ĪNSEMNĂRI, DIN MERS, DESPRE TRADUCERE

            Autorul acestor īnsemnări a lucrat cam 10 ani (şi continuă să lucreze) la traducerea Divinei Comedii. Īnainte de Dante, tradusese din Baudelaire, Nerval, L. de Lisle, Velaine, Jules Renard. Această activitate constituie izvorul şi explicaţia reflecţiilor răzleţe pe care le face publice. Freatic, ele ţin de Dante, dar oricine se pasionează de poezie şi tălmăcirea ei le poate, nădăjduiesc, generaliza. Şi asta nu numai pentru că Dante e „numeros”, īn esenţă, „ca un hotel”, ci şi pentru că orice Poezie e o mică divină comedie.

            PIATRĂ PESTE PIATRĂ. A traduce Divina Comedie sau alt poem e ca şi cum ai fi găsit dărīmat, dar ce zic?, praf şi pulbere, Domul din Milano sau Voroneţul şi ar gtrebui să-l reconstruieşti tu, după planurile şi īnfăţişarea lor dintīi, dar numai cu materialele tale, cu ce ai īn tine. Răspunsul lui Bias e deviza traducătorului. Dar el e sclavul, nu stăpīnul ei: omnia mea mecum porto°. Traducerea de poezie e cīt traducătorul, nicicum cīt originalul. Dante e un geniu, dar dacă eu,  traducătorul, nu am talent poetic, niciun dicţionar, niciun dicţionar de rime, niciun corp de comentarii, nicio tălmăcire anterioară nu mă pot ajuta cu nimic. Un orb nu poate copia Mona Lisa, chiar dacă-i dai culorile originale ale lui Leonardo şi mii de pensule.

            TIRANIE. E dominantă, īn materie de traducere, relaţia hegeliană dintre libertate şi necesitate (care īn comunism a zămislit abuz). Dar īn traducere, a fi liber nu īnseamnă decīt a te supuner benevol şi fără grimase „regulii jocului”, adică textului original. „Un traducător, vreau să spun un erou” zicea un mare filolog spaniol. Traducerea e balet de cuvinte pe bīrnă.

            TRADUCEREA HAIHUIE SAU IMPRESIONISTĂ. Traducerea seamănă cu reconstituirile arheologilor. Scopul lor nu e să facă vase frumoase, ci să le recompună pe cele vechi, din cioburi, aşa cum au fost. Imaginaţia īnseamnă acolo să găseşti  ciobul potrivit pentru locul potrivit. A folosi vechiul material pentru a construi după gustul tău sau după zvăpăierea ta e o colaborare vinovată, mai mult: o deturnare. Un. G. Georgescu l-a tradus prin ’67 pe Verlaine, pocindu-l pīnă la asemănarea cu cel mai de jos Vlahuţă (aici „libertatea” nu era decīt penurie de har). Era ca o interpretare a Missei Solemnis la ocarină.
            Un alt exemplu de traducere schimbătoare de tonalitate e cea a lui Sorescu din Pasternak; calitatea ei literară e peste discuţie, dar datorită presiunii pe care o exercită mucalitismul asupra gravităţii, e greu de spus cīt e acolo Pasternak şi cīt Sorescu.
            Īn aceeaşi ordine de idei, e de amintit şi versiunea lui Ion Barbu din Richard al III-lea: un frumos hibrid. Sugerează un play-back, un dublaj cinematografic: imaginea e adesea a lui Shakespeare, dar vocea pe care o auzim nu-i vine, e a lui Ion Barbu. Stilul shakespeareian de stīncă şi brocart capătă forţat geometrismul cīnd metalic, cīnd cristalin al poemelor din Joc secund.
            Ultimele două exemple ilustrează cazul autorilor de talent puternic care realizează (nereuşind să se subordoneze, cum a făcut-o, iată, Blaga, īn Faust) traduceri convertitoare. Mustăţile lor deghizează chipul originalului pīnă la derută. Figura obţinută e, nu-i vorbă, interesantă, dar e o convertire, nu o transpunere. Punctul „limit㔠al acestei situaţii sunt „tălmăcirile” lui Arghezi. Ele nu sunt traduceri (mă gīndesc mai ales la fabule), ci un fel aparte de adaptări sau remake-uri, rescrieri, īn neīngrădită slobozenie clasicistă, a unor subiecte. Acestea sunt opere de Arghezi, tot aşa cum Cidul e al lui Corneille, Faust al lui Goethe, Hamlet al lui Shakespeare – deşi subiectele nu le aparţin.

            Ce putem, īnsă, spune despre ce fac autori de mult mai mică anvergură, īndemīnatici prozodic şi lingvistic, ba chiar cu unele puseuri de talent liric, ale căror traduceri impresioniste uită originalul, dezvoltīndu-se parazitar? Ei nu traduc, ci povestesc aventurile sufletului lor īn contact cu capodopera. Mă gīndesc la un George Buznea. Infernul său e pur şi simplu doar o carte de variaţiuni pe teme danteşti. Īn general, versul curge, metaforele sunt ingenioase, vin, categoric, de la un literat, nu un afon. Dar totul e năclăit de ignorarea originalului.
            ...