OMUL PARADOXAL

    Dostoievski a adus īn roman Omul Paradoxal: e marea obsesie a romancierului.
    O sumară listă :

    Gide īl citează undeva (Journal, t. I, Pléiade, 1965, p. 661) pe Saint-Evremond care, comentīndu-l pe Plutarh, observă : „Plutarh a judecat omul prea īn mare (en gros) şi nu şi-a dat seama cīt de diferit poate fi de el-īnsuşi : ticălos, virtuos, cinstit, nedrept, omenos, crud ; ceea ce īi pare a fi contradicţie, el atribuie unor cauze străine...”.
    Combătīnd fixismul caracterologic al bătrīnului Plutarh, Saint-Evremond face cu exactitate, avant la lettre, portretul Omului Paradoxal al lui Dostoievski. Omul-Ianus, cu o faţă de īnger şi una de demon, ni ange ni bête, cum zice Pascal. Ceea ce nu īnseamnă că ar fi vorba de un compromis, de o natură oscilantă, ci efectiv de una dublă, duală, o feldeinţă paradoxală. „Cīnd Pascal a scris că «omul nu e nici īnger nici fiară», el īnţelegea prin asta o anumită stare statică, o «natură» intermediară. Omul baudelaireian nu este o stare : el este interferenţa a două mişcări opuse, ...dintre care una ne īmpinge către sus, iar cealaltă către jos”, notează Sartre īn opusculul său despre Baudelaire (ed. rom., p. 35). Substituind „omul baudelaireian” cu „omul dostoievskian”, afirmaţia rămīne īn picioare. Fiinţa dostoievskiană este o răscruce-de-vīnturi, ca să nu spunem de uragane. Şi, īn fond, omul acesta „paradoxal” (citiţi omul dialectic) nu e deloc o născocire fantezistă, neverosimilă a unui romancier īnfierbīntat, amator de situaţii tari, ci e foarte aproape – sau chiar se confund㠖 cu omul obişnuit. Omul comun, omul-de-fiecare-zi e mai mult dostoievskian decīt balzacian, pentru că nu īntīlnim caractere īn stare pură : Avarul, Ipocritul, Ambiţiosul etc., ci indivizi aflaţi īn trecere, mai mult sau mai puţin rapidă, prin aceste stări. Cumsecădenia de ieri lunecă azi īn lichelism. Omul lui Balzac, personajul clasic, e o ecuaţie ce nu admite decīt o singură soluţie; la Dostoievski – şi īn viaţ㠖 ea ascunde un şir antagonic de necunoscute. Omul balzacian descrie o mişcare de evoluţie, de la zero spre plus infinit, īntru īmplinirea destinului său liniar, previzibil prin două puncte, două situaţii date. Omul dostoievskian descrie o mişcare de revoluţie, expunīnd spre noi cīnd faţa cīnd reversul, şi această rotire īn jurul sinelui duce la un destin circular (spiraloid).

    Două mii de ani, romancierii l-au uitat pe Catul. L-a regăsit Dostoievski :
    „Odi et amo” ...
    Rogojin ar īnjunghia-o (şi pīnă la urmă o īnjunghie) pe Nastasia Filippovna şi totuşi o iubeşte pierdut. Trusoţki e subjugat de persoana lui Velceaninov, dar īn acelaşi timp īl urăşte. Omul din subterană e ahtiat după oameni şi totodată īi detestă.
    La acestea se adaugă faptul că personajul lui Dostoievski simte pentru sine-īnsuşi, īn funcţie de situaţie, cīnd admiraţie, cīnd scīrbă.
    Această bivalenţă, „amor-ură”, e o culme psihologică a personajului dostoievskian. Dar găsim la el şi altele, nu mai puţin spectaculoase : umilinţă-orgoliu, disperare-acţiune, ipohondrie-forţă, candoare-cinism, luciditate-cecitate, solitarism-sociabilitate.
    Personajul dostoievskian cristalizează femeia pīnă o vede diamantină, iar pe sine se consideră un porc. Dacă, din nefericire, e o prostituată, contemplă īn ea Zeiţa suferinţei omeneşti. Dacă e o vivandieră, ea reprezintă pentru el simbolul feminităţii universale. Romanul rus a īnălţat femeia pīnă la transcendenţă, lucru pe care nu l-au mai făcut pe acest pămīnt decīt trei bărbaţi : Dante, Petrarca şi Cervantes (īn treacăt, şi Eminescu : „Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu...”, Locul aripelor). Şi nu cred să exagerez spunīnd că īn fiecare īndrăgostit rus clasic se ascunde un Don Quijote.
    Iubirile, īn Dostoievski, sunt, īn genere, imposibile. Cīnd se realizează, sunt iubiri-imposibile.

    Omul lui Dostoievski nu-şi mai īncape īn piele. Dar nu de bine, ci de rău. Goleadkin, dedublatul, are din zece īn zece pagini tīnjirea intrării īn pămīnt. Din alineat īn alineat īl apucă dorul de a nu fi el. De a se putea ascunde īntr-o gaură de şoarece... „Domnul Goleadkin făcea acum impresia unui om care vrea să scape, să se ascundă undeva, să fugă de el īnsuşi. Mai mult : īn acest moment, domnul Goleadkin nu numai că voia să fugă de el īnsuşi, dar ar fi vrut să dispară cu totul, să treacă īn nefiinţă, să se prefacă īn pulbere. (...). Cu cītă bucurie ar fi convenit acum eroul nostru... să se ascundă undeva chiar şi īntr-o gaură de şoarece...” etc.
    Iluzie. Poftim, iată-l ajuns acolo, iată-l īn „subterană”. Īi e cumva mai bine ? Nu. Ar coborī şi mai jos, s-ar pierde, ca un personaj al lui Urmuz, īn infinitul mic.
    De-abia acolo, īn solitudinea subteranei, īl ia disperarea totală şi generală.
    Ce e subterana? E marasmul sinelui, strivit de griji, torturat de gīnduri, distrus de eşecuri. Nu zicea Camus c㠄a īncepe să gīndeşti īnseamnă a īncepe să fii minat” ? (Mitul lui Sisif). Oamenii lui Feodor Mihailovici GĪNDESC, gīndesc enorm, „fiecare personaj al lui Dostoievski procedează la o revizuire a tuturor problemelor” (Stefan Zweig), şi asta-i macină teribil. „Orice conştiinţă reprezintă o calamitate”, urlă insul subteran (IV, 131). Cītă luciditate, atīta dramă, spune Camil Petrescu.
    Ei, inşii dostoievskieni, sunt nişte vulcani, care nu vor erupe niciodată. Clocotul dinăuntru, pīnă să se reverse, năruie vulcanul.