea era dincolo de confortul strict fizic: dacă ele, cărţile, nu vă "angoasează" (ştiu, horribile dictu°!) prin necuprinsul lor, sau dacă, din contra, vă sunt tonice?

– Nu, nu, nu, eu nu am cochetăria "metafizicii" şi a "angoasei", ca bunul meu prieten Biberi; eu sînt un optimist, şi cărţile, cu cît sunt mai multe, îmi dau un sentiment tonic al existenţei!

– Sînt fericit că mi-e dat să vă aud spunînd aceste cuvinte.

– Singura mea mîhnire e că nu-mi pot procura reviste şi cărţi străine ca să fiu "la zi". Odinioară, librăria română era plină de ziare, reviste, cărţi străine. Pînă la chemarea mea la Universitate, în 1946, am fost profesor secundar de franceză; am citit mult în franceză; acum, deh!, recitesc. Însă, cum spunea acel academician vizitat de Vigny (mirat, acesta din urmă, că nu i se cunosc scrierile)…        

– "La vîrsta mea, domnule..."

            – "…Eu nu mai citesc: recitesc"! Ce să fac? De nevoie! Afară, desigur, de cărţi de căpătîi, cum sunt Eseurile lui Montaigne, pe care, de plăcere, le recitesc de sute de ori.

– Proorocea undeva Hegel că toate artele vor cădea în critică. Judecînd după actualitatea noastră (să fie un ,,accident"? fenomenul e vechi, de la Sainte-Beuve), lucrurile par să decurgă invers. Mai toţi criticii ajung la beletristică. Ce părere aveţi?

– Dacă Hegel s-a gîndit că spiritul critic trebuie să însufleţească pe toţi creatorii, avea dreptate. Nici un mare creator nu procedează "inconştient". Chiar oameni fără amplă cultură, cum a fost bunăoară Rebreanu, care n-avea decît liceul, reuşesc numai completîndu-şi "golurile" şi ascuţindu-şi spiritul auto-critic. Dar poate că Hegel s-a gîndit că critica va "înăbuşi" creaţia?! E ceva aici... Eu cred că mulţi poeţi şi romancieri sunt plictisiţi că apar mai multe cărţi de critică decît poezie şi romane! E o proliferare a criticii. Publicul e dezorientat de contradicţiile dintre critici. Îi vine tot mai greu să-şi facă o idee justă.

– Şi ar fi preferabil unisonul?

– Iată, bunăoară, în generaţia mea: eram foarte puţini. Eram 5-6 critici în Bucureşti şi, ca să zic aşa, fiecare avea publicul lui.

– Dar erau şi mai puţini cititori.

– E adevărat. Totuşi, am impresia că sunt prea mulţi critici. Şi revistele au spaţiul critic dezvoltat în dauna nuvelei, a fragmentului de roman, a poeziilor.

–Şi chiar credeţi că varietatea, contradictorialitatea (of!) opiniilor e de natură să deranjeze? Corurile, ştiţi...

– Nu, dar e un semn de alexandrinism. E semnul unei culturi foarte avansate care după ce atinge culmea... Ei, nu e cazul să fim "închipuiţi" că suntem atît de "precoci". Însă!

– Însă.

– Avem un alt fenomen compensator: criticii publică beletristică, aşa încît critica nu mai e azi o vocaţie unică, cum era la Pompiliu Constantinescu, la mine. Perpessicius? Romanul pe care l-a anunţat nu l-a dat niciodată; poeziile au însemnat puţin în creaţia lui. Dintre toţi criticii, el a fost cel mai productiv sub raport cantitativ. Ajunsese să facă nu atît recenzarea cît recensămîntul cărţilor ce apăreau! În vastul său foileton, el băga 3-4 cărţi, încercînd să cuprindă producţia literară a săptămînii respective. Şi Streinu părăsise poezia. Doar Călinescu a vrut să fie scriitor,"total", şi asta, într-un fel, i-a dăunat.

            – Vreţi să fiţi mai explicit?

            – Călinescu a fost o mare personalitate, dar nu vreau să...

– A dăunat beletristicii sale sau criticii?

