Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.

Subiectele Dilemei: BĂȘCĂLIA

 

            DEFINIȚIE METAFORICĂ
            Bășcălia e un bisturiu. Ea poate să ascută un creion pînă-l face cui. Mînuită de o lepră, devine șiș. Dați-o unui chirurg bun, și vă extirpă o tumoare. Poate tăia noduri gordiene, dar și elanuri sau flori.
            În sine, bășcălia nu-i nici bună, nici rea. Ea capătă caracterul celui care o folosește.
aaaxxx

            ARBORE GENEALOGIC
            Tatăl bășcăliei, semper incertus est
°, eu zic că e umorul, care e un lucru foarte. Mama e ironia. Străbunicul fundamental și autohton e hazul-de-necaz, instituție națională. Bășcălia are frați și surori. Persiflarea miroase e “Moment suprême”°. Mișto-ul spoiește și e oacheș. Ridiculizarea poartă cravata și ochelari. Hai-ul umblă-n bermude. Zeflemeaua e aproape geamănă cu bășcălia, dar e mai pirpirie. Caragața e cam nespălată. Luatu-n balon și luatu’ peste picior sunt niște frați mai molcuți.
            La rădăcina acestui arbore genealogic se află cugetarea lui G.Călinescu, că “a fi prea serios e neserios” (Neseriozitate, în Națiunea, 6 iunie 1947).

            BAȘCĂLIA LA INTELECTOCĂNIME
            Pe mîna intelectocănimii, bășcălia ajunge să fie o reacție de
apărare e ignarului sau a semidoctului șmecher împotriva a ceea ce-l depășește. Complexul de inferioritate naște o agresivitate diluată în haz. Intelectolomacul crede (instinctiv) că, hlizindu-se, e deasupra. În această zonă sau, oricum, prin preajma ei, bășcălia e și o soluție de neimplicare, a prudenței, a oportunismului. Luatul problemei la mișto te scutește de riscul unei opțiuni care te-ar angaja.
            Bășcălia e, aici, și un ochean întors, care face lucrurile mici. Bășcălia intelectocănimii cată să tragă totul în derizoriu. (Derizoriu înseamnă mărunt, neimportant, dar etimologia ne amintește că vine de la “de rîs”). Totala lipsă de priză a țoapei la solemn, la grandios, la grav, ba chiar și la tragic, se traduce automat în bășcălie.

            ONTOLOGICUL DEVINE OENOLOGIC
            Dau un exemplu banal. Cruciala dilemă hamletiană, trecută prin bășcălie, ajunge o chestiune de pahar: “Tu bei ori tu nu bei?”

           
 PILDE MAI CONCRETE
           
În registrul mitocănesc, bășcălia la adresa femeilor atinge piscurile trivialității: o doamnă din Parlament e “defutată”... Pe o ziaristă o “mănîncă pilda”... Cum se vede, suntem jos de tot, într-un univers soios, unde complexe purulente se defulează verbal, în deplină desfrînare.

            CUM DE?
            Cum se explică faptul că grobianitatea poate atinge, prin bășcălie, asemenea limite? Răspunsul îl dau geografia și istoria. Aici, în România, zicea Poincaré, suntem la porțile Orientului, unde totul e posibil, totul e luat în ușor; una la mînă. A doua la mînă (valabilă pentru azi) e că, după jumătate de veac de ipocrizie și minciună comunistă, legea morală – pandantul bolții înstelate – a ajuns un moft, bun pentru fraieri. Ea a fost înlocuită cu o lege ad-hoc a gravitației, în sensul că totul e tras în jos.

            GENERALITĂȚI ȘI PLUTONIERITĂȚI
            Pe palierul în care am investigat, subiectul și bășcălirea sa sunt cam ca fata și subofițerul din Topârceanu: el major și ea minoră.
            Acest tip de bășcălie – bun al întregului popor – e ca șarpele Boa: poate înghiți lucruri mai mari decît propriile-i dimensiuni.
            Țîșnește bășcălia aceasta numai din ignoranță? Nu. Ea vine și dintr-un relativism deșănțat, din conștiința – puturoasă – că nimic n-are importanță. Bășcălia (de acest soi) e un jolly-joker: ține loc de orice. Așa
că bășcăliosul e, în această linie, un Hopa-Mitică – el cade mereu în picioare, căci... are replică. Proverbul cu “tăcerea e de aur” nu e produs de români. Românul se salvează prin vorbire (v. și Miorița). Iar un spirit înalt și stelar ca Blaga, complet străin de bășcălie (deși, ca excepție, ieșindu-și din sine, a comis și el una, într-o polemică: l-a numit pe Rădulescu-Motru, "Rădulescu-Mortu") postula că un om învață în cinci ani să vorbească și nici în 60 să tacă.
            Bășcăliosul – în asta e înrudit cu mentalitatea kitsch – are oroare de gol, de tăcere, de interiorizare, de reflecție, de contemplativitate. Orice spațiu – perete, clipă – trebuie “ornat” cu ceva. Bășcălia – iaca zic și vorbă mare – e astfel taburetul pascalian pe care se sprijină mitocanul ca să nu se năruie absorbit de propriul său vid.

            O-NTOARCEM À LA PLOIEȘTI
           
Băiete, fii atent să nu kitsch în extremism! (îmi șoptește o voce moldavă). Ai luat-o prea pe coarda răzătoare. Vrei chiar să faci chisăliță bășcălia? Vrei (pardon, Platon) s-o izgonești din Cetate? După ce ne faci țară-eminamente-gargară, vrei să devenim eminamente scorțoși? Să renunțăm noi la cușma pe-o ureche și să ne punem ce? melon? țilindru? joben? Ce urmărești? Cine te plătește??

            LAUS BASCALIAE
            Adevărul gol-pușcă e că și omul cu capul pe umeri are nevoie de bășcălie. Se știe că
pămîntul nu e deloc rotund, ci e plat, ba chiar doldora de platitudine. Pămîntul românesc nu face excepție. Pentru ființa deșteaptă, bășcălia e bățul cu care înlătură murdăria din cărare. Te uiți la ceva care se numește “iiiiiiiiibrătianu”, de pildă. El se rostogolește, face tumbe politice, dă din gură și din coate, asudă, țopăie, pufăie, scîrțîie. Ce să faci? Întîi te indignezi, firește. Dar prostia e nemuritoare. Așa că transcenzi indignarea și, dincolo de norii negri, e empireul mai tonic al bășcăliei. Noi ca noi, ne odihnim în bășcălie. În muște nu se dă cu tunul. Sau: mascalțonele căruia i se zice “gavra”: un Ceaușescu mic, care face vorbe pe el. Nu trebuie să existe și o oră mai zglobie, cînd îl iei cu penseta, ce pe un gîndac și-l dai mai încolo? Cum să nu faci bășcălie de un ministruț teodoru care, ajuns în stadiul de groggy° sub tirul unor întrebări, fuge de-a dreptul din sală, ca un țînc care vrea pipi și nu se mai poate ține? Priviți la fostul parlamentar C. Nu cere bășcălie, pur și simplu?
            Așa că, dacă nu vrea să se rupă de mase (și de ce s-ar rupe?), intelectualul, măcar duminica, trebuie să-și dea ironia pe brazdă, să-i scoată les ailes de géant
° și s-o-nvețe să meargă. Pe șoseaua IANCULUI, pe unde s-a bășcălit oțelul.

         George PRUTEANU
Dilema, nr. 30, 6 aug. 1993