George Pruteanu: Dialoguri în bibliotecă

V. şi alte texte .

<"CULTURA ŢINE DE INIMĂ, FIREŞTE"> "EU AM REUŞIT SĂ EXIST PROFESIONAL, SĂ EXIST LITERAR, MULŢUMITĂ CONGRESULUI AL IX-LEA AL PARTIDULUI"¹

           (PARANTEZĂ PREAMBULARĂ)

          – Stimate Alexandru Paleologu, convorbirea noastră începe, nolens-volens, oarecum festiv, pentru că sunteţi, nu de mult, laureatul unui nou premiu (de data asta nu pentru debut) şi ar fi părut o maliţie a-l ignora.
            – Sînt un recidivist al premiilor Uniunii: e al treilea. Nu pot avea impoliteţea de a socoti nemeritată o asemenea recompensă: ar fi o lipsă de respect faţă de juriu. Este, desigur, o bucurie, dar nu ştiu în ce măsură este licit sau decent să te bucuri în mod public atunci cînd bucuria e, aproape, un viciu ce ar trebui ascuns. Sunt momente cînd bucuria parcă nu "cadrează", nu consună cu buna-cuviinţă. Dar, de ce să neg: o am. E o satisfacţie şi de natură morală (constaţi că faptul de a scrie întîlneşte preţuire şi aprobare, nu e un lucru chiar atît de,,ostracizat" cum s-ar părea că tinde să fie), dar, nu mi-e ruşine s-o mărturisesc, pică foarte bine şi sub raport pecuniar. Mutatul şi amenajarea noului domiciliu... cred că înţelegi.
            – Greu de imaginat o situaţie în care ar "pica" rău.
            – Greu, într-adevăr, dar, în speţă, la mine, departe de a fi un simplu surplus, îmi rezolvă nişte anxietăţi de datornic, chiar dacă suma, cum ştii, nu e mare.
          – Ca moralist ce ştiu că sunteţi, privind mai de sus: ce semnificaţie acordaţi unui premiu literar? Aici şi acum.
            – Toate premiile sunt "discutabile", ceea ce ne invită la un anume relativism, scepticism. Orice juriu, oricît de competent şi de obiectiv, lucrează şi cu anumite mize afective sau de altă natură extra-literară. Şi eu am fost membru în jurii, şi s-a întîmplat să acord premii şi la cărţi pe care nu le citisem (nu poţi cuprinde tot ce apare); am consimţit întrucît cunoşteam valoarea autorilor, a cărţilor lor precedente şi preţuiam şi atitudinea lor în planul uman, civic, etic. Precumpănitor este criteriul estetic, dar nu putem crede că rămîn străine celelalte elemente. Cine ştie dacă nu va fi fost aşa şi în cazul premiului acordat mie?
            – Ştie poporul de aceste premii?
            – Sunt cunoscute în sfera literaţilor. La noi, premiile literare nu consacră la scară naţională. Eu cred că, în mod normal, o carte premiată ar trebui reeditată. Dacă se premiază, firesc, cărţi bune, tirajele mici fac ca ele să fie de negăsit. Premiul proclamă un nume şi un titlu, dar nu sporeşte numărul de cititori. Pe de altă parte, premiile Uniunii, mai înainte vreme, erau, sub raportul financiar, mai mari decît acum; puteau oferi anume liberalităţi, anume agremente care dau vieţii un caracter ceva mai feeric. Noi, scriitorii români, din nefericire, nu putem ambiţiona mai mult decît o anumită notorietate naţională, adică la o fracţiune destul de modestă din populaţia ţării, întrucît nu scriem într-o limbă de circulaţie, iar traducerile care apar în alte limbi sunt de obicei rezultatul unor aranjamente.
           – Am aprofundat chestiunea într-un număr special din 1981 al Vieţii Româneşti consacrat Colocviului Traducătorilor.
             – Un premiu trebuie să modifice optica asupra unui scriitor şi a sa însuşi asupra lui (vezi Premiul Nobel sau Goncourt), să-l aşeze într-un alt palier al societăţii şi al audienţei. La noi există un aşa-numit,"mare premiu", anual (s-a dat lui Jebeleanu, lui Virgil Teodorescu, lui Cioculescu, lui Geo Bogza); e în valoare de 25.000 de lei. Găsesc exagerată denumirea de mare premiu.