            – Pentru el cronica literară a fost mai mult un exerciţiu şi eu am povestit că, atunci cînd am reluat relaţiile după cîtiva ani de întrerupere, el luînd iniţiativa de a mă invita să scriu cronica la Tribuna poporului, în toamna lui '44, i-am spus: "Ia-o d-ta, te aşteaptă publicul, eşti critic!", el a răspuns: "Nu sînt critic! D-ta eşti, eu sînt istoric literar!" Îi spun: "Bine, dar ai făcut atîţia ani cronica la Adevărul literar…''. El mi-a răspuns ceva gen "merde"°, dar mai pe româneşte. E drept, a contopit multe cronici în Istorie..., totuşi îşi subestima activitatea de critică curentă. Încă ceva: era atît de impresionabil şi de variabil în păreri, încît nu împlinea condiţia criticului literar propriu-zis, care este de a-şi face o părere o dată pentru totdeauna. Şi-ţi dau două exemple. Într-o scrisoare către Lovinescu, după apariţia lui Bizu, îi ridică aceluia cartea în slăvi: zice că e pentru prima dată cînd sentimentul morţii... adîncit într-o carte zguduitoare... etc., etc.; pentru ca în Istoria literaturii... să spună că e o carte ratată. Or, eu din capul locului am spus că e o carte ratată. Poate am greşit – dar n-am revenit! Celălalt exemplu. Viaţa lui Caragiale. Există o scrisoare a lui Călinescu către Rosetti, în care, pe vreo cinşpce puncte, îmi "desfiinţează" cartea; numai ultimul şi era suficient pentru a o "distruge": Caragiale ar fi absent din carte! Iată însă că, după cîteva luni, comentînd trei monografii, nimicea două din ele şi o lăuda... doar pe a mea! Această oscilaţie a impresiei şi a judecăţii…

            – Nu e doar temperamentul? Una e scrisoarea, alta cronica tipărită!

            –... Denotă o anume instabilitate funciară, psihică. Nu în sensul patologic al cuvîntului – pentru că, pe el, această instabilitate nu l-a împiedicat să scrie cărţi admirabile şi să se situeze foarte sus în cultura noastră. Dar adevăratul critic literar trebuie să fie stabil şi definitiv. 

            –Dintre criticii de azi, care sunt cei care credeţi că indeplinesc, m.m.s.m.p., această condiţie?

            – Domnule, sunt foarte mulţi critici de talent, dar nu-i cunosc şi sub raportul corespondenţei sau al criticii orale.

            – Da, Thibaudet vorbea de...

            – Aceasta din urmă excede într-un fel, în sens negativ, opinia ponderată. Şi astfel, cel care "masacrează” cartea în conversaţie sau în însemnările marginale, cînd scrie, îşi impune mai multă înţelepciune. Eu am fost comparat cu Paul Souday, care e azi într-un oarecare discredit; după ce a murit, în biblioteca sa a fost găsit un exemplar din La jeunesse de Renan° a lui Pierre Lasserre, pe care făcuse însemnări foarte violente, imputîndu-i "nesinceritatea". În foiletonul tipărit însă, iritaţia respectivă dispăruse! Eu văd trei stadii ale criticii: unul al lecturii (cînd cititorul, dacă e şi bătăios din fire, "polemizează" cu cartea aproape pe fiecare pagină); al doilea, cel oral, cînd cartea e de asemenea tratată dur; al treilea e scrisul – şi dacă e un critic în toată puterea cuvîntului, în conştiinţa lui se operează un echilibru (străin de nervozităţile lecturii sau de plăcerea strălucirii în conversaţie). Această ultimă părere contează. Asupra ei nu are dreptul să revină. Nici prietenia, nici poziţiile ideologice nu au voie să influenţeze pe un critic.

- Dar v-am rugat, şi nu mi-aţi numit nici un contemporan care să întrunească...

- Antipatii personale, grupări, „găşti" există. Critica nu trebuie să dezumanizeze pe cel care o practică, dar nici nu trebuie să se ajungă cu “omenia” pînă la slăbiciuni sau resentimente. Am considerat întotdeauna ca o judecată de neînţeles pe cea a lui Iorga despre Hogaş, „lichidat'' în Istoria literaturii române (publicată în Editura "Adevărul", în două volume în '34) de trei ori în cîte un rînd şi jumătate n-are nici măcar un paragraf despre el. O explicaţie există: în tinereţe, Iorga, influenţat de unele idei ale lui Taine, îl numise pe Mihai Viteazu "condottiere"°; Hogaş l-a combătut într-o conferinţă. Iorga nu i-a iertat-o nici la 18 ani după ce Hogaş murise!

– Dar, daţi-mi voie să vă spun: sînteţi foarte prezent în actualitate, aveţi trei rubrici permanente (Flacăra, Ramuri, România literară) şi totuşi evitaţi să-mi răspundeţi dacă între criticii de astăzi sunt oameni care să vă satisfacă exigenţele. Avem nevoie de intransigenţa dv.!

