GUSTAVE, SUB SEMNUL LUI FRANÇOIS 

Umblînd în plicurile lui Flaubert (Ed. Charpentier, 1892¹), ajungem la concluzia că omul a fost o structură acut rableziană, din mai multe puncte de privire. Să ne aşezăm, pe rînd, în cîteva.

MUNCA

            Toată corespondenţa lui Flaubert geme de efort. Flaubert şi-a scris prin poştă jurnalul său intim – iar singurele probleme intime pe care le-a avut au fost cele literare. Flaubert a trăit sisific literatura, şi-a asumat-o ca pe un dorit calvar. Crezul său în materie de frumos era dominat de ideea muncii. Tocmai pentru că scria teribil de greu, avea un cult al cantităţii.
            Unei domnişoare ce i se plîngea de angoase (cam metafizice), îi expune frontal programul său:
            „Constrînge-te la o muncă regulată şi obositoare" (d-rei de Chantepie, 1857).
            Aceleiaşi, peste un an, îi scrie : "De ce nu lucraţi mai mult? Singurul mijloc de a suporta existenţa e a te înfunda în literatură ca-ntr-o orgie perpetuă". Flaubert nu trăieşte decît literar, restul e literatură. Comparaţia cu orgia e una din cele mai slabe ale romancierului normand. Numai ,,orgie" n-a fost pentru el literatura. Scrisul nu l-a distrat niciodată, l-a torturat întotdeauna. Avea o conştiinţă literară paroxistică.
            "Cărţile nu se fac precum copiii, ci ca piramidele, cu un plan premeditat, şi aşezînd blocuri unul peste altul, în timp, cu icnet şi cu sudoare", îi scrie lui Feydeau în 1858. Ideea muncii dure, strivitoare, de salahorie revine obsesiv.
            "Răbdare. Vine şi ziua noastră – i se adresează prietenului său Bouilhet, în 1855 –, o să dăm şi noi lovitura. Încă n-am făcut nimic. Trebuie să îngrămădeşti operă peste operă, să lucrezi ca o maşină şi să nu ieşi din drumul tău. Totul cedează încăpăţînării".
            Nu întîmplător, comparaţia favorită e cea cu animalul din jug:
            „Lucrez ca un bivol (boeuf)... Urlu, transpir, e superb” - (lui Bouilhet, 1836; sigur, există un anume masochism spritual la Flaubert; gargantuesc la fire, nu-l mişca decît ceea ce-l dărîma). “Muncesc precum 15 bivoli laolaltă" (lui Feydeau, 1859). „Totuşi, lucrez la romanul meu (Salammbô) ca o mulţime de bivoli” (sic; lui George Sand, 1869). A se observa crescendo-ul. Interesant e că, prin aceiaşi ani, Jules Renard îşi nota în Jurnal vorbe similare: "Talentul e o chestiune de cantitate. Talent nu e a scrie o pagină: e a scrie 300. Cei puternici nu ezită. Se fixează la masă, asudă. Merg pînă la capăt. Vor termina cerneala, vor epuiza hîrtia. Numai asta-i diferenţiază pe oamenii de talent de slăbănogii care nu vor începe niciodată. În literatură nu rezistă decît bivolii. Geniile sînt cei mai mari, cei care ostenesc 18 ore pe zi neobosiţi. Gloria e un efort constant" (Jurnal, Gallimard 1935, pp. 7-8). Tot ca şi Renard, Flaubert face caz de travaliul fizic, munceşte efectiv într-o manieră epuizantă, dar scrie puţin.
            “Îmi petrec zilele absolut singur, parc-aş fi în mijlocul Africii centrale. Seara, în fine, fiert şi răsfiert, ajung să scriu cîteva rînduri, care mi se par detestabile a doua zi. În şapte săptămîni am scris 15 pagini, care nici nu fac prea multe parale” (d-nei des Genettes, 1860).
            Elan vital, chef are din belşug:
            “M-am dedat unei literaturi frenetice... Fumez 15 pipe pe zi” (1854). “Am înşfăcat-o iar pe Bovary cu furie” (1855). "Cît despre mine, lucrez cu furie. Tocmai am citit o carte curioasă despre medicina arabilor şi acurn – fără să vorbesc despre ce scriu – citesc Cedrenus, Socrate, Sozomene, Eusebius şi un tratat de d. Obry” (1860). “Nu ştiu cînd am să sfîrşesc treaba asta colosală. Poate că nu înainte de 2-3 ani. Am chef chiar să pun ferparuri ca să-mi anunţ moartea” (1858).
            Oboselile sunt însă pe măsură:
            „Arta a devenit pentru mine o boală de constituţie; nici un mijloc să scap. Sînt îndobitocit de artă şi de estetică, şi nu pot trăi o zi fără să ating această rană care mă consumă... Disperarea e starea mea normală” (1857). "Trebuie să fii cu totul nebun ca să te apuci de o cărţoaie ca asta (Salammbô, n.gp). La fiecare rînd, la fiecare cuvînt trebuie să înving piedici de care nimeni nu va şti... Uneori mă simt vlăguit şi epuizat pînă în măduva oaselor, şi mă gîndesc avid la moarte, ca un final al acestor zbuciume. Apoi, încetişor, mă refac. Mă re-exalt, şi re-cad – şi aşa mereu !” (lui Feydeau, 1859). "Dacă aţi şti cît sînt de amărît, de consumat, de distrus! Trebuie să am un temperament herculean ca să rezist torturilor atroce la care mă condamnă lucrul meu. Ce fericiţi sînt cei care nu vizează imposibilul!... E mai uşor să devii milionar decît să fii mulţumit de tine" (d-rei de Chantepie, 1857). “Parşivul meu de roman mă seacă pînă la măduvă, sînt fleşcăit, mă întunec!” (lui J. Duplan, 1864).
            „Exaltare" şi „cădere", chiot şi geamăt, aceştia sunt termenii, de dimensiuni rableziene, între care pendulează Flaubert. Sentimentele sale faţă de literatură, în treacăt fie spus, parcurg aceeaşi oscilaţie, stil Catul, între amor şi ură : „Existenţa nu-i tolerabilă decît prin delirul literar" (1861) DAR: „Oh, de cîte iluzii ai nevoie ca să faci literatură şi ce fericiţi sînt băcanii" (1856). Sau, mai clar: "Simt împotriva literaturii ura neputinţei" (1856). DAR : "Iubesc literatura mai mult decît pe oricine" (1869, lui Sainte­Beuve).
            Cu totul în spiritul renascentistului François este vivacitatea scatologică ici şi colo cu care-şi ţipă (la propiu) masivul Flaubert dificultăţile:
            "Nu mai pot! Asediul Cartaginei, pe care-l termin acum, m-a dat gata, maşinile de război m-au făcut harcea-parcea! Transpir sînge, scuip (Flaubert pune un cuvînt mai tare; n.GP) ulei încins, elimin (Flaubert pune un cuvînt şi mai tare; n.GP) ghiulele şi rîgîi pietroaie. Asta e starea mea" (fraţilor Goncourt, 1861). Despre gălăgia şi vînzoleala, de-a dreptul pantagrueleşti, pe care le producea domnul Bovary în timp ce crea, vezi faimoasa descriere a lui Zola din Romancieri naturalişti (Charpentier 1890, pp. 211-214). 