– Am văzut, chiar azi dimineaţă, o coadă la cărţi ce pornea de la Librăria Academiei pînă aproape de hotelul "Muntenia"; se scoseseră noutăţi. Ce vă spune această apetenţă, această sete de carte existentă la noi?

–Seamănă cu afluenţa de la filmele bune, de exemplu Călăuza. Nu este zis că toţi cei care l-au văzut, mînaţi de zvon, l-au şi preţuit, după cum nu este zis că toţi cei care cumpără anumite cărţi o fac dintr-o opţiune intelectuală. E interesantă însă curiozitatea şi dorinţa pentru cărţile de care "s-a auzit". Nu sunt totdeauna cărţi bune, uneori faima şi coada se fac pentru un soi de maculatură m.m.s.m.p. senzaţională. Dar şi asta e ceva. E absurdă şi infatuată pretenţia de a exclude de la valoarea circulatorie cărţile mediocre sau cu substrat senzual, erotic, scandalos, aventuros etc., sau cele melodramatice (gen Georges Ohnet, Rădulescu-Niger). Acum cîţiva ani era, la Librăria "Univers", o coadă pentru Kant extraordinară, ca la carne. E clar că nu toţi cei ce o formau voiau sau puteau să-l citească pe Kant. Dar voiau să aibă cartea. Făcea bine să o ai. Fie şi pentru a o specula mai tîrziu, ceea ce vădeşte cota la care poate ajunge o carte. Fapt e că s-a produs la noi o mutaţie în statistica şi sociologia lecturii; se citeşte mult mai mult, lucruri, în medie, bune. Cred că asta este şi un rezultat pozitiv al perioadei pe care ne-am obişnuit s-o numim "obsedantul deceniu", care, cu toate relele ei, a mobilizat foarte mulţi scriitori, ce nu se puteau manifesta altfel, la traduceri din autorii clasici. În acei ani, şi eu am citit temeinic Eschil, Sofocle, Tolstoi, Dostoievski, Platon, Kant. Era ca un, cum să spun?, un derivativ, o compensaţie, o formă de a-ţi regăsi umanul din tine prin lecturi. Atunci a fost un boom° editorial.

– Sub aspectul drepturilor de autor şi al tirajelor, putem privi cu nostalgie spre epoca aceea.

– S-ar putea să fie mai multe, dar sunt inaccesibile. Eu n-am reuşit să pun mîna pe Ulise al lui Mircea Ivănescu.

– Nu mi-am pierdut speranţa. Am o imensă încredere în acest mare traducător, de aceea mă voi zbate să fac rost de carte.

– "Obsedantul deceniu", de care pomeneaţi, a luat sfîrşit prin Congresul al IX-lea, de la care se vor împlini curînd 20 de ani. Ştim ce lumină a aruncat acest mare eveniment politic şi asupra vieţii spirituale a ţării. Ce impact a avut el asupra existenţei spirituale a dv.?

– Pentru mine a fost hotărîtor. Eu am reuşit să exist profesional, să exist literar, mulţumită acelui congres. N-am avut nici un fel de nădejde, în anii ce l-au precedat, că aş putea vreodată, de mon vivant° să public măcar un rînd. Mă resemnasem să citesc marii clasici, să discut cu prietenii despre literatură şi să-mi consum vocaţia mea de autor în formă orală. În condiţiile vieţii moderne, scrisul pentru sertar (pe care l-am încercat) nu mi se pare fecund şi adecvat. O carte care nu are comunicare m.m.s.m.p. imediată, şi al cărei ecou autorul nu-l percepe, este născută moartă. Chiar dacă, scrisă pentru sertar, are o anumită "libertate", ea nu se înscrie în fluxul autentic şi real al comunicării, şi asta se simte şi în textul ei.

