DE CE SCRIU CU Î DIN I

Articolul lui Alex. Ștefănescu, din nr. 38 al României literare (2002), al cărui titlu îl parafrazez, era   efectiv un articol frumos, un articol emoționant. Totuși, la rece, vederile mele sunt altele. Îl rog pe cititor să aibă bunătatea de a le cumpăni.

Scriu cu î din i...

...Pentru că inițiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului „român“ și a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare științifică, generată de un anume Metamorfoze...sentimentalism anti-comunist (bazat și pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deși î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor românești, la Viața Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariției comunismului la noi). Cei doi lingviști membri ai Academiei au votat unul „împotrivă“, celălalt „abținere“. Toate institutele de lingvistică din țară au dezaprobat decizia.  

...Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar și străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremitățile sale. Ar trebui, e.g.°,  să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact același sunet),  dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziție)… A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului și-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române și principiul dominant fonetic al ortografiei românești, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeași literă, respectiv cu același grup de litere. Au spus-o mari cărturari, atît români (Rădulescu-Motru, A.Scriban, Philippide, Densusianu, G.Ivănescu, G.Ibrăileanu, E. Coșeriu, Mioara Avram) cît și străini (A. Meillet, R.Lepsius, Alf Lombard).

 ...Pentru că î-ul provine dintr-un a în doar cca 31%1 din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latinești, fie de altă origine) CARE NU CONȚINEAU SUNETUL/LITERA A în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, așa că transcrierea sa azi prin â este absurdă. Dacă am fi paroxistic de pedanți, ar trebui să-l transcriem cu (“e” cu accent circonflex), (“o” cu accent circonflex) sau (“u” cu accent circonflex). Iată doar cîteva exemple:

î din e: monumentum>mormînt (=mormênt!), tenerus>tînăr (=tnăr!), ventus>vînt (= vnt!) freiner (fr.)> a frîna (=a frna!) netengu(sl.)>nătîng (=nătng!) frengi (tc.)>frînghie (=frnghie!);

î din i: luminaria>lumînare, ridere>a rîde, ripa>rîpă, sinus>sîn, stringere>a strînge, rivus>rîu drîmbă (sl.) geamlîc (tc.);

î din o: fontana>fîntînă (=fntână!), longum>lîngă (=lngă!) monastiri (sl.)>mînăstire (mnăstire!) limoni (gr.)>lămîie (=lămie!) gond (magh.)>gînd (=gnd!);

î din u: aduncum>adînc (=adnc!), perturnicula>potîrniche (=potrniche!), hirundinella>rîndunică (=rndunică!) gîndac (=gndac!), mîrșav (=mrșav!), zvîrli (zvrli!), smîrc (=smrc!) (sl.)   tărîm (tc.) (=tărm!).

 ...Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr-un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină2, așa încît â-ul din cca 85% dintre situații nu are cum să constituie mult invocata „probă de latinitate a limbii noastre“, de care, oricum, în anul 2002 nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

 ... Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a "înrudirii" interne dintre i și î  (și nicicum între a și î) o constituie alternanțele fonetice:

în pronunție dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: țigan>țîgan, sifon>sîfon, si>sîlă, stingă>stîngă (la Eminescu rimează cu plîngă), stins>stîns, și>șî, și>șînă, ține>țîne, țiui>țîui, ziua>zîua etc.;

  multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinți; tînăr-tineri etc.;

   în cursul conjugării unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.

            ... În același sens, o dovadă o constituie faptul că la mari maeștri ai limbii române, ca Eminescu, vocabule terminate în -înd, -îndă sau -întă rimează cu altele terminate în -ind, -indă sau -intă, întrucît î-ul e perceput ca o ipostază a lui i [e.g.: Călin (File din poveste) - grindă / tremurîndă; oglindă / surîzîndă sau în Întunericul și poetul - țintă / frămîntă]. Așa era și la Alecsandri (Cu timpul tot ce-i putred se scutură pe rînd / Și fructele frumoase rămîn pe crengi lucind  - Ovidiu). Nu vom găsi nicăieri o rimă -and / ând.

            Din aceste motive științifice, mi se pare absurd să scriu cu din a.
_______________________
      *) În cel mai mare dicționar românesc (Dicționarul limbii române - Sextil Pușcariu), în tomul II, partea I, F-I, Ed. Monitorul oficial, Buc., 1934, 956 pp., cuvintele care încep cu î se află laolaltă cu cuvintele care încep cu i (de ex.: infesta, înfia, infidel, infidelitate, înfiera) - încă un semn că autorii îl percepeau pe î ca pe o "variantă" de i.
        1) Datele statistice mi-au fost furnizate, în afara evaluărilor personale, de un studiu (în ms.) al lui I.I. Cotăescu (1995).
       2) Conform unei statistici a lui Al. Graur (Puțină gramatică, II, Ed. Acad. RSR, Buc., 1988, p. 173), din 150 de cuvinte cu "î" aflate în Dicționarul limbii române la litera M, doar 10 provin din cuvinte latinești cu "a". "Restul de 140 - scrie Al. Graur - sunt sau provenite din latinește, dar fără «a» la bază, sau formate în românește, sau, mai ales, împrumutate din slavă, maghiară, turcă".

George PRUTEANU
           
România literară, nr. 42, 23 oct. 2002

Comentarii: aici