DEZGUSTUL
            Pe potriva celorlalte trăiri ale lui Flaubert (sforţarea-sfîrşeala, jovialitatea) sunt şi veşnicele sale dezgusturi. Maestrul din Croisset dispreţuia enorm.
             "Simt nevoia să ies din lumea modernă în care pana mea s-a vîrît prea adînc şi pe care de altfel mi-e tot atît de greu s-o reproduc pe cît mi-e de silă s-o văd" (1857). "N-am putut să dorrn noaptea trecută din cauza unui articol pe care-l citisem seara în Revue de Paris. Eram bolnav de dezgust..." (1854). "Platitudinea se întinde…, cretinismul se ridică... Parisul e mai tîmpit decît l-am lăsat" (1859). "Mă ursific şi mă posomorăsc pe zi ce trece – şi ceea ce se petrece în capitală nu mă amuză deloc. Am aşa un dezgust de ceea ce se aplaudă acolo şi de toate porcăriile care se tipăresc..." (1861). "Declar, în rest, că toţi vitejii ăştia de la l'Univers, de la Revue des Deux-Mondes, Débats sunt nişte imbecili care habar n-au de meserie" (1857).
            Două categorii sunt vizate pînă aici de oroarea lui Flaubert: burghezul şi gazetarul. Dar domnul Bovary, are şi dezgusturi mai precise: "I se aduc omagii naţionale lui Béranger, acestui burghez împuţit care a cîntat amorurile facile şi ţoalele jerpelite... Şansonetist deocheat pentru răcani!" (1857).
            ,,Al naibii moş Hugo, cu ologii lui ca nişte limacşi după ploaie. Te-apucă scîrba !" (1855).

