Baudelaire n-a fost inculpatul ci acuzatorul. Procesul care i s-a intentat lui nu contează pe līngă procesul pe care l-a intentat el. I se acuzase cartea – el acuza un mod flasc de a simţi, un mod de a trăi. O societate de farisei şi pudibonzi īnvinuia Florile propriului ei rău de imoralitate şi atac la bunele moravuri – ascunsul rechizitoriu liric al lui Baudelaire era mult mai drastic: era inculpată o mentalitate generală, o ipocrizie publică, un sentimentalism corupt şi nătīng care pleoştea inimile şi dezarticula minţile. Baudelaire este ceea ce īn istoria noastră geologică va fi fost potopul. O revoluţie biciuitoare şi inconcesivă. El a scos la iveală că dacă lumea nu este clădită pe urīt, este īn orice caz impregnată de el, şi că este o imensă şi de neiertat făţărnicie a-l ignora. Grandoarea şi unicitatea poeziei lui Baudelaire stau īn insinuarea că universul poate fi sublim īn ciuda mocirlei care-l scaldă şi pătrunde. Lumea este brăzdată īn suprafaţă şi īn adīncime de acele chemins bourbeux, drumuri gloduroase; cu sfori ascunse Dracul ne prinde şi ne joacă, / de tot ce-i murdărie ni-i sufletul atras, / spre Iad īn orice clipă ne scoborīm c-un pas, / senini, printr-o adīncă şi scīrnavă cloacă; poate că planeta noastră e cea mai rea dintre lumile posibile - dar totul, răul universal are o izbăvire: floarea, adică frumosul. Sufletul demonic al lui Baudelaire ne-a expus şi impus frumuseţea iadului terestru, iadul patimilor, al abjecţiei, iadul liniilor tulburate şi al ignobilului.
            Baudelaire a fost primul care a gravat pe harta poeziei faţa nevăzută a lumii. Īnaintea erei sale, poezia se hrănea din calmul extatic sau clocotirea viforoasă generate de situaţii-tip (chiar atunci cīnd erau limită), eminamente solubile, rezolvabile: anticul cīnta pămīntul, apa, cerul, viţa de vie, marmoreeana femeie; medievalul suspina pentru  frumoasa din castel, clasicul exulta de buna alcătuire a lumii, făcută parcă anume pentru a ne permite nouă să fim epicurieni, sau se īngrozea, fatalist, de ticăloşia şi ireversibilitatea morţii – fenomen totuşi atīt de firesc īn  marea Curgere – consolīndu-se, īnsă, omeneşte, după un timp rezonabil; romanticul, īn fine, iubea şi nu era iubit, lupta şi era īnfrīnt sau hohotea pe ruinele care-l dispuneau la  melancolia de rigoare.
            Un ochi atent va fi observat că lipseşte din acest fulgerător periplu copleşitoarea figură de babă, cu nas coroiat şi ochi incendiari, a lui Dante – celălalt strămutător de evuri. Un suprem destin orfeic īi alătură pe aceşti doi coborītori īn Infern¹. Dante a descins īn infernul creştin, spectaculos şi legendar, īnţesat de martiri şi suplicii, Baudelaire, īn infernul cotidian, ale cărui bolgii se numesc venalitate, instinct, concupiscenţă, cruzime, depravare, promiscuitate. Dar, ca forma mentis, ca mod de a simţi universul, īn comparaţie cu Baudelaire, Dante pare aproape un optimist! Principiul dinamic al universului este la el iubirea, deci īmbinarea  perfectă, contopirea īntru germinare şi progres,

            l’amor che move’l  sole e le altre stelle,

dragostea care mişcă soarele şi celelalte stele; la Baudelaire acest principiu este Urītul, care

          Ar distruge lumea īntreagă bucuros
          Şi-ntr-un  căscat ar prinde să-nghită-o omenire! 

Cu Dante apunea un ev de mijloc şi se iveau aurorele unui timp nou, al gīndirii şi luminii. Omul cu părul verde īnchidea brutal filogeneza poeziei moderne, instaurīnd fără să ştie era Baudelaire. De la el īncepe lirismul absolut, radical, el deschide ontogeneza poeziei totale. Şi, de aceea, dacă Franţa şi-a cīştigat dreptul de a boteza secole, dacă al optsprezecelea a īmprumutat pseudonimul lui Voltaire, următorul nu poate fi decīt secolul lui Baudelaire.
            Pentru că Baudelaire semnifică o revoluţie, o rupere de norme, o sfīşiere de văluri, o disecţie pe cugete. Baudelaire scrie ca să rănească, să se rănească, să flageleze şi să se autoflageleze. Torturat de existenţă, Baudelaire şi-a căutat tortura:

            Blagoslovit fii, Doamne, că este cu putinţă
            Un leac de curăţire adīnc, prin suferinţă... 

Poezia sa este o poezie a situaţiilor insolubile, fără ieşire, īn care omul este strivit īntre un cer părelnic şi un pămīnt mizer. Prins şi sfīşiat īntre spleen şi ideal, cel care adusese poeziei focul, dogoarea adevărului barbar, īşi asumă unicul destin ce i se deschidea : acela al Urītului. Acest Prometeu al versului, care şi-a ispăşit harul prin durere (Je sais que la douleur est la noblesse unique; trad. T. Arghezi: Ştiu că durerea este cea mai īnaltă treaptă; ad. litt.: Ştiu că durerea este unica nobleţe) a găsit  u r ī t u 1  īn om, dar nu şi īn natură. Pentru Baudelaire, omul este predestinat martiriului, fiind victima propriei sale condiţii, atīt de imperfectă, de tristă şi aridă (le canevas banal de nos piteux destins°); ca miticul Tantal, omul este plantat īn cloacă, īntinzīndu-şi īn van braţele spre fructele sublimului, ce i se refuză. 