– Un telefon din Castelul lui Kafka. Fapt e că, neavînd putinţa comunicării, nu ai nici ispita producţiei. Credeam că pasiunea mea literară e sortită să rămînă derivată în conversaţie. E adevărat că acea lipsă de speranţă în care am trăit pînă la Congresul al IX-lea îmi dăduse un anumit echilibru, o anumită linişte. "O singură speranţă pentru cei învinşi: să nu mai spere vreo salvare^"^2. Ei bine, salvarea a venit o dată cu Congresul al IX-lea. Astfel am început şi eu să apar în conştiinţa publică. Actul meu de naştere literară a fost Congresul al IX-lea. Nu aveam chiar vîrsta debuturilor şi pot să afirm că nu am cui mulţumi pentru existenţa mea literară, cum şi cîtă e, decît Congresului al IX-lea. E un fapt obiectiv, indiferent de orice alte consideraţii. De atunci încoace merg pe picioare proprii şi poate că ceea ce fac azi, ceea ce spun sau scriu, nu răspunde tuturor dorinţelor sau aşteptărilor dintr-un loc sau altul – fapt e că pot face, spune sau scrie. Cu oarecare stăruinţă, e drept, şi cu oarecare efort de abilitate. Ceea ce nu e un rău. Fac o distincţie între oportunism, în sensul promovării persoanei, şi simţul oportunităţii; acesta din urmă aduce o subtilitate, o fineţe, o strategie a producţiei şi a comunicării ei, dă şi stilului o anume supleţe. Mi-amintesc mereu cu plăcere de pasajul din Don Quijote în care Cervantes atacă problema expulzării maurilor: circumlocuţiuni٭, forme învăluite. Recent am luat parte la un simpozion despre Vianu. Cineva vorbise despre "oportunismul" lui Vianu. E un exces de severitate, pe care, în cuvîntul meu, am încercat să-l corectez. La el era vorba de acel simţ al oportunităţii, pentru a nu renunţa la valorile lui. E interesant de văzut cum, în textele scrise în anii '50, primeşte impactul dogmatic, şi apoi imediat îl învăluieşte şi revine la ale lui: Goethe, Schiller.

– El nu a dezarmat niciodată. A cedat ce era de cedat, a lăsat cîţiva paşi de "teren", pentru a reocupa apoi o "poziţie" mai avansată, tot cu valorile lui. Aş vrea să mai adaug ceva: din anii '69-'70 şi pînă acum libertatea de expresie a mers crescînd. În Spiritul şi litera există nişte pasaje obscure pentru că a trebuit să tai referirile la N. Crainic, Nae Ionescu sau Nietzsche. Asta, acum, nu se mai cere. Cu excepţia ultimei, Alchimia existenţei (care îmi exprimă gîndul, totuşi, destul de întreg), celelalte cărţi le-am publicat fără a fi nevoit să schimb măcar o virgulă. Pe scurt: e limpede că, după Congresul al IX-lea, literatura română a renăscut. După o perioadă quasi-letală٭. Totuşi, vorbim prea mult despre "obsedantul deceniu" pentru a arunca înapoi toate racilele. Totuşi, în acel "deceniu" au apărut cărţi ca Bietul Ioanide sau Moromeţii (ar fi de ajuns!) ori chiar Un om între oameni, care, tratată în prezent drept operă totalmente conjuncturală, suferă, cred, o mare nedreptate. E şarjat Eliade-Rădulescu, conform înţelegerii de atunci a revoluţiei de la 1848? Dar e plauzibil şi viu, ca şi Napoleon, cel şarjat în Război şi pace. Cît priveşte ideea că autorul şi-ar fi renegat formula literară, e o eroare: el a revenit, prin acest roman, la prima lui viziune despre revoluţie şi noocraţie٭, în speţă la Danton. Şi dacă ar fi să scuturăm cartea de balastul conjunctural, ar cădea mult mai puţin decît ar rămîne.

          – Un mare gînditor de origine română afirma (parafrazez din memorie) că e mult mai uşor să citeşti chiar un capitol din Kant decît să scrii o pagină, fie şi de simplă scrisoare. Asta mi-a amintit de un gînd al dv. dintr-un eseu despre virilitate, dacă nu mă înşel, acela că e mai multă virilitate în a citi Critica raţiunii pure (dacă nu poţi să o scrii), decît în a ridica o sabie. Ce credeţi despre părerea lui Cioran? Este cititul o activitate atît de pasivă?