– De exemplu, din criticii mai aproape de generaţia mea: Piru e un critic obiectiv, un critic serios. Formaţia lui e dinainte de '44, a debutat la Jurnalul literar. Din criticii realizaţi după 1944, formaţi în spiritul socialismului, cel mai demn de apreciere mi se pare Crohmălniceanu. Dacă în deceniul 6 a plătit tribut sociologismului vulgar, nu e mai puţin adevărat că ulterior şi-a dovedit "lărgimea de compas", anvergura generoasă a înţelegerii. Şi pe Regman l-am parcurs cu plăcere. Sau pe Alexandru George. Şi generaţia următoare are critici talentaţi. Admir spiritul lui N. Manolescu, deschis şi nuanţat – dar şi el, hm, concurează neloial pontificatul catolic, împărţind "indulgenţe papale"! Îi citesc cu interes şi pe Grigurcu, Ungheanu. Dar, vezi d-ta, se cochetează mult cu autorii în dauna judecăţii. Se desluşeşte o tendinţă spre critica "de susţinere", "de generaţie"; se caută, prin "politică literară", popularitatea printre scriitori; se laudă prea multe apariţii. Poezii mediocre sunt date ca evenimente literare. Romane abia acceptabile sunt proclamate foarte bune. Dacă am lua cronici, chiar ale unor critici buni (cum ar fi, să spunem, Mircea Iorgulescu), şi am face "bilanţul" anului, am vedea că au apărut vreo 50 de romane de mîna-ntîi, 50 de volume de poezie la fel şi că în România, ca-n nici o ţară din lume, e inflaţie de capodopere. Generaţia mea era, cum să zic?, mai pretenţioasă. Bunăoară, Bizu e acum o carte foarte lăudată. Streinu – ataşat de Lovinescu – a scris cu răceală despre ea, şi eu de asemenea. Deşi sentimentul thanatic era trăit, cartea era livrescă. Se simte că nu e romancier născut, ci făcut. S-a silit să scrie un roman. Poate că această scădere a spiritului critic e doar o impresie subiectivă a mea. Criticii mai tineri (şi tineri) de azi au stil, sunt inteligenţi, cultivati, dar nu au simţul riguros al valorilor. Generaţia mea îl avea, cu excepţia lui Perpessicius, care era mai "larg". Streinu chiar îi cînta, aluziv: "Domnişori şi domnişoare, / Cumpăraţi o mică floare...". Cam ăsta pare să fie şi stilul criticii de astăzi.

– Chiar aşa? Nu sînteţi prea drastic? Sau vă gîndiţi la "grupuri"?

– Sigur că mă gîndesc la grupuri. Nu ştiu dacă dumneata cunoşti "aventura" mea cu ocazia cărţii lui Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor. Sînt chemat la telefon de secretarul de redacţie al revistei Flacăra, să fac o recenzie. Eu eram prieten cu Eugen Simion – am fost şeful lui de catedră, şi-a luat doctoratul cu mine. Cartea era bine scrisă. Însă fiindcă adoptase prea multe metode franţuzeşti, dintre care unele mi s-au părut neserioase, ca aceea a unui critic care împărţea pe poeţii erotici în culorile cărţilor de joc: pică, cupă, caro…

            –Treflă...

–...Am scris un articol cu rezerve în care mă arătam mirat că un critic care a început cu şcoala lui Lovinescu…   

– Scepticul mîntuit.    

– …Cade acum în admiraţie faţă de metodele de ultimă oră ale criticii franceze. Trece o săptămînă, nu apare articolul. Trec două, nu apare. Trec trei. Întreb ce se întîmplă. "Apare, să vedeţi, nu-ştiu-ce". În sfîrsit, după 10 (zece) săptămîni şi după ce am scris şi o scrisoare lui Păunescu, apare articolul meu, însă, paralel, şi unul al lui Mircea Iorgulescu care lăuda cartea, ca să "anuleze", ca să zic aşa, să echilibreze! Foarte bine! Fireşte, Eugen Simion mi-a jurat că nu ştia, că n-a fost mîna lui în joc. Trec peste asta. Scoate însă Piru ultima lui  Istorie literară…

– … De la început pînă azi…

– Aşa. El pomeneşte şi cartea asta, Dimineaţa poeţilor, însă dîndu-i un alt conţinut decît cel real.

– Poezia… "modernă".

– N-o citise! Şi atunci eu, văzîndu-1 pe Eugen Simion, i-am spus: “Uite ce este, dragă Eugen Simion: trebuie să stimezi mai mult pe un om care te combate, dar te-a citit, decît pe un om care te laudă, dar fără să fi deschis cartea!” M-am bucurat cînd am găsit în nişte notaţii ale lui Călinescu cîteva gînduri despre profesor care se potrivesc perfect şi criticului: pot cunoaşte foarte bine pe un scriitor, dar cînd e să vorbesc sau să scriu despre el, iau cartea ca să mă “atmosferizez” din nou. La un scriitor bun, descoperi mereu alte laturi ale talentului său, alte sunete, alte "voci", cum se zice azi. Lovinescu (îi frecventam de doi ani cenaclul) s-a supărat pe mine pentru că în 1925, cînd a murit Slavici, eu i-am criticat, într-o notă, refuzul de a vorbi despre acesta (refuz pe care el îl motiva prin lipsa unei lecturi proaspete) şi am argumentat că nu este permis unui critic să nu cunoască pe clasici şi să nu aibă oricînd gata cîteva fraze de sinteză. Cîţiva ani, din cauza acestei note, Lovinescu n-a mai întreţinut relaţii cu mine. Mă deranjase cu atît mai mult acel refuz, cu cît el se asocia cu folosirea ocaziei  respective (un interviu) pentru a-şi face reclamă cărţilor proprii în curs de apariţie. Nu sînt chiar discipol al lui Lovinescu!