...De unde se vede că literatura se face mult mai bine din resentintente, decît din sentimente. Scriitorul care doar laudă, nu muşcă. Şi scriitorul care nu muşcă, mănîncă coloanele degeaba.
 

UMORUL
            Dar n-am spus nimic despre rablezianul burghez Gustave Flaubert, Croisset, dacă nu scoatem din scrisorile lui şi umorul, gras şi mucalit. Tirania spaţiului tipografic ne impune un singur citat:

„După lungi reflecţiuni, am chef să-mi inventez o autobiografie mişto (chouette), ca să produc o bună impresie:
            1. De la vîrsta cea mai fragedă am spus toate cuvintele celebre din istorie...
            2. Eram aşa de frumos, că guvernantele... hm, şi ducesa de Berry şi-a oprit caleaşca pentru a mă pupa (fapt istoric).
            3. Prevesteam o inteligenţă peste poate. Înainte de zece ani ştiam limbile orientale şi citeam mecanica celestă a lui Laplace.
            4. Am salvat din incendii XLVIII persoane.
            5. Ca să sfidez, am mîncat într-o zi XV biftecuri, şi pot încă, fără sinchiseală, să beau 72 decalitri de rachiu. (Pantagruel! n.gp).
            6. Am ucis în duel 30 de carabinieri. O dată, noi eram 3, iar ei 10.000. Le-am tras la toţi nişte picioare undeva!
            7. Am surmenat haremul marelui Turc. Toate sultăniţele, văzîndu-mă, ziceau : Ah, ce frumos e! ce frumos e!
            8. M-am strecurat în coliba săracului şi în mansarda muncitorului ca să alin mizeria. Ici, vedeam un biet moşneag... colo, o tînără fecioară, etc. –  şi zvîrleam aur cu mîinile-amîndouă.
            9. Am 800.000 de livre rentă. Dau baluri.
            10. Toţi editorii îşi zmulg manuscrisele mele; sînt asaltat fără încetare.
            11. Cunosc «secretele ministerelor».
            12. (şi ultimul). Sînt religios!!! Cer slugilor mele să se spovedească!!" (lui Feydeau, 1860).

Duzina de mai sus este, vede oricine, o bucată de Gargantua. 

A SCRIE, DECI A TRĂI INTENS
            Flaubert e o structură rableziană pentru că la el tot ce-i esenţial e în primul rînd mult, colosal. Însăşi atenţia fanatică acordată calitativului, pînă la infinitezimal, tine tot de cantitativ. A urla o zi întreagă o singură frază ca să-i auzi ritmul, a te scula noaptea din somn ca să muţi o virgulă, a avea migrene pentru un cuvinţel – toate aceste lucruri specifice domnului Bovary au ca dimensiune interioară pantagruelismul (altfel zis, rablezismul).
            Şi iată, dintr-o scrisoare datată 1866, către George Sand (o frenetică şi ea), o patetică profesiune de credinţă, amintind firesc gîlgîitoarea poftă de viaţă, de viaţă totală, a petulantului Rabelais:
            "Trebuie să rîzi şi să plîngi, să iubeşti, să munceşti, să te bucuri şi să suferi, în fine, să vibrezi pe cît poţi de mult, în toată întinderea sufletului tău. Iată, cred, adevărata omenie".
            De altminteri, alături de Montaigne şi Shakespeare, Rabelais era lectura de căpătîi a lui Flaubert : "recitit mult Rabelais" îi scrie lui Feydeau în 1861. Şi aceluiaşi, peste 7 ani:
            "După ce am lucrat ca un bivol, am citit un capitol din sacro-sanctul imens şi extra-sublimul Rabelais. Asta e".
            Citindu-i scrisorile, îi auzim şi cuvintele nespuse:
            G a r g a n t u a   c’e s t   m o i ! 
_____________________________________
            1) Gustave Flaubert, Correspondance, troisième série (1854-1869), Paris, Bibliothèque-Charpentier, 1892.

www.pruteanu.ro