         – A scrie o scrisoare e foarte greu. Cel puţin pentru un scriitor. Scrisorile îmi ies mereu prea literare şi prea elaborate. Deşi criticii îmi laudă oralitatea şi naturaleţea stilului din cărţi, eu sufăr enorm din pricina stilului prea literar al scrisorilor mele. Nemulţumit, le arunc la coş şi sînt mereu în urmă cu corespondenţa. Meseria se strecoară acolo unde ea n-ar avea ce căuta.

– Cîteodată e foarte greu să citeşti. Un scriitor munceşte absolut tot timpul, nu are nici o secundă de "timp liber", el "scrie", virtualmente, în orice act al vieţii cotidiene. Mi-aduc aminte de un "Trapez" al lui Geo Bogza care ironiza liniştea"sacră" impusă de, îndeobşte, mediocrităţile literare în jurul cabinetului lor de lucru. Mărturisesc că lucrez deranjat permanent: chemat la telefon, întrerupt de ai mei, trimis după lapte sau pîine, să plătesc telefonul sau mai ştiu eu ce. Dar această practică a cotidianului mi-e strict necesară climatului muncii literare. Cum să scrii o carte fără să te duci după cumpărături? Totul intră în materia generală de viaţă, în solul căreia germinează şi cresc roadele muncii noastre de scriitori. Viaţa trebuie trăită aşa cum e ea: reală şi modestă. Da, e nevoie de un minim de ore în care să fii lăsat în pace; trebuie să ţi le cucereşti.

– Aproape identic îmi vorbea, despre "timpul liber" al scriitorului, M. H. Simionescu.

– Dar atunci cînd propriu-zis scriu, nu mai pot citi absolut nimic. Nici nu mă mai interesează, orice ar fi. Nu mai există capodopere pentru mine, atunci; dacă ar exista, ar trebui să renunţ. Gîndul la capodoperele care există, oricîtă încredere ai avea în scrisul tău, e descurajator şi inhibant.

– Este exact momentul potrivit pentru o întrebare pe care am mai pus-o şi o voi mai pune şi altor interlocutori: zidul de cărţi al bibliotecii vă stimulează, vă apără sau, dimpotrivă, vă angoasează, vă dă o senzaţie de vanitate?

– Ceea ce a mai rămas aici nu mai e un zid de cărţi şi nu se mai poate numi o "bibliotecă". Resturi. Mai degrabă un mobilier, un decor agreabil. Cîteva utile, desigur: dicţionarele, Goethe, Montaigne, Cervantes... Existenţa cărţilor în camera unui om care se ocupă cu scrisul cred că are ambele efecte de care vorbeai. Întîi, sentimentul că (de la o vîrstă, cel puţin) sunt totuşi prea multe. Pînă la ea, vorba lui Papini: 100 de cărţi, 1.000, 100.000 de cărţi. După aceea, multe devin inutile, o supravieţuire pur materială. Pe unele nu le voi mai reciti niciodată, pe altele nici nu voi apuca să le citesc. Îmi cunosc bine, acum, cărţile, care sunt cu adevărat ale fiinţei mele. Am recitit acum doi ani, după foarte multă vreme, pentru a patra oară, La Chartreuse de Parme°. Ce lectură… ce carte fericitoare! Ce imensă bucurie, ce splendoare e această carte de un tip în care nu se mai scrie azi! Mărturisesc că am fost ispitit să citesc acel best-seller° mondial, romanul lui Eco, Il nome della rosa°: o carte foarte frumoasă (fără să fie o mare carte).

– Încet, încet, toţi criticii vin spre roman. Dumneavoastră?

– Acum 10-11 ani am început şi eu unul, am scris cam 100 de pagini, am şi publicat un fragment şi-i voi oferi un altul lui Ioanichie Olteanu. Cît despre celelalte romane ale criticilor... Al lui Ibrăileanu, într-adevăr, "face dată". Al lui Alexandru George m-a dezamăgit puţin. Nu comparîndu-l cu critica lui – care mă încîntă. Ci cu pasajele memorialistice din Simple întîmplări în gînd şi spaţii, carte excelentă. El e necăjit că e socotit în primul rînd critic, şi nu prozator. Totuşi, spun sincer că, în cărţile sale de proză, în care se vede, desigur, că este un artist, eu nu găsesc acea probă,"de foc" a creaţiei literare pe care aş fi putut s-o aştept de la un spirit ca al lui Alexandru George.