–E clar, nu sînteţi!

– Vreau, totuşi, să se reţină concluzia că lectura proaspătă e strict necesară. Iată, chiar dacă ar trebui să scriu despre o veche pasiune a mea,I. C. Drăguşanu (pe care l-am şi editat etc.), aş petrece întîi cîteva ore stînd "de vorbă" cu cartea lui.

– Îngăduiţi-mi, vă rog, acum, să vă invit din nou mai înspre prezent. Suntem aproape de aniversarea unui eveniment politic de mare însemnătate¹, care şi-a aruncat lumina şi asupra faptelor culturii, ale culturii prezentului şi ale culturii trecutului, redat contemporaneităţii. Este vorba de Congresul al IX-lea. Aş vrea să ştiu ce a însemnat pentru viaţa dv. spirituală acest eveniment şi apoi vă rog să lărgiţi unghiul pînă la semnificaţia naţională.

– A însemnat pentru mine, ca şi pentru toţi profesioniştii literari, un eveniment crucial, o întorsătură care a stimulat creaţia liberă, spontană şi plenară. După cum s-a pronunţat atunci tovarăşul Nicolae Ceauşescu, toate stilurile au fost invitate să concureze; aceasta a marcat, pentru literatura  noastră, un pas important, şi sărbătorirea celor 20 de ani este binevenită. Astăzi e liberă şi discuţia despre anii sociologismului vulgar, a căror întoarcere nu mai este posibilă – <fapt ce reiese clar din profunda concepţie a secretarului general al partidului nostru;>² şi pentru aceasta, breasla noastră i-a fost şi-i va fi recunoscătoare. În altă ordine de idei, ştiu că şi revista la care scrieţi împlineşte o vîrstă…  Ibrăileanu pretindea că spiritul critic este o "creaţie" a Moldovei; nu trebuie să confundăm planurile. Moldova a dat foarte mari scriitori, dar criticii cei mai mari nu i-a dat Moldova.

– Dar Lovinescu?

– Iată, bunăoară, Ibrăileanu. A “patronat” literatura Iaşilor, a avut un prestigiu imens, a fost iubit, admirat, venerat. A devenit un mit. Însă! Dacă te uiţi la studiile lui cele mai importante, vezi că ele sunt doar două, destul de didactice, unul despre Sadoveanu, celălalt despre Brătescu-Voineşti; teza de doctorat despre Vlahuţă, el însuşi si-o cam "îngropa". Influenţa lui verbală cred că a fost mai mare decît cea scrisă. El a fost un fel de Socrate literar al Iaşilor. Există un exemplar al Cuvintelor potrivite adnotat de Ibrăileanu cu multă fineţe şi receptivitate. De ce nu şi-a scris studiul? Lovinescu, spui mata? Da! În Poezia nouă, incomplet informat, îl situa pe Arghezi printre "falşii simbolişti" şi încheia că poetul "poate deveni remarcabil"; însă la apariţia Cuvintelor potrivite  a scris cel mai amplu studiu în Evoluţia poeziei lirice, adică... s-a luminat! Şi Ibrăileanu trebuia să-şi arate deschiderea – pe care realmente o avea.

- Dar dv. cum priviţi mai recentele sau mai îndepărtatele dispute ale actualităţii?

– Adică?

– Problema protocronismului, de pildă. Reamintiţi-ne, în rezumat.

            – În această problemă, eu am protestat; l-am combătut pe Edgar Papu. Eminescu e "cel mai mare poet al departelui", e "cel mai mare poet animalier al lumii"! Nu se poate! N-are rost să cădem în… “şovinism"! Îl ştim şi pe dinafară şi pe dinăuntru pe Eminescu, dar el n-are nevoie să-l umflăm "cu ţeava"!  

 NOTĂ. E păcat că nu există un procedeu grafic prin care să reproducem cititorului rîsul senin, tonic, de "gaya scienza" al profesorului, care i-a însoţit mai toate replicile.
_________________
            1) Vezi Info.
            2) Pasajul aflat între paranteze croşete a fost adăugat de redacţie. (Notă din 2003)