C'est que notre āme, hélas! n'est pas assez hardie!
            (Pricina e că slabă şi trīndavă ni-i firea !) 

'I'otuşi, gīndirea pascaliană a lui Baudelaire n-a rămas opacă la grandoarea, fie şi dureros de rară, a condiţiei umane. Poetul Imnului frumuseţii a īnţeles că firea omenească, īn chiar nedemna ei alcătuire, e capabilă cīnd şi cīnd de adīncimi marine sau īnălţimi celeste. Īn om zac toate păcatele capitale, dar şi, īn exemplare ce fac cinste speţei, instinctul pur al elevaţiei:

            Heureux celui  qui peut d’une aile vigoureuse
            S’élancer vers les champs lumineux et sereins;
            Celui dont les pensers, comme des alouettes… 

            (Ferice cel ce poate, cu įripă-īndrăzneaţă,
            Să se īnalţe-īn cīmpii senini şi luminoşi;
            Cel ale cărui gīnduri ca pasărea se-avīntă...)
                                                                                    Trad. G. Pruteanu

            (Eu pizmuiesc pe omul ce-şi rupe din călcīi
            Pămīntul, ca s-ajungă īn ceruri cel dintīi;
            Pe cel cu gīnduri zvelte, ca nişte ciocīrlii ...)
                                                                                    Trad. T. Arghezi

Prin aceasta, omul baudelairean transcende urītul funciar al stării sale, se salvează pe sine.

Īn natură, īnsă, muza venală nu s-a amestecat. Natura lui Baudelaire e limpede şi mīntuită de orice tară. Baudelaire nu iubeşte propriu-zis natura, o respectă, īi dedică un cult păgīn. Natura e un templu, un purgatoriu terestru īn care omul īşi poate spăla sufletul. Numai natura oferă spaţiul pentru aripile sale care-l īmpiedică să meargă şi pe care Ceilalţi - Infernul - i le frīng. Două sunt –  pentru Baudelaire – şansele lăsate omului: durerea şi natura. Purificarea prin supliciu conştient şi asumat, ori prin integrarea īn curăţenia genuină a cosmosului.
            Femeia, la Baudelaire, este anti-natură. Ea este acaparatoare, tentaculară. feroce. Erosul baudelairean este, desigur, o vīnă de aur pentru psihanaliză. Poetul a fost un masochist, tinzīnd spre femeia monstru. Acest spirit ultra-rafinat se dedica femeilor de cea mai joasă extracţie, glorificīndu-le. Avea o senzualitate exacerbată, pe care numai profesionistele amorului i-o puteau ostoi. Gustul pentru morbid īn dragoste nu e la Baudelaire decīt o amplificare a sentimentului ronsardian. "Cīnd vei fi foarte bătrīnă..." avertiza capul Pleiadei, invitīndu-şi iubita să culeagă mai prompt trandafirii vieţii. Nu altceva face Baudelaire, dar la cu totul altă temperatură şi tensiune morală: 

            Şi totuşi ai să semeni cu această-ngrozitoare
            Putreziciune cu duhoare grea,
            Tu, ochilor mei astru şi firii mele soare,
            Tu, īngerul şi pasiunea mea! 

Baudelaire, care iubeşte frenetic şi pervers, vede īn dragoste un război al  sexelor. Prin poemele sale – şi nu doar prin cele condamnate – el e primul mare liric al seismelor carnale.

            Dacă, īn īncheiere, ne-am īntreba, īncă o dată, īn ce constă esenţa şi singularitatea lirismului baudelairean, ce am adăuga celor de mai sus ?
            Am īncepe prin a constata evidenţa: Baudelaire este un Pascal al poeziei. Pentru amīndoi, omul este o bicisnică trestie, dar o trestie care gīndeşte, īnţelegīndu-şi fragilitatea şi nemernicia. Baudelaire este pascalian şi prin viziunea sa īntunecată şi tragică asupra trecerii noastre pe şi spre pāmīnt. Prin īnsuşi gestul de a scrie, Baudelaire dovedeşte că omul, fiinţă telurică, ascunde, tutuşi, o adīnc mistuitoare sete de cer.
            Baudelaire este apoi poetul miriadelor de corespondenţe ale Firii. Totul e cosmotic, nimic nu e haotic, totul īn jurul nostru se leagă, semnifică şi sugeră; piatra e un Pămīnt īn miniatură, diamantul e un mic Soare, atomul e un sistem ceresc redus. Īntreg universul, spune Baudelaire, converge spre om.
            Baudelaire este autorul marii rocade din estetica poeziei. El este cel care a inversat pentru īntīia oară sensurile, descoperind sublimul īn sordid. A instaurat astfel o nouă ierarhie, un nou regn poetic, o nouă sensibilitate. Poezia este rugă şi blestem. Nu doar parfumurile şi suavităţile vorbesc despre om, ci şi miasmele şi ororile. Visīnd ancestral edenul, omul trăieşte apocaliptic, şi Baudelaire e dintre acei care au desluşit că īn planul plăsmuirii, diavolul inspiră deopotrivă cu bunul Dumnezeu. 

_______________________________
            1) Li se adaugă Nerval, cel care "de două ori trecut-a(m) ne-nvins peste-Acheron".  

www.pruteanu.ro