– Oare veţi zîmbi în faţa acestei "clasice" întrebări: care sunt cele l0 cărţi (româneşti) pe care le-aţi lua pe o insulă pustie?

– Pe insula pustie pe care am stat eu am avut cărţile care s-au nimerit; două, în fond: Sadoveanu, ediţia cafenie şi Odiseea lui Murnu. Zece, deci? Aş lua oare Craii de Curtea-Veche? Poate că da. Tot Caragiale, doi. Eminescu, fără discuţie. Nu ştiu dacă l-aş lua pe Zarifopol.

– Mai decis sînt la contemporani. Poate că nici nu sînt foarte-foarte la curent. Cred că aş lua cu mine un volum de Raicu (Gogol? Reflecţii asupra spiritului creator, Calea de acces?); îl socotesc unul din cei mai profunzi critici europeni. N-aş pleca pe acea insulă fără cărţi de critică. Aş lua Sainte-Beuve!

– Da. Ştiu eu dacă aş lua Istoria contemporană a României a luiMaiorescu? Danton şi Actul veneţian ale lui Camil? Tentaţia aş avea-o, oricum. Să iau Tratatul de ontologie al lui Dinu Noica? Să iau ceva de Nichita Stănescu, de Doinaş, de Mircea Dinescu, poeţi care-mi plac mult....? Ştii însă, dragă Pruteanu, chestia asta cu cărţile de luat într-un exil... eh! Ştii ce cărţi iei? Le iei la întîmplare. În faţa unei asemenea fatalităţi, de obicei nu poţi delibera prea mult. Aş lua Biblia (fie a lui Şerban Cantacuzino, fie măcar cea a Sinodului din '914). Cred că e destul.

– Timeo hominem unius libri³.

– Această vorbă ar părea să avertizeze împotriva dogmatismului omului format la o singură carte. De fapt, însă, e altceva: e vorba de omul care a stors şi a supt toate sevele unei mari cărţi, dobîndind o adîncă intelectualitate şi cultură: Coranul, Upanişadele, Lao-Ţî... Şi Gide răspundea în Jurnalul lui la întrebarea celor 10 cărţi. Ah, uitam Scrisorile lui Ion Ghica, una din cărţile hotărîtoare în adolescenţa şi tinereţea mea; revin mereu la ea.

– Cred că ne apropiem de capătul dialogului nostru. Ce vă preocupă în prezent?

– Mutat de curînd în, de fapt, vechea mea locuinţă din copilărie, sper să reuşesc să-mi scriu memoriile Şcoala melancoliei, ale căror motto-uri vor fi: "Escollier de Merencolye, / Je suis à l'estude tenu"° – Ch. d'Orléans; "Voilà que j'ai touché l'automne des idées"° – Baudelaire; "Ştiţi voi ce vorbă este vorba «ieri»?" – Arghezi⁴.

            – Ce este "un om cult"?

          – Nu doar cel care a citit multe cărţi, chiar dacă le-a şi înţeles. Există şi o cale auriculară a culturii, care nu-i de dispreţuit.

          – Auriculară, de la ureche sau de la inimă?

          – Nici nu-s chiar aşa de separate! Cultura ţine de inimă, fireşte. Mintea ţine de inimă.

– "...que la raison ne connaît pas"°. Pascal. Noica spune: "Le coeur a ses raisons que la raison doit connaître°, iar eu aş zice: „La raison est un produit du coeur"°.

– După cum "iubirea e cosa mentale"°.

________________________
1) Cu de la sine putere, redacţia a schimbat titlul pe care-l dădusem eu dialogului, înlocuindu-l cu unul eminamente ostentativ. La protestul meu, am primit justificarea că "altminteri, textul nu intra", întrucît Paleologu era văzut ca o persoană prea nonconformistă.

2) Virgiliu, Eneida, II, 334.

3) Mă tem de omul unei singure cărţi (Toma d'Aquino).

4) Oseminte pierdute.