Subiectele Dilemei:
BĂȘCĂLIA
DEFINIȚIE METAFORICĂ
Bășcălia e un
bisturiu. Ea poate să ascută un creion pînă-l face cui. Mînuită de o lepră,
devine șiș. Dați-o unui chirurg bun, și vă extirpă o tumoare. Poate tăia noduri
gordiene, dar și elanuri sau flori.
În sine,
bășcălia nu-i nici bună, nici rea. Ea capătă caracterul celui care o folosește.
aaaxxx
ARBORE GENEALOGIC
Tatăl
bășcăliei,
semper incertus est°,
eu zic că e umorul,
care e un lucru foarte. Mama e ironia. Străbunicul fundamental și
autohton e hazul-de-necaz, instituție națională. Bășcălia are frați și
surori. Persiflarea miroase e
“Moment suprême”°.
Mișto-ul spoiește și e oacheș. Ridiculizarea poartă cravata și
ochelari. Hai-ul umblă-n bermude. Zeflemeaua e aproape geamănă cu
bășcălia, dar e mai pirpirie. Caragața e cam nespălată. Luatu-n balon
și luatu’
peste picior sunt niște frați mai molcuți.
La rădăcina
acestui arbore genealogic se află cugetarea lui G.Călinescu, că “a fi prea
serios e neserios” (Neseriozitate, în
Națiunea, 6 iunie 1947).
BAȘCĂLIA LA
INTELECTOCĂNIME
Pe mîna
intelectocănimii, bășcălia ajunge să fie o reacție de
apărare e ignarului sau a
semidoctului șmecher împotriva a ceea ce-l
depășește. Complexul de
inferioritate naște o agresivitate diluată în haz. Intelectolomacul crede
(instinctiv) că, hlizindu-se, e deasupra. În această zonă sau, oricum, prin
preajma ei, bășcălia e și o soluție de neimplicare, a prudenței, a
oportunismului. Luatul problemei la mișto te scutește de riscul unei opțiuni
care te-ar angaja.
Bășcălia e,
aici, și un ochean întors, care face lucrurile mici. Bășcălia intelectocănimii
cată să tragă totul în derizoriu. (Derizoriu înseamnă mărunt, neimportant, dar
etimologia ne amintește că vine de la “de rîs”). Totala lipsă de priză a țoapei
la solemn, la grandios, la grav, ba chiar și la tragic, se traduce automat în
bășcălie.
ONTOLOGICUL DEVINE OENOLOGIC
Dau un
exemplu banal. Cruciala dilemă hamletiană, trecută prin bășcălie, ajunge o
chestiune de pahar: “Tu bei ori tu nu bei?”
PILDE
MAI CONCRETE
În registrul mitocănesc, bășcălia la
adresa femeilor atinge piscurile trivialității: o doamnă din Parlament e
“defutată”... Pe o ziaristă o “mănîncă pilda”... Cum se vede, suntem
jos de tot, într-un univers soios, unde complexe purulente se defulează verbal,
în deplină desfrînare.
CUM DE?
Cum se
explică faptul că grobianitatea poate atinge, prin bășcălie, asemenea limite?
Răspunsul îl dau geografia și istoria. Aici, în România, zicea Poincaré, suntem
la porțile Orientului, unde totul e posibil, totul e luat în ușor; una la mînă.
A doua la mînă (valabilă pentru azi) e că, după jumătate de veac de ipocrizie și
minciună comunistă, legea morală – pandantul bolții înstelate – a ajuns
un moft, bun pentru fraieri. Ea a fost înlocuită cu o
lege ad-hoc a gravitației, în sensul că totul e tras în jos.
GENERALITĂȚI
ȘI PLUTONIERITĂȚI
Pe palierul
în care am investigat, subiectul și bășcălirea sa sunt cam ca fata și
subofițerul din Topârceanu: el major și ea minoră.
Acest tip de
bășcălie – bun al întregului popor – e ca șarpele Boa: poate înghiți lucruri mai
mari decît propriile-i dimensiuni.
Țîșnește
bășcălia aceasta numai din ignoranță? Nu. Ea vine și dintr-un relativism
deșănțat, din conștiința – puturoasă – că nimic n-are importanță.
Bășcălia (de acest soi) e un jolly-joker: ține loc de orice. Așa
că bășcăliosul e, în această linie, un
Hopa-Mitică – el cade mereu în
picioare, căci... are replică.
Proverbul cu “tăcerea e de aur” nu e produs de români. Românul se salvează prin
vorbire (v. și Miorița). Iar un spirit înalt și
stelar ca Blaga, complet străin de bășcălie (deși, ca excepție, ieșindu-și din
sine, a comis și el una, într-o polemică: l-a numit pe Rădulescu-Motru,
"Rădulescu-Mortu") postula că un om învață în cinci ani să vorbească și nici
în 60 să tacă.
Bășcăliosul –
în asta e înrudit cu mentalitatea kitsch – are oroare de gol, de tăcere, de
interiorizare, de reflecție, de contemplativitate. Orice spațiu – perete, clipă
– trebuie “ornat” cu ceva. Bășcălia – iaca zic și vorbă mare – e astfel
taburetul pascalian pe care se sprijină mitocanul ca să nu se năruie absorbit de
propriul său vid.
O-NTOARCEM À
LA PLOIEȘTI
Băiete, fii atent să nu kitsch în
extremism! (îmi șoptește o voce moldavă). Ai luat-o prea pe coarda răzătoare.
Vrei chiar să faci chisăliță bășcălia? Vrei (pardon, Platon) s-o izgonești din
Cetate? După ce ne faci țară-eminamente-gargară, vrei să devenim
eminamente scorțoși? Să renunțăm noi la cușma pe-o ureche și să ne punem ce?
melon? țilindru? joben? Ce urmărești? Cine te plătește??
LAUS BASCALIAE
Adevărul
gol-pușcă e că și omul cu capul pe umeri are nevoie de bășcălie. Se știe că
pămîntul nu
e deloc rotund, ci e plat, ba chiar doldora de platitudine. Pămîntul românesc nu
face excepție. Pentru ființa deșteaptă, bășcălia e bățul cu care înlătură
murdăria din cărare. Te uiți la ceva care se numește “iiiiiiiiibrătianu”,
de pildă. El se rostogolește, face tumbe politice, dă din gură și din coate,
asudă, țopăie, pufăie, scîrțîie. Ce să faci? Întîi te indignezi, firește. Dar
prostia e nemuritoare. Așa că transcenzi indignarea și, dincolo de norii negri,
e empireul mai tonic al bășcăliei. Noi ca noi, ne odihnim în bășcălie. În muște
nu se dă cu tunul. Sau: mascalțonele căruia i se zice “gavra”: un
Ceaușescu mic, care face vorbe pe el. Nu trebuie să existe și o oră mai zglobie,
cînd îl iei cu penseta, ce pe un gîndac și-l dai mai încolo? Cum să nu faci
bășcălie de un ministruț
teodoru
care, ajuns în stadiul de
groggy°
sub tirul unor întrebări, fuge de-a dreptul din sală, ca un țînc care vrea pipi
și nu se mai poate ține? Priviți la fostul parlamentar C. Nu cere bășcălie, pur
și simplu?
Așa că, dacă
nu vrea să se rupă de mase (și de ce s-ar rupe?), intelectualul, măcar duminica,
trebuie să-și dea ironia pe brazdă, să-i scoată
les ailes de géant°
și s-o-nvețe să meargă.
Pe șoseaua IANCULUI, pe unde s-a bășcălit
oțelul.